Apocalipsa cap. 2 – Epistola catre Smirna

Apocalipsa cap. 2 – Epistola catre Smirna ( sec. II-III )

( cap. 2, 8-11 )

Privire de ansamblu

Orasul turcesc Izmir, cu cele peste 1,7 milioane de locuitori ai sai,  se intinde ca o caracatita intre golf, dealurile si vaile din jur si Muntele Pagus. Este un oras cu o istorie milenara, al treilea oras ca marime din Turcia, situat la aproximativ saptezeci de kilometri distanta de Efes, pe drumul care lega in antichitate cetatile grecilor ionieni. Izmir este Smirna de alta data…

Numele Smirna inseamna “miros placut” sau “jertfa placuta” – aluzie la miile de martiri pe care biserica i-a avut in acea perioada de grele persecutii impotriva crestinilor.

Smirna este unul din cele mai vechi orase ale grecilor ionieni, al carui inceput se pierde in mitologie. Simbolul orasului era un cap de leu, unul din simbolurile Babilonului de alta data. De fapt, Smirna a fost puternic influentata de religia Babilonului. Aici au fost perpetuate practicile lui oculte, intrerupte datorita ocupatiei persane.

De-a lungul secolelor, Smirna a trebuit sa treaca prin nenumarate dezastre si nenorociri: cutremure devastatoare, invaziile lidienilor, persilor, hunilor, arabilor, turcilor si cruciatilor, toate culminand cu masacrarea a 50 000 de crestini in urma razboiului greco-turc din anul 1922. De aceea, titlul de “cetate a vietii”, dat Smirnei, este binemeritat. De fiecare data, dupa fiecare nenorocire care s-a abatut asupra cetatii, Smirna a renascut din propria cenusa, fiind si astazi cel mai mare oras de pe coasta de vest a Asiei Mici.

Intre Efes si Smirna a existat intotdeauna o rivalitate prieteneasca. Fiecare cetate isi avea propriile atuuri. Efesul se mandrea cu marele templu al Dianei, considerat una din cele sapte minuni ale lumii antice, apoi cu biblioteca lui Celsus si portul sau vestit, in care ancorau corabiile romane incarcate cu marfuri si turisti.

Smirna se mandrea si ea cu portul sau care, spre deosebire de cel al Efesului, nu a fost sugrumat de aluviuni. De asemenea, acolo se mai gaseau: cel mai mare teatru din Asia, un stadion urias si o biblioteca vestita. Pe varful Muntelui Pagus se afla uriasul templu al lui Zeus.

Chiar inainte ca Roma sa devina imperiu, Smirna a fost un aliat fidel acesteia. In aceasta cetate a fost construit pentru prima data un templu inchinat zeitei Roma ( Deo Roma )

Despre biserica din Smirna nu stim nimic. In Biblie nu mai este amintita in alta parte. Insa putem sa deducem ca aceasta biserica a aparut ca rod al eforturilor evanghelistice ale lui Pavel si ale colaboratorilor lui, dat fiind ca acesta a lucrat doi sau trei ani in Efes. Figura cea mai proeminenta a bisericii ramane Policarp, unul dintre discipolii lui Ioan care a slujit ca episcop timp de peste patruzeci de ani ( 115-156  d. Chr. ).

Legaturile puternice pe care Smirna le avea cu Roma, precum si existenta unui numar mare de iudei, facea ca viata crestinilor de aici sa fie foarte grea si nesigura. Cu toate acestea, biserica era bine organizata, fapt ce reiese din Epistola lui Ignatius adresata Smirnei la inceputul secolului al II-lea.

Biserica din Smirna este una din cele doua biserici carora Iisus nu le adreseaza nicio mustrare. De asemenea, daca ne referim la cuvintele de apreciere, doar biserica din Filadelfia primeste mai multe laude decat Smirna. Din acest motiv, biserica din Smirna ramane un model de crestinism veritabil pentru toate generatiile de crestini care au existat si care vor mai exista pana la revenirea glorioasa a lui Iisus Christos.

Comentariu

Vers. 8: “Ingerului bisericii din Smirna scrie-i: “Iata ce zice Cel dintai si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a inviat”

“Smirna” – Cu privire la originea numelui exista doua explicatii. Una dintre ele sustine ca Smirna provine de la cuvantul “muron” – o rasina aromatica folosita la imbalsamarea mortilor sau ca unguent. A doua ipoteza sustine ca numele de Smirna provine de la zeita Samorna, o zeita anatoliana care era adorata in aceasta cetate.

Perioada istorica pe care o simbolileaza Smirna este cuprinsa intre finele secolului intai ( ~ 100 d.Chr. ) si anul 313 – anul in care a luat sfarsit cea mai crunta persecutie impotriva crestinilor , condusa de Diocletian. Unii comentatori sustin ca perioada Smirna ajunge pana in anul 323 d.Chr. – anul convertiri la crestinism a lui Constantin , devenit ulterior “cel Mare”.

“Cel dinati si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a inviat” – Pentru o biserica confruntata cu persecutii atat de crude nu puteau fi gasite cuvinte mai mangaietoare din partea lui Iisus. “Martorul credincios” ii asigura pe crestinii din biserica Smirnei ca, desi aveau sa treaca prin necazuri mari, El este Inceputul si Sfarsitul, El controleaza totul, fiind alaturi de biserica Sa.

Si, pentru ca din aceasta biserica urmau sa fie aduse nenumarate jertfe ale martirilor, Iisus ii asigura pe credinciosi ca El Insusi a trecut prin moarte, dar este viu in vecii vecilor.

Vers. 9: “Stiu necazul tau si saracia ta ( dar esti bogat ), si batjocurile din partea celor ce zic ca sunt iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei.”

Declaratia lui Iisus facuta bisericii din Smirna este intr-un contrast izbitor cu cea facuta bisericii din Laodicea, care, desi se credea bogata, era in realitate “ticaloasa, nenorocita, saraca, oarba si goala” ( cap. 3, 17 ).  Desi era saraca din punct de vedere material, datorita cruntelor persecutii la care a fost supusa, biserica din Smirna era bogata spiritual, caci cine Il are pe Christos, are totul.

“Stiu necazul tau…” – Este o aluzie la persecutiile crunte suferite de crestini in perioada simbolizata de biserica Smirna ( secolele al II-lea si al III-lea d.Chr.).

In timpul domniei imparatilor Traian ( 98-117 ), Adrian ( 117-138 ) si Marc Aureliu ( 161-180 ), persecutiile indreptate impotriva crestinilor au fost sporadice si locale,  crestinismul fiind considerat o secta ilegala. In scrisoarea cu numarul 97, adresata lui Pliniu cel Tanar, guvernatorul Bitiniei si Pontului, Traian dadea  ordine cu privire la modul in care urmau sa fie tratati crestinii din imperiu. Acestia nu trebuiau  sa fie urmariti de autoritatile romane, afara de cazul in care ar fi comis nelegiuiri. In acest caz insa, crestinii trebuiau sa fie executati, daca nu se lepadau de credinta.

Timp de doua secole, viata si libertatea crestinilor au depins de bunavointa vecinilor lor pagani sau iudei. Autoritatile romane puteau actiona la bunul plac in privinta crestinilor. Perioadele cele mai grele erau acelea in care se produceau dezastre: cutremure, foamete, incendii sau inundatii, caci ei erau considerati tapii ispasitori pentru toate aceste rele.

Cel mai cunoscut martir al perioadei Smirna este Policarp, episcop al Smirnei timp de peste patruzeci de ani ( 115-156 ). La cererea multimii infierbantate de moartea a unsprezece crestini in arena romana, Policarp a fost somat sa se lepede de credinta crestina. Pentru refuzul sau de a se lepada de Christos si de a arde tamaie in cinstea zeilor, el a fost ars de viu.

Lista martirilor din acea perioada este lunga. Ignatiu de Antiohia a fost aruncat la fiare in Coloseum, la Roma, iar Irineu, episop de Lyon, a fost si el martirizat in anul 202, in timpul persecutiilor lui Serptimiu Sever. De semenea Pionius, un preot vestit, a fost torturat in mai multe randuri in timpul persecutiilor declansate de Decius ( 249-251 ), in cele din urma fiind ars pe rug.

Imparatul Commodus ( 181-192 ) a promulgat un decret al senatului roman care hotara: “Non licet esse christianos – Nu este permis sa existe crestini” ( I. Ramureanu, “Istoria bisericeasca universala”, vol. 1, 1975, p.75 ). Pedepsele variau de la deportarea nobililor si confiscarea averilor, pana la decapitarea celor din clasele de jos, arderea pe rug si aruncarea lor la fiare in arene si circuri.

Prima persecutie sistematica indreptata impotriva crestinilor a fost condusa de Decius ( 249-251 ), dupa care au urmat imparatii Valerian ( 253–259 ) si Diocletian ( 284-305 ) care au dus persecutia la apogeu.

“Si batjocurile din partea celor ce zic ca sunt iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei” – La cruzimea persecutiilor romane s-au adaugat  batjocurile si acuzatiile iudeilor care s-au unit cu romanii impotriva crestinilor.

In secolul al II-lea, iudeii ii acuzau pe crestini ca ar fi falsificat Scripturile. Cartea Faptele apostolilor ne aduce suficiente dovezi ca multe din necazurile suportate de crestini erau prococate de iudei. Acelasi lucru s-a intamplat si la Smirna. Tertulian ne spune ca sinagogile evreesti devenisera niste “izvoare de persecutie”, un loc in care se urzeau cele mai multe comploturi impotriva crestinilor. Acesta este motivul pentru care “Martorul credincios” numeste aceste sinagogi “o sinagoga a Satanei”.

Vers. 10: “Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca diavolul are sa arunce in temnita pe unii din voi ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii.”

“Nu te teme…” – Din cauza credintei lor, pe credinciosii bisericii Smirna ii asteptau zile de suferinta si incercari. De aceea expresia “nu te teme” , intalnita in Biblie de 366 de ori ( pentru fiecare zi a anului ! ) este cea mai mangaietoare incurajare din partea Celui ce a trecut El Insusi prin suferinta si moarte pe acest pamant.

Persecutia este o parte a luptei dintre bine si rau, demonstrand ca razvratirea omului impotriva lui Dumnezeu nu poate duce decat la ura impotriva semenilor care cred altfel decat tine. Pavel ii avertizase pe crestini ca “toti cei ce voiesc sa traiasca cu evalvie in Christos Iisus vor fi prigoniti” ( 2 Timotei 3, 12 ).

Motivul persecutarii crestinilor de catre autoritatile romane era , in general, un motiv politic. Romanii se temeau de raspandirea rapida a crestinismului in imperiu, ducand la schimbarea obiceiurilor si a stilului de viata roman. Imparatii romani doreau stabilitate in imperiu, insa, in viziunea lor, crestinismul era un factor de destabilizare. Acesta era motivul declansarii celor mai multe persecutii indreptate impotriva crestinilor.

Primul imparat care a declansat o persecutie sistematica si generala impotriva bisericii a fost Decius. In anul 250 d.Chr., el a decretat nimicirea totala a crestinismului prin orice mijloace: tortura, confiscarea averilor si moarte. Ocazia era deosebit de favorabila, caci Roma sarbatorea o mie de ani de la fondarea ei. Comparativ cu inceputurile glorioase ale Romei, acum starea imperiului era decadenta si trebuia gasit un tap ispasitor. Si acesta nu a fost greu de gasit. Pentru salvarea imperiului, s-a decretat nimicirea totala si generala a crestinilor.

Inceputa in armata, persecutia s-a extins in tot imperiul, prima tinta fiind clerul. Romanii credeau ca daca acesta ra fi fost adus la tacere, intreaga biserica s-ar fi prabusit si ar fi disparut. Despre torturile la care au fost supusi conducatorii bisericii din acele vremuri ne putem face o imagine din cele scrise de Theodoret, un istoric bisericesc care descrie adunarea episcopilor crestini la Sinodul de la Nicea din anul 325 d.Chr.:

“Unii au venit fara ochi, altii fara brate, care fusesera smulse din incheieturi, altii cu trupul mutilat in diferite chipuri.” ( Comentarii Biblice AZS, vol. VII, p. 746-748 ).

Persecutiile au avut si un efect pozitiv pentru biserica. Daca la finele perioadei Efes biserica incepuse sa se departeze de idealul lui Dumnezeu, acum, in perioada Smirna, din cauza persecutiilor indreptate impotriva crestinilor, biserica era curata. Toti crestinii cu numele s-au departat de biserica din dorinta de a scapa de prigoana, lasand in urma o biserica curata, cu crestini de calitate. Acesta este motivul pentru care biserica din Smirna nu este mustrata. Dimpotriva, Iisus are numai cuvinte de incurajare pentru ea. Din punctul acesta de vedere, Smirna ramane un model pentru crestinismul din epocile urmatoare.

“Si veti avea un necaz de zece zile” – Ultima si cea mai crunta persecutie impotriva crestinilor a fost declansata de Diocletian ( 303-313 ), fapt profetizat prin expresia “un necaz de zece zile”. Dupa ce a consultat oracolul lui Apollo din Milet si a primit avizul favorabil pentru persecutarea crestinilor, Diocletian a dat o lege deosebit de dura: “Nomen christianorum delete – Numele crestinilor sa fie nimicit”.

In 24 februarie 303, a aparut primul edict pentru nimicirea crestinilor, urmat de alte trei edicte asemanatoare. In acestea se ordona ca toti crestinii sa aduca sacrificii zeilor, cei ce refuzau urmand sa fie pedepsiti cu moartea.

La inceputul anului 313, Constantin cel Mare a dat Edictul de la Milan: “De mortibus persecutorum – Moarte persecutorilor”,  prin care religia crestina a primit statutul de religie tolerata. Astfel s-a incheiat ultimul si cel mai crud val de persecutie indreptat impotriva crestinilor din Imperiul Roman. Cei zece ani , simbolizati in profetie prin cele zece zile de necaz ( conform principiului : o zi profetica = un an real – Numeri 14, 34 si Ezechiel 4, 6 ) s-au incheiat, facand ca biserica crestina sa intre intr-o noua etapa, mult mai plina de pericole decata cea din care tocmai iesise.

“Si-ti voi da cununa vietii” – Fagaduinta lui Iisus nu vizeaza aici coroana regala ( diadema ), ci acea coroana de laur ( stephanos ) primita de castigatorii intrecerilor sportive.

“Cununa vietii” nu este rasplata exclusiva a martirilor, ci a tuturor celor ce vor fi biruit in lupta cu pacatul si care vor mosteni viata vesnica. Expresia este legata de intrecerile sportive care se organizau in Smirna si la care se refera si Pavel in 1 Corinteni 9, 25.

Aceasta cununa a vietii nu este oferita imediat dupa moartea credinciosului, ci “in ziua ceea” – ziua revenirii glorioase a lui Iisus ( vezi 2 Timotei 4, 8; 1 Corinteni 15, 51-54; 1 Tesaloniceni 4, 16.17; 1 Petru 5, 4; Ioan 14, 3 ).

“Cel ce va birui nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte” – Promisiunea facuta de Iisus bisericii din Smirna contine un adevar doctrinal deosebit de important. Iisus aminteste aici nu de moarte, ci de a doua moarte… Intelegem din cuvintele Lui ca exista doua morti: prima moarte – cea de obste, numita de Biblie, in repetate randuri, un “somn” , si a doua moarte – cea vesnica, de care vor avea parte cei nelegiuiti, dupa rostirea sentintei in urma judecatii finale.

Prima moarte nu este o fatalitate, caci ea va fi urmata de invierea generala, in urma careia fiecare om isi va primi rasplata pentru ceea ce a facut in aceasta viata. A doua moarte insa, este adevarata moarte, cu efecte vesnice, in care cei nelegiuiti vor gusta ceea ce Domnul Iisus a spus in repetate randuri: “Acolo va fi plansul si scrasnirea dintilor” ( Matei 8, 12; 13, 42. 50 ).

Perioada Smirna reprezinta una din cele mai tulburatoare perioade din istoria crestinismului. Confruntata cu ura persecutorilor romani si iudei, aceasta biserica a ramas in picioare, demna, curata, pregatita sa stea in fatza  Domnului ei, gata sa primeasca rasplata credinciosiei ei – viata vesnica.  Pentru noi, Smirna ramane un model de credinta veritabila, un ideal al lui Dumnezeu pentru omul decazut.

Astazi, in celelalte sase cetati ale Asiei Mici, amintite in Scrisorile Apocalipsei, nu mai exista crestini. Ghizii musulmani arata cu satisfactie faptul ca crestinii au fost “rasi’ din acea zona. Doar in Izmir – Smirna de alta data – crestinismul inca supravietuieste.

Lori Balogh