Apocalipsa cap. 9 – Trambita a cincea: O stea cazuta pe pamant ( vers. 1-12 )

Apocalipsa cap. 9 – Trambita a cincea: O stea cazuta pe pamant

( vers. 1-12 )

Vers. 1-12: “Ingerul al cincilea a sunat din trambita. Si am vazut o stea care cazuse din cer pe pamant. I s-a dat cheia fantanii Adancului si a deschis fantana Adancului. Din fantana s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Si soarele si vazduhul s-au intunecat de fumul fantanii. Din fum au iesit niste lacuste pe pamant. Si li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pamantului. Li s-a zis sa nu vatame iarba pamantului, nici vreo verdeata, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu sa-i omoare, ci sa-i chinuiasca cinci luni; si chinul lor era cum e chinul scorpiei, cand inteapa pe un om. In acele zile, oamenii vor cauta moartea, si n-o vor gasi; vor dori sa moara, si moartea va fugi de ei. Lacustele acelea semanau cu niste cai pregatiti de lupta. Pe capete aveau un fel de cununi, care pareau de aur. Fetzele lor semanau cu niste fetze de oameni. Aveau parul ca parul de femeie si dintii lor erau ca dintii de lei.  Aveau niste platose ca niste platose de fier; si vuietul pe care-l faceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de multi cai, care se arunca in lupta. Aveau niste cozi ca de scorpii, cu bolduri. Si in cozile lor statea puterea pe care o aveau ca sa vatame pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca imparat pe ingerul Adancului, care pe evreieste se cheama Abadon, iar pe greceste Apolion. Cea dintai nenorocire a trecut. Iata ca mai vin inca doua nenorociri dupa ea.”

Interpretarea clasica

Lantul profetic al celor sapte trambite ne aduce in atentie sapte avertizari majore adresate lumii.  Daca primele patru trambite ne vorbesc despre evenimente legate de prabusirea Imperiului Roman de Apus, urmatoarele doua redau evenimente legate de prabusirea Imperiului Roman de Rasarit, in timp ce ultima trambita ne prezinta tabloul incheierii istoriei pacatului si instaurarii Imparatiei cerurilor.

Ultimele trei trambite mai sunt numite si “vaiuri”, probabil datorita faptului ca ele prevestesc nenorociri mai mari si mai indelungate decat cele anterioare.

Comentatorii Apocalipsei au inteles aproape in unanimitate ca trambitele a cincea si a sasea prevestesc evenimentele care au condus la prabusirea Imperiului Roman de Rasarit, respectiv invazia arabilor, apoi a turcilor. Impreuna, cele doua vaiuri vorbesc despre aparitia islamului in societatea crestina europeana, prin care se deschide o noua era in istoria omenirii.

Vorbind despre unitatea in interpretarea trambitelor a cincea si a sasea, Uriah Smith afirma: “Arareori se ajunge la o intelegere uniforma printre interpreti cu privire la orice parte a Apocalipsei, asa cum s-a ajuns in legatura cu trambitele a cincea si a sasea, sau cu primul si al doilea vai, ca fiind saracenii si turcii. Acest lucru este atat de clar, incat cu greu poate sa fie gresit inteles. In loc sa se acorde fiecaruia un verset sau doua, intregul capitol noua este consacrat acestor vaiuri.” ( 1 )

La randul sau, L. Burnier observa aceeasi armonie intre interpretarile diferitilor comentatori ai Apocalipsei cu privire la trambitele a cincea si a sasea: “Cea mai mare parte dintre interpretii cunoscuti de mine sunt de aceeasi parere in privinta aceasta, si anume ca vaiurile prevestite de glasul celei de-a cincea si a sasea trambita trebuie sa priveasca Imperiul Roman de Rasarit, dupa caderea celui de apus; si, mai precizeaza, de asemenea, ca trambita a cincea simbolizeaza pe saraceni ( arabi ), iar cea de-a sasea pe turci. Deci si una si alta prevestesc mahomedanismul sau islamismul.” ( 2 )

“O stea care cazuse din cer” – Imaginea unei stele cazute din cer pe pamant nu este proprie doar trambitei a cincea. In Vechiul Testament, profetul Isaia foloseste aceeasi imagine cu referire la caderea lui Lucifer: “Cum ai cazut din cer, Luceafar stralucitor, fiu al zorilor !” ( Isaia 14, 12 ).

Aceasta “stea cazuta din cer” trebuie sa fie o personalitate marcanta a istoriei omenesti. Dupa cum apostolilor li s-au dat cheile Imparatiei cerurilor, adica cheile cunostintei mantuirii si adevarului, la fel acestei “stele” i s-au dat cheile Adancului, adica cheile intunericului si ratacirii.

Spre deosebire de trambita a treia in care steaua numita “Pelin”, simbolizandu-l pe Attila, a cazut doar pe o anumita parte a pamantului, steaua din trambita a cincea este vazuta cazand pe pamant. Acest amanunt ne arata ca nenorocirea prevestita prin caderea acestei stele va lovi intregul pamant, nu doar o parte a lui.

Cei mai multi comentatori sunt de parere ca steaua din trambita a cincea il reprezinta pe Mahomed, fondatorul islamismului. Sir Isaac Newton, profesorul Iosef Mede de la Cambridge si Martin Luther imbratiseaza aceeasi interpretare, toti vazand in trambitele a cincea si a sasea aparitia si dezvoltarea islamismului.

Jean Vuilleumier considera ca cerul reprezinta exteriorul Imperiului Roman, in timp ce pamantul simbolizeaza interiorul acestuia, aratand prin aceasta ca pericolul musulman a aparut undeva in afara teritoriului imperiului.

Islamul apare pe scena lumii in jurul anului 612 D. Chr. La acea data , Mahomed a inceput sa pretinda ca a primit niste descoperiri speciale din partea lui Dumnezeu. Nascut in anul 570 la Meca, Mahomed viziteaza mai multe tari in interes de afaceri. In toata aceasta perioada este ajutat de Kadija, o vaduva bogata. In cursul acestor calatorii de afaceri, Mahomed se arata deosebit de interesat de religie. In acest sens, poarta discutii cu rabini evrei, cu preoti crestini, dar si cu persi, dupa care se retrage pe muntele Hera de langa Meca unde mediteaza indelung. In urma meditatiilor sale, Mahomed ajunge la convingerea ca singura cale de a uni triburile arabe este aceea de a le oferi o noua religie.

Crezandu-se inspirat de Dumnezeu si pretinzand ca insusi ingerul Gabriel i-a dat instructiuni din partea cerului, Mahomed incepe sa-si puna planul in aplicare. Fara sa stie carte, el dicteaza Coranul secretarilor sai, apoi le cere urmasilor sai sa renunte la idoli si politeism. Promisiunile Coranului facute celor ce vor duce razboiul sfant impotriva necredinciosilor ( djihad ) prind repede la  triburile arabe. Banchete somptuoase si fecioare cu ochi de gazela  erau promise in rai ca rasplata celor care isi vor risca viata in acest razboi sfant. Visul lui Mahomed a gasit astfel nenumarati sustinatori intre triburile arabe.

Dragostea fierbinte fatza de Alah ( nume al lui Dumnezeu provenind din Biblia ebraica ), precum si ura nestavilita fatza de necredinciosi ( cei ce nu sunt mahomedani ), pe care le ispira Coranul, au dus repede la fanatism religios si la razboaiele islamului. Djihadul devine astfel datoria sfanta a oricarui musulman. O astfel de religie care imbina credinta in Dumnezeu cu dorinta de imbogatire este rapid acceptata de triburile arabe imprastiate si dezorganizate. Sub stindardul noii religii, acestea se unesc si devin o adevarata forta care pune in primejdie lumea crestina a secolului al saptelea.

“Adancul” – Acest termen este intalnit de circa douazeci de ori in Vechiul Testament si de noua ori in Noul Testament ( Geneza 1, 2; 7,11; Psalm 104, 6; Ezechiel 26, 19; 31, 4 ).

In sens literal, “adancul” inseamna haosul primordial, centrul pamantului, adancul oceanelor, locuri pustii. In sens figurat, el inseamna confuzie, pustiire, nenorociri terestre sau cosmice.

In trambita a cincea, adancul se refera la un popor in stare de dezorganizare, de anarhie politica si religioasa, aparut pe un teritoriu intins si pustiu, impartit intre multe triburi cu religii diferite.

“Fantana adancului” – Expresia ar putea simboliza viata, adica pe locuitorii acestui tinut pustiu.

“Cheia fantanii adancului” – Mahomed a apretins ca a primit din partea lui Alah  cheia lui Dumnezeu. Cu aproximativ cinci secole in urma Biblia ne descopera adevarul cu privire la aceasta cheie: ea este  “cheia fantanii adancului”, adica acea ingaduinta divina oferita lui Mahomed de a fonda o noua religie si de a hartui apoi lumea crestina, asemenea unei plagi.

Fumul fantanii” – Este simbolul invataturilor gresite propovaduite de noua religie. Din orice fantana trebuie sa iasa apa, insa din aceasta fantana in loc de apa iese fum. In timp ce apa da viata si invioreaza, fumul intuneca vederea si paralizeaza simturile.

Invataturile Coranului sunt in totala contradictie cu adevarurile Bibliei.   Astfel, divinitatea Domnului Christos este tagaduita, Iisus fiind considerat doar un simplu profet, alaturi de Noe, Avraam sau Moise. Mahomed este privit in islam ca ultimul si cel mai mare profet, mai mare chiar si decat Iisus.

Negand divinitatea lui Iisus, islamul loveste in lucrarea Sa de ispasire, in adevarul despre nasterea din nou prin Duhul Sfant, despre revenirea Sa si instaurarea Imparatiei cerurilor. Asa se explica faptul ca fumul acestei fantani a adancului ajunge sa intunece soarele. Iisus Christos, “Soarele neprihanirii”          ( Maleahi 4, 2 ), este pus in umbra de aceasta noua religie.

Noua invatatura izvorata din aceasta fantana a adancului nimicea simtul pacatului, nevoia pocaintei, importanta jertfei de pe cruce si a lucrarii de ispasire a Mantuitorului, iubirea de aproapele, simtamantul milei si iertarii… In concluzie, “fumul” ridicat din fantana adancului nimicea viata traita in lumina adevarurilor biblice.

Lacustele” – Acestea sunt un simbol al hoardelor musulmane care au pornit sa cucereasca lumea si sa o converteasca la islam. Prin definitie, islamul este o religie misionara, insa misionarismul lui este facut cu sabia pe care Mahomed a pus-o in mana arabilor.

Referitor la lacuste ca simbol al hoardelor arabe pornite sa cucereasca lumea, Lamartine comenteza in lucrarea sa “Histoire de Turquie”: “Locuitorii Siriei au observat ca lacustele vin mai ales din pustiul Arabiei… Regele Persiei i-a intrebat pe mahomedani: “Ce motiv va indeamna sa faceti razboi ? Ce sunteti voi ? Natiune murdara si imprastiata ca insectele raufacatoare pe nisip.” ( 3 )

La randul sau, Gaussen asemana ostile lui Mahomed cu “norii aceia de lacuste mancatoare pe care le ridicau in fiecare an vanturile cele puternice ce vin din pustiu si care uneori intuneca sau ascund lumina soarelui si merg sa aduca pustiiri in fiecare tara a Orientului.” ( 4 )

Forta care i-a impins pe arabi sa inainteze in cuceririle lor a fost fanatismul religios. Celor ce cadeau in razboaiele pentru raspandirea islamului li se promitea raiul cu tot felul de placeri. In testamentul sau, Mahomed scria: “Incheiati lucrarea mea, latiti pretutindeni stapanirea islamului. Pamantul este al lui Dumnezeu. El vi-l va da.” ( 5 )

“ Li s-a zis sa nu vatame iarba pamantului, nici vreo verdeata, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.”- Desi, prin natura lor, lacustele distrug toata verdeata intalnita, “lacustelor” din trambita a cincea li se porunceste sa crute verdeata, vatamandu-i doar pe oameni. Profetia s-a implinit literal dupa circa 500 de ani de la rostirea ei.

Iata proclamatia data in 632 de Abu Bekr, primul urmas al lui Mahomed: “Cand purtati bataliile Domnului, purtati-va ca niste barbati, fara sa dati dosul; dar biruinta voastra sa nu fie manjita cu sangele femeilor si al copiilor. Nu distrugeti niciun pom fructifer si nu ardeti niciun lan de grau. Nu taiati niciun pom fructifer si nici nu nimiciti vitele, ci ucideti numai cat va este necesar pentru hrana… Cand faci un legamant, pastreaza-l si fii tot atat de bun ca si cuvantul tau… Veti intalni in drumul vostru oameni religiosi, care traiesc retrasi in manastiri, acestia propunandu-si sa slujeasca in acest fel lui Dumnezeu; lasati-i in pace, nu-i omorati si nu le distrugeti manastirile. Dar veti gasi un alt fel de oameni care apartin sinagogii Satanei, care si-au ras capetele. Acestora sa le crapati capetele si sa nu le aratati nicio mila, pana vor trece de partea lui Mahomed sau vor plati un tribut.” ( 6 )

Invaziile musulmanilor in teritoriile crestine au lovit din plin biserica. In jurul anului 800, multe biserici crestine se aflau in ruina, in timp ce altele erau transformate in geamii ( moschee ). Acolo unde alta data se afla crucea lui Christos, amintind despre lucrarea Sa de ispasire, putea fi vazuta acum semiluna islamului, aducatoare de chin si suferinta.

Din ordinul lui Abu Bekr reiese ca unele ordine catolice trebuiau nimicite. In acelasi timp, istoria confirma ca in aceasta perioada pazitorii Sabatului poruncii a patra au supravietuit in Armenia si Etiopia.  Prezenta “pecetii lui Dumnezeu pe frunte” ( acceptarea din convingere a tuturor cerintelor Legii ) a garantat ocrotirea oferita de Dumnezeu credinciosilor sinceri.

Li s-a dat putere nu sa-i omoare, ci sa-i chinuiasca cinci luni” – Profetia indica perioada cat urma sa dureze pedepsirea crestinatatii prin invazia arabilor musulmani: cinci luni.

Conform principiului de interpretare a perioadelor profetice, in care o zi in profetie inseamna un an real ( Numeri 14, 34; Ezechiel 4, 6 ), cele cinci luni amintite in trambita a cincea sunt echivalentul a 150 de zile profetice, adica a 150 de ani reali.

Cu privire la delimitarea acestei perioade, timp in care crestinatatea urma sa fie chinuita de “lacustele” inveninate ale semilunei, exista mai multe interpretari.

M.Maxwell considera ca intre primul atac al musulmanilor asupra Constantinopolului, in anul 674, si ultimul atac zadarnic din 823, exista un interval de 149 de ani, foarte aproape de cel indicat de profetie. In tot acest timp musulmanii au incercat zadarnic sa cucereasca Constantinopolul, dupa care au abandonat ideea. Arabii au inceput sa se lupte intre ei, iar imparatia s-a faramitat in mai multe natiuni.

In lucrarea sa “Histoire du Moyen Age”, Duruy arata ca au trecut exact 150 de ani de la anul 610, cand Mahomed s-a declarat profet al lui Alah, si pana la anul 760 cand au luat sfarsit navalirile arabe, iar imperiul arab a inceput sa decada.

Gaussen considera ca perioada de 150 de ani incepe in 612, cand profetul Mahomed si-a facut cunoscuta misiunea, si se termina in 762, cand “aceste lacuste mancatoare se aseaza locului, isi clocesc ouale, pierd aripile si zidesc pe Tigru Bagdadul, Cetatea Pacii, cum au denumit-o.” ( 7 )

Iosiach Litch considera ca cei 150 de ani incep la 27 iulie 1299 si se termina in 1449, perioada in care turcii au fost intr-un razboi continuu impotriva grecilor, fara sa cucereasca insa Imperiul Roman de Rasarit. Desi au reusit sa cucereasca unele teritorii, Constantinopolul a ramas necucerit. Dupa 1449, dupa incheierea celor 150 de ani, are loc o schimbare istorica ce apartine insa trambitei a sasea. In 1449 moare imparatul Ioan Paleologul, fara a lasa mostenitori. Cei doi frati, Constantin si Demetrius, incep sa se certe pentru tron. Cerand arbitrajul sultanului Murat, poporul l-a ales pe Constantin, fapt ce a echivalat practic cu prabusirea puterii Imperiului Bizantin. Urmatoarea trambita ( a sasea ) va duce la cucerirea Bizantului de catre otomani.

Cu privire la chinul despre care vorbeste trambita a cincea, testamentul lui Mahomed ne ofera o idee despre durerile provocate crestinatatii de “lacustele” islamului: “ Neamurile care vor imbratisa credinta aceasta vor fi facute asemenea voua; ele se vor bucura de aceleasi avantaje si vor avea aceleasi datorii. Acelora care vor voi sa-si pastreze credinta, impuneti-le obligatia de a se declara supusii vostri si de a va plati un tribut in schimbul caruia le veti acorda protectia voastra. Dar pe aceia care vor refuza sa primeasca islamismul sau sa fie tributari voua, loviti-i pana la nimicire.” ( 8 )

In acele zile, oamenii vor cauta moartea, si n-o vor gasi; vor dori sa moara, si moartea va fugi de ei.” – Intreaga putere a acestor “lacuste” sta in veninul doctrinei lor, venin pe care l-au injectat in toate popoarele pe care le-au cucerit prin forta armelor. Crestinii au fost pusi intr-o grea dilema: fie sa se lepede de credinta, acceptand islamul, fie sa plateasca tribut sau sa moara in lupta.

Cu prilejul invadarii Siriei in anul 633, Kaid raspundea astfel crestinilor care ii propuneau pacea: “Caini de crestini, stiti ce alegere aveti de facut: supuneti-va Coranului, platiti tribut sau veniti la lupta.” ( 9 )

Iata somatia lui Abu Obeida facuta locuitorilor Ierusalimului: “Sanatate si fericire celor care merg pe calea cea dreapta. Va ordon sa declarati ca nu exista decat un singur Dumnezeu si ca Mahomed este apostolul Sau. Daca nu o faceti, atunci sa platiti tribut si sa fiti robii nostri. Daca nu, voi trimite impotriva voastra oameni carora mai mult le place sa moara decat va place voua sa beti vin si sa mancati carne de porc. Si nu voi pleca de la voi, daca vrea Dumnezeu, decat dupa ce voi fi nimicit pe aceia care lupta pentru voi, iar pe copiii vostri ii voi lua in robie.” ( 10 )

Crestinatatea a fost crunt pedepsita in toti acesti ani. In 632, Mahomed moare, insa la doar doisprezece ani de la moartea lui, musulmanii deja cucerisera 76 000 de orase si cetati, distrugand 4000 de biserici. In conditiile in care familiile crestine trebuiau sa dea tribut chiar pe fiii lor care urmau sa fie folositi in armatele musulmanilor, iar fiicele lor erau batjocorite, oamenii isi doreau mai degraba sa moara decat sa continue o astfel de viata.

Lacustele acelea semanau cu niste cai pregatiti de lupta” – Descrierea amanuntita a “lacustelor’ ne aduce suficiente argumente sa credem ca ele ii reprezinta pe arabii lui Mahomed. “Caii pregatiti de lupta” ne vorbesc despre cavaleria araba, una din cele mai vestite din lume.

Pe capete aveau un fel de cununi, care parea de aur” – Turbanele galbene purtate de arabi, asemanatoare unor coronae,  erau si podoabe, dar aveau si rolul de brau national.

Aveau parul ca parul de femeie” – Arabii purtau parul lung, obicei despre care ne vorbeste Pliniu, dar si alti istorici. Purtarea parului lung nu insemna insa si caracter de femeie, caci aceiasi arabi purtau si barba.

Dintii lor erau ca dintii de lei” – Dintii de leu simbolizeaza indrazeneala, setea de razbunare si cruzimea acestor soldati ai lui Mahomed.

Aveau niste platose ca niste platose de fier” – Dupa Coran, unul din darurile dumnezeiesti facute arabilor au fost platosele ( camasi din zale de fier ). In lupta de la Ohud, a doua la care a luat parte Mahomed, si dusa impotriva lui Korei din Meca in 624, sapte sute dintre soldatii sai aveau platose.

Vuietul pe care-l faceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de multi cai, care se arunca in lupta” – “Zgomotul carelor ne arata atacul prin surprindere si biruitor al cavaleriei arabe care rasturna totul inaintea ei. Trasaturile lor sunt redate cu atata exactitate incat pare ca ii vezi cu ochii pe acesti teribili cavaleri ai pustiului, cu parul lung, de femeie, fluturandu-le pe umeri, figura barbateasca, cu mustata lunga si barba stufoasa, cu braul national care le serveste de coroana, cu uriasele lor bratari de arama, celebre in istorie, dintii lor lungi, stalucind de albeata, ca ai sacalilor sau leoparzilor… Cum sa nu-i recunosti pe acesti fii ai lui Mahomed, cand totul este descris pana la durata navalirii si inaintarii lor nimicitoare ? “ ( 11 )

Aveau niste cozi ca de scorpii, cu bolduri. Si in cozile lor statea puterea pe care o aveau ca sa vatame pe oameni cinci luni” – Contrar lacustelor obisnuite care navalesc si consuma tot ce este verde, dupa care pleaca, “lacustele” trambitei a cincea sunt descrise ca avand niste cozi ca de scorpion, prin care ii chinuiesc pe locuitorii pamantului timp de cinci luni ( 150 de ani ).

In Biblie, “capul” reprezinta autoritatea civila, dregatorul, conducatorul politic , in timp ce “coada” simbolizeaza proorocul ( Isaia 9, 14.15 ). Dupa ce erau cucerite de ostile lui Mahomed, populatiile crestine erau chinuite pe plan religios. E. Chastel spune ca “pretutindeni in partile Rasaritului, in afara de monofizi si abisinieni, dominatia musulmana a adus cu sine ruina bisericilor crestine… In zadar este cautata atunci biserica in Siria, Cilicia, Fenicia, Palestina, Mesopotamia, Egipt si Libia.” ( 12 )

Peste ele aveau ca imparat pe ingerul Adancului, care pe evreieste se cheama Abadon, iar pe greceste Apolion” – Sensul numelui “ingerului Adancului” este acela de “pierzator” si il inchipuie pe Satana, care se afla la originea acestui prim “vai” rostit asupra locuitorilor pamantului.

In timp ce Domnul Christos a raspandit adevarul cu sabia Cuvantului, Mahomed a raspandit ratacirea cu ajutorul sabiei mortii. Aceasta lucrare de nimicire a oamenilor a inceput pe vremea lui Mahomed, a fost continuata de califi si a ajuns la culme pe vremea sultanatului, odata cu intemeierea imperiului otoman.

Faptele istorice

Cu exceptia imperiului lui Alexandru Macedon, nicio alta imparatie nu a cunoscut o crestere atat de rapida ca cea a arabilor si turcilor, deci a islamului. Cuceririle au inceput sub Abu Bekr, succesorul lui Mahomed, care a supus Arabia. Urmatorul conducator arab, Omar, a cucerit Ierusalimul, Siria si Persia.

In 638, este cucerit Egiptul si este intemeiat orasul Cairo. Istoricul Gibbon spune ca doar in zece ani Omar a cucerit 36 000 de orase si cetati,  a distrus 4000 de biserici si a zidit 1200 de moschei. In 698, Hassan a cucerit Cartagina si litoralul Mediteranei. Cu acea ocazie, 200 000 de crestini au fost luati prizonieri, iar 466 de episcopate au fost desfiintate.

Sub Valid ( 705-715 ), arabii cuceresc Turkestanul, ajungand pana in China. Acolo trec Indul, supun Punjabul si se pregatesc sa se indrepte spre Gange. In 711, Taric ajunge in Spania, apoi trece Pirineii si ajunge la Bordeaux. Insa in 732, in celebra lupta de la Poitiers si Tours, arabii sunt infranti de Carol Martel, pe campul de lupta ramanand 375 000 de morti. Astfel, crestinatatea apuseana este salvata de pericolul islamic.

In doar o suta de ani ( 632 – 732 ), arabii isi facusera un imperiu care se intindea de la Indus si valea Casmirului, in rasarit, pana la stepele Turkestanului si Caucaz, in nord, pana la Atlantic, in apus, si pana in pustiul Africii si Etiopia, in sud. Nicio imparatie din antichitate nu avusese o intindere atat de mare    ( 7000 – 8000 km lungime ).

“La inceputul secolului al optulea”, spune Vuillet, “califii erau monarhii cei mai puternici ai globului; asupra celor 200 de zile de drum din Tartaria si India si pana la Oceanul Atlantic, totul se pleaca in fatza semilunii lui Mahomed.” ( 13 )

Sfarsitul celor cinci luni de chinuire a crestinatatii marcheaza inceputul unei epoci de civilizatie stralucitoare , in timp ce marea parte a lumii crestine nu stia nici sa scrie, nici sa citeasca. In lumea araba se dezvoltau stiintele si artele, se construiau universitati ca cea de la Bagdad, avand sase mii de studenti si in care se studiau matematica, geografia, istoria, astronomia si medicina.

Insa luxul excesiv al califilor noii epoci de civilizatie a slabit mult puterea politica a arabilor, punand capat cuceririlor. Sub aparenta unei infloriri a imperiului arab, avea loc de fapt decaderea acestuia.

Interpretari actuale

Unii comentatori sustin ca trambita a cincea are in vedere aceeasi perioada la care se face referire in epistola catre Sardes si in cel de-al cincilea sigiliu, respectiv perioada cuprinsa intre anii 1517-1755. Dupa Mark Finley, cei o suta cincizeci de ani de chin se afla in mijlocul acestei perioade, respectiv intre 1535-1685, cand Contrareforma Bisericii Catolice a stopat influenta tot mai crescanda a Reformei protestante.

Lori Balogh

Referinte:

( 1 ) –  Uriah Smith, Daniel and Revelation, p. 494

( 2 ) – Jean Vuilleumier, Apocalipsa p. 90

( 3 ) – Lamartine, Histoire de Turquie, vol. I, p. 125, citata de J. Vuilleumier in Apocalipsa, p. 91

( 4 ) – Jean Vuilleumier, Apocalipsa, p. 91

( 5 ) – Idem

( 6 ) – Uriah Smith, Daniel and Revelation, p. 344

( 7 ) – Gibbon, op. cit. tom II, cap. 52, p. 509, citat de J. Vuilleumier in Apocalipsa, p. 138

( 8 ) – Jean Vuilleumier, Apocalipsa, p. 92.93

( 9 ) – Jean Vuilleumier, Apocalipsa

( 10 ) – Idem

( 11 ) – Louis Gaussen, Daniel le Prophete, Paris, 1849, vol. III, p 227, 403. 404, citata de J. Vuilleumier in Apocalipsa p. 93-96

( 12 ) – E. Chastel, Histoire du Christianisme, vol. III, p. 16.17, citat de J. Vuilleumier in Apocalipsa p. 93-96

( 13 ) – Jean Vuilleumier, Apocalipsa, p. 96

Acest articol a fost publicat în Apocalipsa și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

5 răspunsuri la Apocalipsa cap. 9 – Trambita a cincea: O stea cazuta pe pamant ( vers. 1-12 )

  1. Dorin spune:

    Ati dat tot felul de comentarii, citate cu privire la arabii cuceritori, de exemplu Lamartine, Gaussen, Abu Bekr etc. etc. , dar cand ati scris ca pazitorii Sabatului au fost crutati n-ati dat nici o dovada! De ce? Pentru ca nu exista, probabil.
    “ Li s-a zis sa nu vatame iarba pamantului, nici vreo verdeata, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.” iar Abu Bekr zice „Veti intalni in drumul vostru oameni religiosi, care traiesc retrasi in manastiri, acestia propunandu-si sa slujeasca in acest fel lui Dumnezeu; lasati-i in pace, nu-i omorati si nu le distrugeti manastirile.”! De unde pana unde oamenii din manastiri pazeau Sabatul? Am citit prin anii 90 cartea lui Ellen White, Tragedia veacurilor, dar nu-mi aduc aminte sa fi citit ca existau credinciosi in manastiri care pazeau Sabatul! Abu Bekr e urmasul lui Mahomed care a zis altceva: „pe aceia care vor refuza sa primeasca islamismul sau sa fie tributari voua, loviti-i pana la nimicire”!! Pur si simplu nu se potrivesc informatiile daca le privim in ansamblul lor.
    Fiti binecuvantati

    • Lori Balogh spune:

      Pazitori ai Sabatului au existat in fiecare generatie, cu mult inainte de aparitia adventismului. Chiar si in Transilvania au existat sabatarieni. Dar nu asta este problema. In viziunea mea, Sabatul va deveni un factor important in sigilare doar in contextul evenimentelor finale, cu putin timp inainte de revenirea lui Iisus, dupa ce intreaga lume va fi luminata cu privire la importanta ascultarii de intreaga Lege, nu doar de o parte a ei.
      Sunt convins ca in generatiile trecute au existat multi crestini sinceri care nu au cunoscut Sabatul, dar care, in schimb, au umblat in toata lumina pe care au inteles-o. Si de asemenea, sunt convins ca astfel de oameni au fost sigilati pentru cer. Nu sunt un exclusivist si nici biserica din care fac parte nu m-a invatat asa ceva. „Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta” ( Fapte 17,30 ). Daca un om n-a cunoscut Sabatul sau o alta cerinta a lui Dumnezeu, dar a umblat in toata lumina pe care a cunoscut-o, sunt convins ca ( asa cum Il cunosc eu pe Dumnezeu ) acel om va fi mantuit.
      Cu stima,
      Lori B.

      • Dorin spune:

        Ideea mea a fost ca daca profetia era despre Mahomed, acesta ar fi trebuit sa crute adevaratii credinciosi, sigiliati cu Duhul Sfant pana la urma. Dar din cate vedem, oricine nu s-a convertit la islam a fost nimicit. Si zic asta stiind bine ce s-a intamplat in istorie nu citindu-l pe Abu Bekr! Ideea e ca istoria se repeta, aceasta organizatie ISIS omoara orice crestin care nu se converteste la islam.
        Nu cred ca e vorba de islam si Mahomed aici, trebuie sa fie legat de timpurile de final. Prima data are loc sigilarea, pe urma trambitele. Deocamdata nenorocirile vin peste toti, credinciosi sau nu.
        Fiti binecuvantati

  2. Dorin spune:

    „Li s-a zis sa nu vatame iarba pamantului, nici vreo verdeata, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu”. Bun, deci inainte de a veni arabi, trebuia ca sa aibe loc sigiliarea credinciosilor lui Dumnezeu! Deci cei 144 mii, conform cu ceea ce ati scris in http://www.loribalogh.ro/2011/06/apocalipsa-cap-7-sigilarea-celor-144-000/. Iar acolo ati scris, citez: „Faptul ca cei 144 000 sunt o grupa de credinciosi din ultima generatie rezulta din textul biblic. Ei sunt sigilati in timp ce ingerii opresc vanturile sa bata pe pamant, lucru ce se va intampla cu putin timp inainte de revarsarea judecatilor lui Dumnezeu si revenirea Mantuitorului. Din grupa celor 144 000 nu pot face parte si credinciosii generatiilor trecute de crestini, deoarece acestia sunt pusi in adapostul mormantului, neavand nevoie de protectia lui Dumnezeu in timpul revarsarii judecatilor Sale pe pamant.” Intelegeti neconcordanta cronologica a informatiilor date? Daca arabii sunt cei vizati de aceasta trambita, cum se face ca ei nu pot vatama pe cei siligati de Dumnezeu care sunt sigilati cu putin timp inainte de venirea Domnului!
    Fiti binecuvantati

    • Lori Balogh spune:

      Dumnezeu a avut credinciosi „sigilati” in fiecare generatie. Un exemplu il gasim in Ezechiel cap. 9, unde „ingerul cu calimara” face un semn pe fruntea celor credinciosi din acea generatie, fiind ocrotiti de judecatile lui Dumnezeu care urmau sa cada asupra celor nesigilati.
      Cu stima,
      Lori B.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free