Ilustratii despre mantuire

Ilustratii despre mantuire

Salvatorul

Intr-o zi aspra de iarna, in care zapada era viscolita de un vant foarte puternic si gerul era cumplit, un angajat al unei cabane din Muntii Alpi, iesi din adapostul sau. Vantul aproape ca-l dobora de pe picioare. Cu greu se indrepta spre cusca lui Ralf. Acesta era un urias ciine Saint Bernard, cantarind cam 90 de kilograme. Cand se ridica pe labele din spate avea o inaltime de 2 metri.

Ti-ar fi oare teama sa intalnesti un astfel de caine? Ei bine, Ralf nu facuse nimanui nici un rau, dimpotriva, el fusese dresat sa salveze oameni. Cine avea nevoie sa fie salvat de el? Vei vedea imediat.

Muntii Alpi sunt cei mai inalti din Europa. Acolo este tot timpul iarna si zapada nu se topeste niciodata. Multi turisti se ratacesc prin muntii acestia si in scurt timp pot muri din cauza frigului. Iata de ce puternicii caini Saint Bernard sunt dresati si trimisi in misiune, sa caute oameni rataciti sau doborati de frig si sa-i salveze.

Ei bine, Ralf era cel mai bun caine salvator. Nu stiu daca tu ai salvat pana acum pe cineva de la moarte, insa Ralf salvase 67 de oameni deja! iti dai tu seama cata recunostinta aveau acei oameni, impreuna cu familiile lor pentru acest caine deosebit? Cabanierii si toti lucratorii de la Salvamont il iubeau de asemenea, foarte mult pe Ralf.

Iata de ce barbatul care se pregatea sa-l trimita pe Ralf in misiune se intreba acum daca nu e prea aspra vremea de afara chiar si pentru Ralf. N-ar fi vrut sa i se intample ceva rau. In timp ce-i mangaia blana deasa, Ralf il privea drept in ochi pe stapanul sau, parca intrebandu-l: „Ce doresti sa fac pentru tine? Sunt gata sa fac orice mi-ai cere!” De atatia ani, de cand il avea pe Ralf langa el, omul acesta ajunsese sa-l iubeasca foarte mult pe acest caine deosebit de credincios si ascultator. Totusi, ceva ii spunea ca trebuie sa-l trimita in misiune. Daca pe undeva, prin zapada zacea un om fara ajutor?

„Hai Ralf, hai baiatule! Trebuie sa pleci la treaba.” Drept raspuns, Ralf ii linse de doua ori mana stapanului sau, apoi, cu pasi domoli, dar hotarati iesi din cusca. Se uita mai intai in diferite directii, apoi se hotari sa apuce pe poteca ce ducea spre partia de schi. Vantul batea cu multa putere, iar zapada viscolita ii intra in ochi bietului caine, dar acesta nu dadea inapoi.

Lupta lui cu zapada si-a meritat efortul deoarece dupa o ora de cautari el a gasit un om cazut sub zapada. Sa fi murit oare? Ralf se apropie repede si cu mirosul sau foarte fin simti ca omul inca mai respira. Imediat cainele ii linse mainile si fata pentru a-l incalzi putin. in multe cazuri omul isi revenea prin aceasta, iar apoi, ajutat de caine, mergea pana la cabana. Alteori, cand omul era prea obosit, cainele dadea alarma la cabana si atunci veneau cei de acolo in ajutor.

Acum insa omul nu se misca deloc, iar distanta pana la cabana era prea mare. Nu era timp de pierdut, asa ca Ralf trecu la o alta solutie, pe care o aplica in astfel ce cazuri. Cu multa grija el isi intinse corpul mare si imblanit peste omul inghetat, ca sa-l incalzeasca mai bine.
Vantul rece il lovea pe bietul caine fara mila, dar el statea cu rabdare acolo, in asteptarea unui semn de viata din partea omului. Cata bucurie a simtit el atunci cand omul a inceput sa miste, putin cate putin!

Intr-un tarziu, omul a deschis ochii. El nu intelegea insa unde se afla. Cand a vazut deasupra lui cainele urias s-a speriat. Era convins ca este un lup. Fara sa judece prea mult, cu o miscare brusca si-a scos cutitul de vanatoare si l-a implantat adanc, in pieptul lui Ralf.
Cainele a scos un urlet sfasietor. Ar fi putut atunci sa-l muste de gat pe acel om nerecunoscator, dar el nu i-a facut nici un rau, ci s-a ridicat, clatinandu-se si a inceput sa-si croiasca drum incet, cu greu si cu dureri mari, spre adapostul de salvare, adica spre cabana, ca sa-l conduca acolo pe om. in urma lui ramanea pe zapada o dara rosie de sange.

Omul care fusese salvat si-a dat seama de ceea ce facuse si a inceput sa planga. „El a venit sa ma salveze, iar eu…, iar eu…” spunea el. Lacrimi mari ii brazdau obrajii. Cu greu el s-a ridicat, mergand dupa urmele cainelui. Atunci cand Ralf nu se mai vedea el se orienta dupa urmele de sange din zapada.

Ralf a cazut imediat ce a ajuns la adapost. Cabanierul, cutremurat de suferinta cainelui a chemat ajutoare, care l-au luat in brate si l-au pus pe o masa mare din holul cabanei. Sangele curgea fara incetare din pieptul lui Ralf. Cu totii plangeau, in timp ce Ralf le lingea mainile.

In acel moment, cu fata ravasita de durere a intrat pe usa omul care fusese salvat. El s-a aruncat in genunchi langa Ralf, si fara sa tina cont ca se adreseaza unui caine si nu unui om a inceput sa spuna: „Iarta-ma! Iarta-ma!” intr-un tarziu, neputincios el incepu sa mangaie blana cainelui. Atunci i-a fost dat sa traiasca un moment deosebit – in timp ce ii mangaia capul, Ralf a lins mana omului, aceeasi mana care a infipt cutitul in pieptul sau.

„V-a iertat”, i-a spus atunci cabanierul. „Cred ca eu n-as fi fost in stare sa va iert, dar iata ca el poate”.

In clipa aceea cainele si-a lasat capul intr-o parte. Murise! Aceasta este o istorie adevarata si emotionanta si ea ilustreaza foarte bine ceea ce a facut pentru noi Domnul Isus Cristos. El Se bucura de toata slava pe care I-o dadeau ingerii din cer, iar adapostul Lui era mult mai minunat decat adapostul din care Ralf a plecat in ultima lui misiune. Din nefericire insa noi eram pierduti si rataceam pe caile pacatului, ca acel om care se pierduse prin munti.
„Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui…” (Isaia 53.6)
Ca si in cazul lui Ralf, bunatatea Domnului Iisus a fost rasplatita de catre oameni cu o lovitura de moarte. in loc sa fie recunoscatori, oamenii L-au rastignit.

Ca si Ralf, El si-a dat viata, ca s-o salveze pe a noastra. Domnul Iisus ar fi putut sa Se razbune pe oamenii aceia nerecunoscatori, dar El vrea sa ne conduca spre acel adapost de salvare din cer, pe toti cei care ne incredem in El si mergem pe urmele pasilor Lui, marcate cu sange.

Ca si omul din intamplarea noastra, si tu trebuie sa-ti regreti pacatele si atunci vei obtine iertarea Domnului Iisus, deoarece El te iubeste nespus de mult.

„Caci stiti ca nu cu … argint sau cu aur ati fost salvati… ci cu sangele scump al Domnului Iisus Christos” (1 Pet.1.18-19).

De cat timp esti salvat?

Intr-o zi de vara fierbinte, un tanar era in compartimentul unui tren cu un predicator care-si citea ziarul. Tanarul, recent convertit la crestinism, privea pe fereastra contempland natura si incepu sa cante incetisor cantecul „Rascumparat! Ce mult imi place sa spun!” (In Rom: „In Domnul gasesc adapost”).

Cand ajunse la capatul primei strofe, predicatorul incepu sa fredoneze si el refrenul, si apoi spuse:
„Tinere, cu siguranta esti crestin!”
„Da, Domnule!” a venit raspunsul.
„De cat timp esti „rascumparat”, „salvat”?
„De peste 2000 de ani” spuse tanarul.
„Vreau sa spun, zise predicatorul, un pic incurcat, de cand esti mantuit tu, personal?”
„De peste 2000 ani!” spuse din nou tanarul.

Cu acest raspuns conversatia se incheie si predicatorul isi relua citirea ziarului.
Dar inainte de a cobora din tren, tanarul ii spuse:
„Scuzati-ma, domnule, nu am dorit sa apar inteligent cu raspunsul meu… Am vrut sa spun ca in urma cu peste 2000 de ani eu am fast mantuit de Iisus, dar ca abia cu un an in urma am descoperit lucrul acesta!”

Niciodata nu au fost rostite cuvinte mai adevarate ca acestea despre mantuire. In urma cu 2000 de ani Domnul nostru a lucrat mantuirea noastra pe crucea de pe Calvar.

CITAT: Cand nu-ti ramane nimic altceva decat Dumnezeu, abia atunci devii constient ca El este suficient! Maude Royden, 1967

Tablou al lui Stenborg

Cu mulţi ani în urmă, un pictor, Stenborg a primit în atelierul său un oaspete, un preot al bisericii din Dussendorf. Stenborg era încă tînăr, şi chiar dacă era destul de vestit, banii şi slava încă întîrziau pe undeva în drum. Picturile lui erau bune, dar el dorea ceva mai deosebit, ceva minunat, ceva ce nu se mai văzuse niciodată înainte. Din această cauză el nu era satisfăcut cu poziţia pe care o ocupa, cu toate că, aparent, părea că este bine şi vesel. Se observa la el existenţa unui simţ comercial pe care îl folosea în vînzarea tablourilor sale.

— Nu, multstimate, zicea el, preţul, pe care mi-l propuneţi pentru un tablou atît de mare care să stea în altar, este prea mic. Tabloul prezintă multe personaje care necesită cercetare amănunţită. Răstignirea nu este o temă uşoară, mai ales că pe această temă au fost făcute atît de multe opere, iar ca să mai pictez şi eu una care s-ar deosebi de toate celelalte, deşi îmi doresc foarte mult, este destul de greu.

— Eu nu vă subestimez cu preţul pe care îl acord, a spus preotul. Pictura va fi cadou pentru unul dintre enoriaşii pocăiţi.

Peste o lună veţi putea vedea macheta. S-au despărţit, rămînînd plăcuţi unul celuilalt. În decursul următoarelor săptămîni Stenborg mergea periodic în cartierul evreiesc pentru a găsi personaje potrivite pentru pictura sa. Cîteodată preotul intra în atelierul său pentru a urmări cum decurgea lucrarea şi era destul de satisfăcut de modul în care se desfăşurau lucrurile. El cerea insistent un singur lucru: Crucea Mîntuitorului să fie în centrul atenţiei. Plasarea celorlalte personaje a fost lăsată la alegerea pictorului. În acel timp a început primavera. Au apărut primele flori. Pictorul era ademenit spre natură, pădure…

Odată a plecat să cutreiere împrejurimile, luînd cu el şi albumul său. La marginea pădurii el a văzut o tînără ţigancă, care era ocupată cu împletirea unui coşuleţ. Pictorul a rămas în loc, admirînd-o fără să îşi dea seama. Fata era extraordinar de frumoasă. Părul negru ca smoala cu o nuanţă albastră, ca nişte valuri, cădea pe umerii ei. Purta o rochie veche, roşie, pe locuri arsă de soare. Dar ceea ce a atras cel mai mult atenţia, erau ochii ei mari, negri, liniştiţi. Cînd i-a ridicat la străinul care o urmărea, se putea citi în ei şi frică, şi un zîmbet şi viclenie.

“Ce pictură minunată ar putea completa ea, s-a gîndit Stenborg. Dar cine va cumpăra portretul unei ţigănci?” Ţiganii erau dispreţuiţi în Dussendorf. Observînd că este urmărită, ţiganca a ridicat mîinile deasupra capului şi, uitînd că era ocupată, a început să se învîrtească dansînd înaintea lui, strălucind cu albeaţa dinţilor săi şi licărirea ochilor negri.

— Opreşte-te! Opreşte-te în această poză! — a strigat Stenborg şi a început repede să o picteze. Cu o repezeală bolnavă el încerca să picteze o schiţă, dar îi era greu să păstreze în memorie acel moment ales. Respiraţia ei şi mîinile plecate fără puteri, atunci cînd el terminase să picteze, îl făceau să-şi spună: “Ea nu este doar o femeie frumoasă, dar şi un model excelent! Voi picta numaidecît tabloul Dansatoarea spaniolă, folosind-o pe ea ca model”.

Pepita (aşa se numea ţiganca) a început periodic să îi pozeze. Cînd a venit în atelierul pictorului pentru prima dată, ea a rămas uimită. Atăt de straniu îi părea tot ce  vedea. Privirea ei rămînea aţintită asupra picturilor apoi asupra vaselor din lut şi, în final, la sculpturile extraordinare. Dar o atenţie deosebită i-a acordat ea picturii pentru altar, în centrul căreia era pironit pe cruce Hristos.

— Cine este acesta? – a întrebat ea.

— Hristos! – a răspuns Stenborg plin de indiferenţă.

— Dar ce fac ei cu El? – a continuat tînăra.

— Îl pironesc pe cruce! – a răspuns rece pictorul. Întoarce-te puţin spre stînga, uite aşa.

Nu îi plăcea să vorbească în timpul lucrului, dar fata a întrebat din nou:

—Dar pentru ce Îl pironesc pe cruce? Era chiar atît de rău?

— Nu, El era foarte bun.

Aceasta a fost tot ce a putut afla de la pictorul nevorbăreţ. Pepita tot încerca să găsească o cauză pentru purtarea atît de crudă a oamenilor şi, în sfîrşit, s-a hotărît să mai întrebe ceva:

— Dacă El era bun, atunci de ce se poartă aşa cu El? Ce sa întîmplat cu El după aceasta? L-au lăsat să plece?

— Ascultă, a zis Stenborg nerăbdător, îţi voi povesti toată istoria dar nu să nu mai vii la mine cu întrebări. Şi el i-a povestit istoria răstignirii lui Hristos, nouă pentru Pepita, dar atît de veche pentru el, încît nu îl mai afecta deloc. Foarte indiferent el i-a descris agonia morţii lui Hristos. Dar cuvintele lui cădeau în inima ei ca nişte cărbuni prinşi. Ochii ei mari şi negri se umpleau cu lacrimi pe care cu greu le putea reţine…

Tabloul pentru altar şi cel al Dansatoarei spaniole au fost terminate odată, şi Pepita a vizitat atelierul pictorului pentru ultima dată. A privit fugitiv şi cu indiferenţă pictura sa, dar se uita ţintă la pictura răstignirii lui Hristos, sorbind din ea sensul ei profund.

— Uite banii tăi şi mai ia o monedă în plus, s-a adresat către ea pictorul. Eşti fericită! Dansatoarea spaniolă este deja vîndută. Cîndva te voi chema din nou.

— Vă mulţumesc domnule! — a zis abia auzinduse Pepita. Faţa ei era încă destul de tristă.

– Cred că Îl iubiţi mult, nu-i aşa—a spus ea arătînd către răstignire. El a făcut toate acestea pentru Dvs! Pictorul se simţea stînjenit. Tînăra în rochia sa veche şi uzată a plecat din atelier, dar cuvintele ei au sunat încă mult timp în mintea lui. Încerca să le uite dar nu putea. Cuvintele păreau să plutească în aer. A încercat să ducă tabloul la locul destinat, cît mai repede. Dar oriunde se afla îl urmăreau cuvintele: “El a făcut toate acestea pentru Dvs”.

Gîndul acesta a devenit insuportabil şi, pentru a se linişti, Stenborg a mers la spovedanie, la preot. Pre­otul i-a iertat păcatele şi l-a asigurat că este mai bine. Pictorul a mai lăsat din preţul tabloului şi urmatoarele cîteva săptămîni s-a simţit mai liniştit. Dar cuvintele: “Cred că Îl iubiţi mult” i se năşteau din nou în gînduri şi nu mai avea pace.

Stenborg a devenit mai atent la lumea ce îl încon­jura. A început să observe lucruri pe care mai înainte nu le băga în seamă. Aşa a văzut el pe geamul casei sale cum, la o casă veche din acel orăşel, s-a adunat un grup de oameni, care păreau a se bucura pentru ceva. Apoi, din partea opusă, s-a alăturat un alt grup, şi toţi au dispărut intrînd în aceeaşi casă. A întrebat un trecător, de ce merg oameni în acea direcţie, dar fără să primească un răspuns satisfăcător, şi-a conti­nuat treburile.

Curiozitatea totuşi a învins şi peste cîteva zile a aflat că în acea casă trăieşte un reformator, unul dintre acei oameni care găsesc răspuns la orice în Cuvîntul lui Dumnezeu. A cunoaşte astfel de oameni era periculos. Dar pictorul trebuia să îşi regăsească pacea cîndva pierdută, şi a dorit să afle dacă ei nu posedă vreun secret. Stenborg i-a vizitat fără nicio reţinere. În curînd toate dubiile lui au dispărut. Reformatorul vorbea despre lucrurile spirituale atît de convingător, de parcă el a mers pe acel pămînt, ţinîndu-l de mînă pe Hristos. La despărţire i-a dat lui Stenborg Noul Tes­tament. În inima pictorului s-a aprins o nouă flacără de dragoste. “Cum să le povestesc oamenilor despre această dragoste minunată, care le poate lumina vieţile, precum s-a întîmplat cu mine? Eu nu sunt un orator bun, chiar nici nu sunt vorbăreţ”, se dispreţuia pictorul.

Meditînd astfel el conducea cu un cărbune pe pînză şi, fără să vrea, a desenat schiţa unui cap cu o cunună pe el. Deodată i-a venit un gînd: “Doar eu pot să desenez! Pensula mea va spune tot ceea ce gura mea nu poate”. A căzut pe genunchi într-o rugăciune lungă şi fierbinte, cerînd de la Dumnezeu inspiraţie pentru a putea crea o operă care ar propovădui fără cuvinte. Cu o nouă energie pictorul s-a apucat de lucru. Focul geniului a strălucit în vopselele sale, iar flacăra inspiraţiei i-a cuprins sufletul.

Noua pictura a lui Hristos răstignit a fost finisată. Era ceva într-adevăr măreţ. Stenborg nu a vîndut-o ci a dat-o cadou oraşului iar locuitorii acestuia ve­neau permanent să vadă noua operă de artă, a cărei veste s-a răspîndit în tot oraşul şi în afara lui. Glasu­rile oamenilor încetau să se mai audă, inimile lor se topeau atunci cînd ei, ţinîndu-şi respiraţia, stînd în faţa acestei picturi extraordinare,priveau capodopera unui geniu inspirat de Dumnezeu. Plecînd acasă, luau cu ei o părticică din această dragoste, care rămînea în inima lor, dragoste care părea a se revărsa din acest tablou. Ei repetau cuvintele scrise chiar în josul tabloului: “TOATE ACESTEA EU LE-AM FĂCUT PENTRU TINE. CE AI FĂCUT TU PENTRU MINE?”

Stenborg venea cîteodată la acea galerie. Stînd undeva în depărtare, urmărea vizitatorii şi se ruga pentru ei, pentru ca Dumnezeu să binecuvînteze predica lui mută şi s-o ajute să vorbească inimilor celor care stăteau în faţa ei. Odată, cînd toţi vizitatorii părăsiseră galeria, Stenborg a observat în faţa picturii o tînără îmbrăcată sărac, care plîngea amar.

— De ce plîngi? – a întrebat-o el, apropiindu-se de ea. Femeia s-a întors spre el. Era Pepita.

— O, domnule, a spus ea printre lacrimi, dacă El m-ar iubi şi pe mine! Dar această dragoste este doar pentru voi, nu pentru mine, o ţigancă! Şi din nou a început să plîngă.

— Pepita, dragă Pepita, a fost şi pentru tine!— a exclamat pictorul.

Pînă noaptea tîrziu ei au stat lîngă zidurile acelei clădiri şi Stenborg i-a povestit toate detaliile mîntuirii acordate de Hristos. El nu se mai supăra de întrebă­rile ei, pentru că aceasta era deja tema lui preferată. El ia povestit despre dragostea lui Dumnezeu, despre moartea lui salvatoare şi învierea lui glorioasă. Tînăra asculta cu mare atenţie şi primea în sufle­tul său fiecare cuvînt rostit…

Au trecut anii. Pictorul şi tînăra ţigancă părăsiseră această lume de ceva timp…

Odată un tînăr de viţă aleasă a trecut prin Dus­sendorf, în călătoria sa spre Paris. Pînă cînd caii lui se odihneau, s-a hotărît să intre în galeria de picturi. Şi brusc, el a rămas cu privirea pironită la acel tablou al lui Stenborg, fără nicio putere de a şi-o lua. Dragostea lui Dumnezeu, cu puterea sa extraordinară, a cucerit şi inima lui. Orele treceau, ziua era pe terminate, dar tînărul încă stătea lîngă tablou. Paznicul galeriei s-a apropiat de tînăr, s-a atins de umărul său şi l-a anunţat că galeria se închide, şi s-a închis. Dar pentru sufletul tînăr acesta a fost începutul vieţii veşnice, primele ei raze. Acest tînăr se numea Ţinţendorf. Petrecînd noaptea într-un hotel, s-a aşezat în faţa hărţii sale. Nu mai dorea să plece spre Paris şi s-a grăbit mai repede spre casă. Din acea clipă întreaga sa viaţă, bogăţia şi slava, le-a aşezat la picioarele celui care a zis inimii lui: “TOATE ACESTEA EU LE-AM FĂ­CUT PENTRU TINE. CE AI FĂCUT TU PENTRU MINE?”

Ţinţendorf este întemeietorul misiunii morave, a răspuns la această chemare, a dedicat întreaga sa viaţă lui Dumnezeu şi a încununat slujirea sa cu o moarte demnă.

Tabloul lui Stenborg nu mai înfrumuseţează peretele galeriei de artă din Dussendorf după incendiul care a avut loc acolo. Sfîrşitul lui a fost în foc, dar el a făcut o mare lucrare în predicarea Evangheliei, vorbindu-le oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu şi jertfa lui Isus Hristos.

Culegere de Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Ilustratii, intamplari și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free