Apocalipsa cap. 2 – Epistola catre Tiatira

Apocalipsa cap. 2 – Epistola catre Tiatira ( sec. VI-XV )

( cap. 2, 18 – 29 )

Privire de ansamblu

Dupa ce paraseste Pergamul, itinerariul “postasului Apocalipsei” contiunua pe valea raului Caicus , spre est, spre centrul Anatoliei. La 90 km de Pergam, intr-o depresiune larga, inconjurata de munti inalti, printre plantatii de bumbac si vita de vie si  livezi de maslini, se afla orasul turcesc Akhisar – anticul Tiatira.

In mijlocul  orasului, intre cladirile  si magazinele din Akhisar ( numele orasului inseamna “Castelul Alb”), se afla un spatiu liber, folosit ca loc de joaca de copiii localnicilor. Este perimetrul vechiului oras Tiatira, un loc in care iarba si ruinele antice sunt reprezentantele a doua lumi:  cea prezenta si cea antica.

Akhisar nu este un oras turistic. Nu are nici macar un pliant care sa ofere cateva informatii despre vechea Tiatira. Doar o mica inscriptie ascunsa sub un pin crescut la intersectia unor strazi din oras ne atrage atentia ca acolo a fost candva Tiatira: “Ancient Thiatira – Tiatira antica “.

Daca inainte de masacrarea celor 7000 de crestini, in timpul razboiului greco-turc din 1922, jumatate din populatia orasului era crestina, astazi, intre cei peste 70 000 de locuitori ai orasului, nu se mai gaseste niciun crestin.

Tiatira, supranumita si “cetatea strajerilor”, a fost construita in anul 280 i.Chr. ca un oras de garnizoana, de catre Seleuc – unul din generalii lui Alexandru Macedon. Zidurile sale de piatra au fost singurele fortificatii, caci orasul nu avea o pozitie geografica prea favorabila. Impresia generala pe care o inspira cetatea Tiatira era aceea de slabiciune, creand o atmosfera de instabilitate si un simtamant colectiv de zadarnicie si dependenta.

Situata la granita dintre doua provincii romane: Misia, la nord si Lidia, in sud, Tiatira nu a rivalizat niciodata cu Efesul si Pegamul. S-a multumit cu statutul de oras elenistic de mana a doua, devenit apoi, dupa anul 133 i.Chr, parte a Provinciei romane Asia. Ca oras de granita, Tiatira a fost deseori distrusa de-a lungul veacurilor, dar tot de atatea ori a fost recladita .

In epoca bizantina, orasul a fost lipsit de importanta, pentru ca in final sa cada definitiv sub stapanirea otomana.

Tiatira era un oras al meseriasilor: fierari, caldarari, vopsitori, topitori, mesteri in prelucrarea aramei, a lanii si a panzei, armurieri, tabacari si brutari.  Imaginea sub care se prezinta Iisus – Martorul credincios, Cel “ale carui picioare sunt ca arama aprinsa” si ai carui ochi sunt “ca para focului” ( Apocalipsa 2, 18 ) este strans legata de  ocupatiile vechilor locuitori ai cetatii.

Dintre toate meseriile, cea mai renumita era aceea a boiangiilor. Aici, in Tiatira, a fost descoperit un nou pigment rosu, extras din radacina unei plante, si cunoscut astazi sub numele de “rosu turcesc.” Locuitorii orasului au detinut monopolul comertului in acest domeniu, avand filiale si in alte orase. Cartea Faptele apostolilor ne relateaza despre Lidia – o vanzatoare de purpura din Titaira, prin care se crede ca a patrus crestinismul in oras ( Faptele apostolilor 16, 13-15 ).

Orasul nu avea acropole. Zeul principal al orasului era Apollo, insa ulterior, acest cult solar a fost asociat cu cel imperial, considerandu-se ca imparatul era o reincarnare a lui Apollo. In cetate se mai gasea si un templu inchinat unei zeitati numite Sambathe, in care slujea o profetesa care dadea oracole. Unii comentatori biblici sustin ca Ioan se refera la ea atunci cand scrie despre Izabela, “femeia aceea care se zice proorocita” ( Apocalipsa 2, 20 ).

Epistola catre biserica din Tiatira este cea mai lunga dintre cele sapte epistole. Nu este intamplator acest amanunt, caci perioada pe care o simbolizeaza Tiatira este si ea cea mai lunga din istoria bisericii crestine:  1260 de ani, incepand cu secolul al saselea ( 538 ) si terminand cu Revolutia Franceza ( 1798 ).

Perioada profetica de 1260 de ani are o importanta deosebita in Scriptura, ea aparand de sapte ori pe paginile Bibliei, in cele doua carti profetice: Daniel si Apocalipsa ( Daniel 7,25; 12,7; Apocalipsa 11, 2.3; 12, 6.14; 13, 5 ). De fiecare data cand apare aceasta lunga perioada profetica, Biblia vorbeste despre un timp de stramtorare, persecutie si amagire pentru poporul lui Dumnezeu.

Fiul omului are cuvinte de apreciere pentru aceasta biserica si doar biserica din Efes intrece Tiatira in aprecieri facute lui Iisus, Martorul credincios. Tiatira merge chiar in crestere, caci faptele ei din urma sunt mai multe decat cele dintai. Insa si mustrarea primita de Tiatira este pe masura laudelor: in nu mai putin de patru versete mari, Martorul credincios ne prezinta decaderea bisericii si punctele ei slabe.

Comentariu

Vers. 18: “Ingerului bisericii din Tiatira scrie-i: “Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului si ale carui picioare sunt ca arama aprinsa:”

Unei bicerici despre care stim atat de putin, Martorul credincios ii adreseaza cea mai lunga dintre toate cele sapte epistole. Aceasta epistola nu este doar cea mai lunga, dar ea este si cea mai dramatica si mai plina de contraste dintre toate.

“Tiatira” – Nu era un centru politic sau religios care sa concureze Efesul, Smirna sau Pergamul. Tiatira ocupa insa un loc important in zona prin atelierele sale de prelucrare si prin comertul pe care-l facea. Meseriasii isi desfasurau activitatea in cadrul unor organizatii profesionale numite ghilde ( bresle ), numarul acestora fiind mai mare decat in oricare alt oras al Asiei. In Tiatira se gaseau ghildele lucratorilor in lana si panzeturi, lucratorilor in piele, olarilor, topitorilor, vopsitorilor, comerciantilor de sclavi, brutarilor si lucratorilor in bronz.

Prezenta micilor organizatii profesionale reprezenta o problema pentru crestini. Aceste ghilde organizau periodic mese comune inchinate unor zeitati pagane, dintre care cea mai importanta zeitate era Tyrimnos, patronul Tiatirei si al ghildelor, zeul echivalent cu  Apollo al grecilor. Nimeni nu putea practica o meserie in mod independent, ci doar in cadrul acestor ghilde, ceea ce facea ca un crestin sa aiba mari necazuri atunci cand se punea problema participarii la mesele comune inchinate zeitatilor pagane.

“Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu” – Este singurul loc din cartea Apocalipsei in care intalnim acest titlu al lui Iisus, fapt ce da si mai multa autoritate mesajului transmis acestei biserici.

“Care are ochii ca para focului” –  Figura de stil este strans legata de ocupatiile locuitorilor Tiatirei. Topitoriile si atelierele de prelucrare a bronzului erau prezente in Tiatira, de aceea imaginea sub care se prezinta Iisus nu le era straina celor din biserica Tiatirei. Expresia sugereaza unul din atributele divine: atotstiinta. Nimic nu poate scapa din vedere Fiul lui Dumnezeu, oricat ar incerca omul sa ascunda.

“Picioarele ca arama aprinsa” – Din nou se face  aluzie la atelierele de topit si prelucrare a bronzului, expresia simbolizand certitudinea biruintei in si prin Iisus Christos.

Vers. 19: “Stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sunt mai multe decat cele dintai.”

Bisericii din Tiatira i se aduc mai multe laude decat oricarei alte biserici. De ce ? Pentru ca in conditii deosebit de dificile, in absenta Scripturilor si in mijlocul unei apostazii aproape generale, in perioada Tiatira Dumnezeu a avut oameni care au crescut in credinta.

“Stiu faptele tale” – Iisus remarca cateva calitati ale membrilor bisericii din Tiatira: dragostea, rabdarea, credinta si spiritul de slujire. In ciuda greutatilor pe care a trebuit sa le intampine, biserica Tiatirei a crescut in har. Incepand cu secolul al saselea, lumea crestina incepuse sa fie invadata de invataturi anticristice: invataturi cu privire la adorarea ingerilor si sfintilor, supunearea fata de hotararile conciliilor si episcopilor, invatatura despre infailibilitatea papei… Cu toate aceste pericole si tendinte ale crestinismului, starea bisericii din Tiatira s-a imbunatatit, fapt care este apreciat de Martorul credincios.

Vers. 20: “Dar iata ce am impotriva ta: Tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se zice proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei ca sa se dedea la curvie si sa manance din lucrurile jertfite idolilor.”

Biserica din Tiatira avea si ea punctele ei slabe, pe care Iisus le identifica in nu mai putin de patru versete ( vers. 20-23 ). Insa rostul mustrarii nu este acela de a descuraja, ci de a indrepta o stare de lucruri care nu aduce nimic bun, nici pentru biserica, nici pentru slava lui Dumnezeu.

“Tu lasi ca femeia aceea , Izabela…” – Comentatorii au dat diferite explicatii cu privire la identitatea Izabelei. Unii au mers pana acolo incat au sustinut ca Izabela este Lidia, vanzatoarea de purpura din Tiatira, de care aminteste cartea Faptele apostolilor ( Fapte 16, 14.15 ). Acesti comentatori presupun ca Lidia, facand parte dintr-o ghilda, era nevoita sa faca anumite compromisuri: sa participe la mesele  pagane care se incheiau cu orgii si sa manance din carnea jertfita idolilor.

Alti comentatori au identificat-o pe Izabela cu Sybila Sambathe, o proorocita al carui sanctuar se afla in afara cetatii. E greu insa de crezut ca o ghicitoare pagana cu o moralitatea atat de dubioasa sa fi facut parte din biserica Tiatirei.

O ipoteza verosimila este aceea ca in biserica din Tiatira ar fi existat o Izabela care, asemenea celei din Vechiul Testament, ar fi incercat sa influenteze biserica sa devina mai toleranta fata de practicile pagane din acel timp. Nu avem insa nicio dovada in acest sens.

Marea problema a bisericii din Tiatira a fost tolerarea inacceptabila a unor fapte si invataturi contrare doctrinei crestine. Daca biserica din Efes i-a testat pe cei ce pretindeau ca sunt apostoli, dar nu erau, Tiatira se dovedeste toleranta fata de un asemenea profet care indemna biserica la compromisuri.

Aplicand mesajul lui Iisus transmis Tiatirei la perioada istorica pe care o simbolizeaza, respectiv perioada Evului Mediu, Izabela reprezinta acea putere care a stat la baza apostaziei medievale a bisericii. Ca si in cazul lui Antipa din biserica Efesului, Izabela nu reprezinta o anume persoana din perioada Evului Mediu, ci o intreaga clasa de oameni.

Dupa cum Izabela, fiica lui Etbaal, imparatul Sidonului, si sotia regelui Ahab din Vechiul Testament, i-a ucis pe profetii lui Dumnezeu, impingand poporul la idolatrie, in mod asemanator “Izabela” perioadei Tiatira ( Evul Mediu ), biserica apostata, “casatorita” cu puterea civila,  a facut ca adevaratii copii ai lui Dumnezeu sa fie prigoniti si ucisi, iar poporul sa fie condus la idolatrie ( aplicand simbolistica biblica potrivit careia femeia simbolizeaza biserica, fie cea curata, in cazul femeii vituoase, fie cea apostata, in cazul femeii desfranate ).

“Taina faradelegii”, care incepuse sa lucreze inca din primele decenii de existenta a crestinismului, a ajuns in perioada Tiatira sa triumfe. Biserica lumeasca a biruit, iar poporul a ajuns idolatru, asemenea poporului Israel din vremea Izabelei si a lui Ahab.

Vers. 21: “I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei!

Intotdeauna judecata lui Dumnezeu este precedata de un timp de har, de pocainta si indreptare. “Izabela “ Evului Mediu – biserica apostata, nu a vrut insa sa se pocaiasca de faptele ei. Dupa ivirea Reformatiunii, aceasta biserica apostata a initiat Contrareforma, demonstrand refuzul ei de a-si indrepta caile gresite.

Vers. 22: “Iata ca am s-o arunc bolnava in pat; si celor ce curvesc cu ea am sa le trimit un necaz mare, daca nu se vor pocai de faptele lor.”

Dupa avertizarea si chemarea la pocainta, dupa timpul de har acordat pentru indreptarea faptelor, in justitia divina urmeaza pedeapsa inevitabila.

“Am s-o arunc bolnava in pat” –“ Patul” ( gr. kline ) nu reprezinta nici patul pe care se aduc mortii, nici cel folosit in antichitate atunci cand se dadeau ospete, ci reprezinta patul suferintei. Cea care a profanat patul iubirii conjugale va avea parte de patul suferintei, trecand printr-un mare necaz.

Daca Izabela din Vechiul Testament, sotia lui Ahab, a fost aruncata pe fereastra, sfarsind prin a fi mancata de caini, la ce s-ar putea astepta “Izabela” simbolica a Evului Mediu, cea pe care Dumnezeu o numeste proorocita mincinoasa ?

“Boala”care a afectat-o cel mai mult pe “Izabela” din perioada Tiatira a fost provocata de aparitia Reformei protestante care a adus in lumea catolica elementul libercugetarii. Oamenii au fost descatusati din lanturile intunericului spiritual in care au fost tinuti secole de-a randul de catre biserica medievala, iar Revolutia Franceza a facut ca statele europene sa acepte libertatea religioasa. Pentru o biserica despotica, aceasta a reprezentat o devarata “boala”.

“Un necaz mare” – Tabloul nenorocirilor care urmau sa se abata asupra “Izabelei” medievale ne este pe larg descris in profetiile apocaliptice privitoare la cel de-al patrulea sigiuliu si la cei doi martori  ( Apocalipsa 6, 7.8; cap. 11 ).

Acest “necaz” se refera la cei 150 de ani in care puterea turceasca si saragenii veniti din Asia au cucerit o parte din Europa ( in jurul anului 800 ), distrugand mii de biserici catolice pe care le-au transformat in geamii. Mahomed daduse ordinul: “Veti intalni un fel de oameni care apartin scolii lui Satana si care poarta parul tuns; acelora sa le taiati capul in doua si sa nu le aratati nicio gratiere pana nu vor trece de partea lui Mahomed sau sa plateasca tribut.” ( Uriah Smith, “Explicatia profetiilor lui Daniel si Apocalipsa”, p. 270 ).

Vers. 23: “Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Si toate bisericile vor cunoaste ca Eu sunt Cel ce cercetez rarunchii si inima si voi rasplati fiecaruia din voi dupa faptele lui.”

Voi lovi cu moartea pe copiii ei” – Iisus face diferenta intre cei ce se alatura falsei profetese din diferite morive si copiii ei, intre cei amagiti si cei ce stau cu buna stiinta de partea Izabelei. Daca primii vor avea parte de boala, suferinta si un mare necaz, copiii Izabelei vor avea parte de moarte, dovedind ca harul lui Dumnezeu are o limita peste care nu se poate trece.

“Eu sunt Cel ce cercetez rarunchii si inima” – Atotstiintei divine nu-i poate scapa niciun gand, intentie, motivatie, aspiratie sau scop, ascunse in fiina umana. Pentru Dumnezeu nu exista lucruri ascunse. Acesta atribut divin este garantia unei judecati drepte si nepartinitoare.

Vers. 24: “Voua insa , tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti invatatura aceasta si n-ati cunoscut “adancimile Satanei”, cum le numesc ei, va zic: “Nu pun peste voi alta greutate”.

Celorlalti din Tiatira” – Iisus se adreseaza acum unei alte categorii din biserica Tiatirei – acele grupari care au incercat sa ramana credincioase adevarului in intunericul unei apostazii generale. Aceste grupari s-au aflat atat in interiorul, cat si in afara bisericii Romei.

Episcopul Iacob de Vitry, ajuns mai tarziu cardinal, descrie un tablou impresionant al credintei adevarate din perioada Tiatira, in cartea sa “Istoria Orientului”: “ Am aflat prin tarile acestea ceva ce m-a mangaiat mult, si anume barbati si femei in mare numar, chiar dintre cei bogati, care, traind in aceasta lume, parasesc totul din iubire pentru Domnul Iisus si se despart de lume. Erau numiti “fratiorii”… Ei nu mai sunt chinuiti de grijile lumii, ci in fiecare zi se straduiesc cu toata puterea sa smulga din desertaciunea lumii acesteia sufletele pieritoare si sa le aduca in mijlocul lor… Ca niste lumini in noapte, asa au stralucit aceste suflete insetate dupa adevar si sfintenie in tot cursul Evului Mediu.”

Una din aceste grupari au fost catarii, care, pe la sfarsitul secolului al X-lea, numarau intre doua si patru milioane de membri. William Miller ii descrie ca fiind niste oameni “cuviinciosi in purtare, modesti in imbracaminte si vorbire, fara vina in ce priveste moralitatea. Flecaria, rasul batjocoritor, vorbirea de rau, minciuna si injuraturile nu le murdareau vorbirea. Curati in moravuri, buni, cumpatati, ei fugeau de carciumi si de toate locurile de placeri lumesti.

O alta grupare care a tinut sus stindardul adevarului au fost lolarzii, urmasii marelui reformator englez John Wycliffe ( 1324-1384 ) – preot, profesor universitar si un mare patriot. Ei au strabatut nu doar Anglia, ci multe tari din Europa, ducand cu ei adevarul nealterat al Scripturii.

Ian Huss – preot si confesor al reginei Boemiei, a fost cel care a preluat ideile Reformei si le-a adus in centru Europei. Dupa arderea lui pe rug din ordinul Bisericii, lucrarea lui a fost continuata de urmasii sai, ramasi in istorie sub numele de husiti.

Poate cea mai cunoscuta dintre gruparile care s-au opus invataturilor “Izabelei” medievale au fost valdenzii, raspanditi prin vaile Piemontului, chiar in inima Romei. In pofida nenumaratelor jertfe pe care le-au adus din cauza statorniciei lor in apararea adevarului biblic, valdenzii au reusit sa supravietuiasca secole de-a randul, ocrotiti de salbaticia Alpilor.

O miscare aparuta in Rasarit, ca o reactie la introducerea icoanelor in biserica, a fost bogomilismul. Aparut in jurul anului 930, bogomilismul a propovaduit saracia, umilinta, pocainta si viata de rugaciune. Icoanele au fost declarate desarte, iar ceremoniile fastuoase ale bisericii au fost catalogate drept lucrarile diavolului. Crucea era detestata pe motiv ca pe ea a fost rastignit Domnul Christos, iar singura rugaciune acceptata era rugaciunea “Tatal nostru”. Bogomilismul interzicea consumarea alcoolului, respingea casatoria, iar in biserica nu era recunoscuta nicio ierarhie. Raspandit in Balcani, Romania, sudul Frantei si Italia, bogomilismul a stat la baza intemeierii religiei catare.

“Adancimile Satanei” – In ciuda pretentiilor falsei profetese Izabela, care sustinea ca invataturile ei duceau la o mai buna cunoastere a lui Dumnezeu, invataturile ei erau de origine satanica, iar cei care primeau aceste invataturi se impartaseau cu “adancimile Satanei”.

Vers. 25: “Numai tineti cu tarie ce aveti, pana voi veni !”

Cat de incurajator este faptul ca, desi istoria a inregistrat doar evenimente privind biserica oficiala, neglijandu-i pe cei putini si umili, Dumnezeu nu i-a uitat pe cei din urma. El ii recunoaste pe acestia drept “robii Mei” si nu pune asupra lor o alta greutate decat aceea de a pastra adevarul pe care deja il aveau. Dumnezeu considera ca lumina adevarului pentru credinciosii acestei perioade era suficienta. Persecutia pe care au trebuit sa o suporte din parea Izabelei nu trebuia sa fie urmata de incercari mai mari. Dumnzeu le garanteaza acest lucru.

Este pentru prima data in cadrul epistolelor Apocalipsei cand se aminteste de a doua venire a lui Christos, un adevar fundamental al Scripturii care a fost mult umbrit de doctrina lui Augustin.

Vers. 26: “Celui ce va birui si celui ce va pazi pana la sfarsit lucrarile Mele, ii voi da stapanire peste neamuri.

Daca in cazul epistolelor catre Efes si Pergam fagaduinta implica unele conditii( pocainta, intoarcerea la Dumnezeu ), in cazul Tiatirei fagaduinta nu este conditionata.

Stapanire peste neamuri” – Pasajul este citat din Psalmul 2, unul dintre psalmii mesianici. Fagaduinta vorbeste despre ridicarea celor care in aceasta viata au fost permanent umiliti, persecutati, dezmosteniti si marginalizati din cauza credintei lor. Dumnezeu le promite redarea demnitatii, incredintandu-le autoritatea Sa.

Vers. 27: “Le va carmui cu un toiag de fier si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu puterea de la Tatal Meu.”

Ideea ca cei mantuiti vor imparati cu Christos ( Matei 5, 5; 19, 28; Luca 22, 30; 1 Corinteni 6, 2; Apocalipsa 1, 6)  este intarita din nou in epistola catre Tiatira.

“Toiag de fier “ ( ebr. shebet ) – Poate insemna un toiag de pastor, un sceptru ( Psalmul 45,6 ) sau un toiag de pedepsire ( Psalmul 23, 3 ).

Vers. 28: “Si-i voi da luceafarul de dimineata

Dupa cum luceafarul de dimineata apare in intunericul noptii, cand o noua zi este pe cale sa inceapa,  la fel Iisus promite ca va reveni in timpul celor mai negre imprejurari prin care va trece lumea.

Vers. 29: “Cine are urechi, sa asculte ce zice bisericilor Duhul

In timpul lucrarii Sale pamantesti, Domnul Iisus se folosea adesea de o expresie asemanatoare: “Cine are urechi de auzit, sa auda” ( Matei 11, 15; 13, 9; Luca 8, 8 ). Acest lucru este inca o dovada ca autorul adevarat al scrisorilor Apocalipsei nu este altul decat Iisus Christos, Martorul credinios si adevarat.

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Apocalipsa și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free