Pietrarul negru cu creasta alba – Inteligenta unei inaripate

Pietrarul negru cu creasta alba

 

– “Inteligenta” unei inaripate –

 

Sahara…Cel mai intins desert de pe planeta noastra, avand o suprafata comparabila cu cea a Statelor Unite ale Americii ( circa 9 000 000 km² ) si ocupand o treime din continentul african.

Desertul se intinde de la Oceanul Atlantic pana la Marea Rosie, pe o lungime de 5630 km, iar pe directia nord – sud, de la Marea Mediterana si Muntii Atlas la zona savanelor din Sudan, pe o latime de 1930 km. Clima este deosebit de arida, inregistrand o temperatura medie anuala de 38º C, cu maxime care ajung la 58º C. Precipitatiile sunt foarte putine intr-o clima tropical-desertica cum este cea a Saharei.

Este greu de imaginat ca intr-un mediu atat de ostil vietii pot supravietui animale. Si totusi, Sahara e plina de viata. Serpi, scorpioni, paianjeni, pasari si chiar crocodili imbogatesc fauna renumitului desert. In zona muntoasa Tassili n’Ajjer traieste o pasare de marimea unei vrabii, numita pietrarul cu creasta alba ( Oenanthe leucopyga ). E uimitor cum poate supravietui o pasare ca aceasta intr-un mediu atat de ostil.

Ceea ce ne atrage atentia la aceasta micuta pasare este „inteligenta” cu care isi construieste cuibul. Este evident ca, daca pietrarul si-ar face cuibul direct pe nisip, ouale s-ar praji in cateva clipe, lasand specia fara urmasi. Pietrarul insa „stie” o lectie importanta. Isi alege un bolovan suficient de mare, apoi alege acel loc de langa bolovan care ii asigura umbra. Acolo aduna pietricele pe care le aseaza in forma unui altar, asemenea unui trunchi de con, in varful caruia se afla o adancitura numai buna pentru cuibul tesut din ramurele.

Pietricelele asezate astfel asigura o ventilatie optima, izoland cuibul de caldura solului. Mai mult decat atat, pietricelele sunt din gresie poroasa,  absorbind  picaturile de roua formate in noptile reci din desert. In timpul zilei, roua acumulata in timpul noptii se evapora, racind si mai mult cuibul. O adevarata instalatie de aer conditionat !

Cand am citit despre „inteligenta” micului pietrar cu creasta alba , gandurile mi s-au agatat in numeroase semne de intrebare. Daca as crede in teoria evolutiei, mica pasare din desertul Saharei mi-ar ridica numeroase nedumeriri. Iata cateva dintre ele:

De unde a „invatat” aceasta pasare sa-si construiasca cuibul la umbra unui bolovan ? Cunosc deja raspunsul pe care mi l-ar da un „credincios” evolutionist: selectia naturala…Mi s-ar spune, probabil, ca toate pasarile care si-au facut cuibul la soare au ramas fara urmasi, ouale prajindu-se aproape instantaneu. Doar acelea care si l-au construit la umbra si-au transmis genele urmasilor lor…

As fi de acord cu aceasta ipoteza doar in cazul in care am intalni si astazi pietrari care si-ar face cuiburile fie la soare, fie la umbra, selectia naturala lasand sa supravietuiasca doar pasarile care isi construiesc cuibul la umbra. Dar, din cate stiu, toti pietrarii isi fac cuibul la umbra !

Oare abilitatea de a-si construi cuibul la umbra sa fie un caracter dobandit ? Cum ne-am putea imagina ca doua pasari adulte, care si-au construit cuibul acolo unde trebuie, si-au putut invata progeniturile sa faca la fel atunci cand vor deveni si ele adulti ?

O alta intrebare care mi-ar da dureri de cap daca as crede in evolutionism este urmatoarea: Care au fost etapele intermediare ale construirii unui cuib corect ?  Daca se considera ca actualul cuib, alcatuit din zeci de pietricele asezate intr-o anumita pozitie, este urmarea selectiei naturale, cum trebuie sa fi aratat cuibul unor stramosi ai pietrarilor de azi ?  De unde le-a venit acelor primi stramosi ideea de a culege cu ciocul pietricelele si, mai ales, ce s-a intamplat cu progeniturile lor pana sa se ajunga la forma ideala a cuiburilor de astazi ?

Daca vreti, putem spune despre cuibul unui pietrar ca este un fel de „mecanism ireductibil” din care, daca lipseste ceva cat de minor, acel mecanism nu mai functioneaza. Oare cuibul ar fi fost eficient si ar fi asigurat perpetuarea speciei acestei pasari daca el ar fi avut doar o treime din pietre ? Sau daca pietrele nu ar fi formate din roca poroasa care sa aiba capacitatea de a absorbi roua din timpul noptii ?

Teoria „mecanismelor ireductibile”, aplicata in acest caz, arata ca pietrarul din Sahara ori si-a construit intotdeauna cuibul la umbra si in forma actuala si a supravietuit, ori a incercat mii de alte variante care au esuat ( si ca urmare, astazi nu ar mai fi existat aceasta specie de pasari ).

Din fericire pentru mine, nu trebuie sa ma framant cu astfel de intrebari, deoarece sunt un creationist convins. Adica sunt mai putin „credincios” decat un evolutionist. Ca sa cred tot ceea ce se vehiculeaza astazi legat de aceasta teorie mi-ar trebui o credinta infinit mai mare decat cea pe care o am acum. Mi-ar trebui o credinta oarba…

Prefer sa cred ca Dumnezeul Creator a asezat in micutul creier al pietrarului negru cu creasta alba din vastul desert al Saharei instincul de a-si construi cuibul acolo unde trebuie si asa cum trebuie, pentru ca mica pasare sa supravietuisaca intr-unul din cele mai ostile medii de pe planeta. Si, supravietuind, sa ne imbogateasca viata cu prezenta ei delicata si discreta.

Da, sunt convins ca  „aici e degetul lui Dumnezeu !”

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Articole și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free