Apocalipsa cap. 8 – Trambita a doua: Un munte de foc aruncat in mare ( vers. 8. 9 )

Apocalipsa cap. 8 – Trambita a doua: Un munte de foc aruncat in mare

( vers. 8. 9 )

Vers. 8.9: “Al doilea inger a sunat din trambita. Si ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat in mare; si a treia parte din mare s-a facut sange; si a treia parte din fapturile care erau in mare si aveau viata au murit; si a treia parte din corabii au pierit.”

Interpretarea clasica

Cea de-a doua trambita vesteste o noua judecata divina asupra crestinismului apostaziat. De data aceasta simbolistica se schimba: la sunetul trambitei, Ioan vede “ceva ca un munte de foc aprins” care a fost aruncat in mare, facand distrugeri inimaginabile.

Biblia foloseste adesea muntele ca simbol al unor imparatii:

– Babilonul  este asemanat cu “un munte nimicitor, un munte aprins” ( Ieremia 51, 24.25 ).

– Imparatia Persana este si ea asemanata cu un munte mare care impiedica poporul Israel sa restaureze Ierusalimul ( Zaharia 4, 7 ).

– Imparatia lui Dumnezeu este asemanata in cartea profetului Daniel cu o piatra care devine un munte mare care umple tot pamantul ( Daniel 2, 34.45 ).

– Apocalipsa vorbeste despre sapte munti pe care sade desfranata si care “sunt si sapte imparati” ( Apocalipsa 17, 9.10 ).

De asemenea, in Biblie, marea este un simbol al lumii , al natiunilor si popoarelor care o alcatuiesc               ( Apocalipsa 17, 15 ). Reunind cele doua simboluri , muntele de foc aruncat in mare reprezinta o forta politica si militara care va face mult prapad intr-o anumita parte a lumii, nimicind viata, posesiunile si bunurile materiale ale oamenilor.

Daca prima trambita vorbeste de “grindina, foc si sange” care lovesc Imperiul Roman pe uscat, asemenea unei vijelii venite din nordul inghetat, trambita a doua vorbeste despre pustiiri ale imperiului venite de data aceasta pe mare.

Astfel, evenimentele prezise in cea de-a doua trambita si-au gasit implinirea in cea de-a doua invazie barbara in Imperiul Roman prin vandalii lui Genzeric.

Faptele istorice

Tot cortegiul de nenorociri incepe pe data de 13 octombrie 409, cand vandalii, suevii si slavii forteaza trecerea Pirineilor si se aseaza in vechea Betica, devenita Vandaluzia, iar mai tarziu Andaluzia. Invazia vandalilor este insotita pretutindeni de jafuri si maceluri inimaginabile.

Vrand sa puna capat pericolului vandal, cezarul roman a alcatuit in portul Cartaginei o flota puternica, formata din 300 de corabii bine echipate. Planul romanilor a fost insa dejucat de vandali. Datorita unor informatii furnizate de cativa romani tradatori, Genzeric a luat prin surprindere flota romana adapostita in golful Cartaginei, distrugand o mare parte a ei. Unele corabii romane au fost incendiate si scufundate, altele au fost luate de vandali.

Intre anii 428-468, in fiecare primavara vandalii condusi de Genzeric intocmeau o flota puternica in portul Cartaginei din nordul Africii, apoi, la comanda acestuia, porneau sa atace si sa jefuiasca flota Romei.

Desi inaintat in varsta, Genzeric conducea personal operatiunile. Nimeni in afara de el nu cunostea tinta urmatoare. Cand era intrebat despre directia in care trebuia sa se indrepte flota lui, Genzeric raspundea sec: “Dupa vant, sau in voia vantului. Dumnezeu va sti mai bine sa ne conduca acolo unde sunt pacatosi de pedepsit” ( 1 )

Vandalii aveau de partea lor avantajul atacurilor fulgeratoare in cele mai indepartate locatii. Aveau cu ei un mare numar de cai care ii ajutau sa ajunga in acelasi minut in locuri foarte departate unele de altele. Africa torida insa nu-l tenta pe Genzeric. El avea planuri mult mai mari. Asa ca, folosind lemnul din padurile Atlasului , precum si priceperea romanilor cuceriti, el si-a creat in portul Cartaginei o flota puternica.

Una din primele expeditii ale acestei flote a fost indreptata spre Roma. Asa cum facuse Alaric al gotilor cu patruzeci de ani in urma, Genzeric jefuieste Roma in ciuda incercarilor papei Leon de a-l determina sa renunte.

Timp de 14 zile Roma a fost la discretia vandalilor. Comorile ei au fost rapite si duse la Cartagina. Intre aceste comori se afla, dupa informatiile oferite de Gibbon, si masa de aur si sfesnicul de aur din templul din Ierusalim, distrus de Titus in anul 70 d.Chr. Circa 60 000 de prizonieri au fost luati cu acea ocazie si dusi la Cartagina, intre ei aflandu-se si imparateasa Eudoxia, impreuna cu fiicele ei.

Pustiirile au continuat timp de 20 de ani. Sub loviturile nemiloase ale hoardelor vandale, au cazut Sicilia, Corsica, coastele Italiei, Dalmatia, Epirul si Grecia. De la Coloanele lui Hercule  ( Gibraltarul ) si pana la gurile Nilului, adevaratul stapan al marii si uscatului era Genzeric.

In 468, imparatul Leon I al Imperiului de Rasarit a facut o incercare disperata de a pune capat suprematiei vandale. Cheltuind sume exorbitante de bani ( 130 000 de livre de aur si 5,2 milioane de livre de argint ), el a alcatuit la Constantinopol o flota imensa, formata, dupa informatiile oferite de Gibbon, din 1113 corabii pe care erau imbarcati 120 000 de marinari si soldati.

Si de data aceasta au existat cativa tradatori care l-au informat pe Genzeric de planul cezarului. Atunci Genzeric a imbarcat pe vasele lui cei mai viteji ostasi si a tras dupa aceste vase ambarcatiuni mai mici incarcate cu materiale inflamabile. Sub protectia intunericului, vandalii s-au apropiat de flota romana si au impins  spre aceasta micile ambarcatiuni incendiate.

Surprinsi, romanii nu au putut evita dezastrul. Mare parte din flota a fost aprinsa, asemenea unui munte de foc aruncat in mare, iar Genzeric era din nou stapanul absolut al marii,  coastele Italiei, Greciei si Asiei fiind la discretia puterii vandale.

“Niciodata o invazie nu a facut sa curga atata sange si nu a acoperit pamantul cu atatea ruine… Furia lor oarba nimicea mai intai tot ce pretindeau apoi sa stapaneasca… Cu riscul sa piara ei insisi, n-au crutat nici recolta, nici arborii fructiferi pentru a face sa moara de foame nenorocitii care se ascunsesera prin pesteri sau prin munti. Nici rangul, nici nasterea, nici slabiciunea sexului sau a varstei nu aflau mila inaintea acestor inimi de piatra” , spune Le Beau in istoria sa. ( 2 )

Salvian, preot de Marsilia, recunoaste ca toate aceste evenimente nefericite au fost ingaduite de Dumnezeu pentru a pedepsi crestinismul decazut din Imperiul Roman: “Drept este Domnul si dreapta este judecata Sa. Astfel, noi suntem pedepsiti de Dumnezeu printr-o judecata care este adusa la indeplinire in prezent. De aceea s-a ridicat un popor, spre pieirea si rusinea noastra, care cutreiera din loc in loc, din oras in oras, si pustieste totul. Dar acea mana a Cerului, care i-a condus in Spania spre a pedepsi nelegiuirile de acolo, i-a manat si in Africa s-o pustiasca. Chiar pustiitorii au marturisit ca ceea ce fac ei nu este lucrarea lor, ci ei au fost manati de porunca dumnezeiasca. De aici se poate vedea cat de mari sunt faradelegile noastre, incat, pentru pedepsirea si mustrarea noastra, chiar barbarii au fost constransi sa faca ceea ce nu voiau si sa navaleasca conform cuvintelor pe care pustiitorul regatului Israel, regele Asiriei, le-a rostit: “Fara voia Domnului m-am suit eu impotriva tarii acesteia s-o nimicesc ? Domnul mi-a zis: Suie-te impotriva tarii acesteia si nimiceste-o !” ( Isaia 36, 10 ). Tot astfel, si venirea vandalilor in Africa nu este o lucrare a asprimii lui Dumnezeu, ci a coruptiei africanilor.” ( 3 )

Acesta a fost “sunetul” celei de-a doua trambite. Inainte de a muri in varsta si plin de glorie, Genzeric a fost martor la prabusirea Imperiului Roman de Apus. Referindu-se la acest fapt, istoricul Gibbon este de parere ca Genzeric este “un nume mare in ce priveste distrugerea Imperiului Roman, care merita sa fie pus alaturi de Alaric si Attila.” ( 4 )

Profetia care vorbea de un munte mare de foc aprins aruncat in mare s-a implinit cu exactitate. A treia parte a fostului imperiu al lui Constantin cel Mare a fost distrusa prin navalirea vandalilor lui Genzeric.

Interpretarea actuala

M.Maxwell considera ca cea de-a doua trambita se refera atat la perioada gotilor lui Alaric, precum si la cea a vandalilor lui Genzeric, ambele fiind pedepse divine cazute asupra Imperiului Roman datorita nelegiuirilor lui. Conform acestei interpretari, aceasta a doua trambita acopera perioada corespunzatoare celei de-a doua epistole si a celei de-a doua peceti, respectiv perioada cuprinsa intre anii 100-313 d.Chr. in care Imperiul Roman i-a persecutat pe crestini.

Lori Balogh

Referinte:

( 1 ) – P. Rascanu, Istoria XVI, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 138 ).

( 2 ) – Le Beau, Histoire de Bas Empire, XXXI , citat de J. Vuilleumier in Apocalipsa )

( 3 ) – Salvian, Guvernarea lui Dumnezeu, VII, p. 11-14, citat de Uriah Smith in Daniel and Revelation, p. 332.333

( 4 ) – Uriah Smith, Daniel and Revelation, p. 482.483

Acest articol a fost publicat în Apocalipsa și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free