Apocalipsa cap. 12 – Femeia hranita in pustie ( vers. 13-16 )

Apocalipsa cap. 12 – Femeia hranita in pustie

( vers. 13-16 )

Introducere

Acest al treilea tablou al cap. 12 surprinde lunga perioada de persecutie la care urma sa fie supusa biserica curata si adevarata a lui Christos. Prigonirea urmasilor Domnului a fost profetizata de Insusi Mantuitorul in timpul activitatii Sale publice, atunci cand le spunea ucenicilor: “Din pricina Mea veti fi dusi inaintea dregatorilor si inaintea imparatilor, ca sa slujiti de marturie inaintea lor si inaintea neamurilor… Fratele va da la moarte pe frate-sau, tatal pe copilul lui, copiii se vor scula impotriva parintilor si-i vor omora. Veti fi urati de toti din pricina Numelui Meu, dar cine va rabda pana la sfarsit va fi mantuit.” ( Matei 10. 18. 21.22 )

Despre aceasta atitudine persecutoare fatza de biserica lui Christos si despre lunga perioada in care ea urma sa sufere ura vrajmasilor ei scrie si profetul Daniel atunci cand se refera la  lucrarea misteriosului corn mic din viziunea descrisa in cap. 7: “El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Prea Inalt, va asupri pe sfintii Celui Prea Inalt si se va incumeta sa schimbe vremile si Legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremi si o jumatate de vreme.” ( Daniel 7, 25 )

Faptul ca Dumnezeu a descoperit din timp bisericii Sale persecutia pe care trebuia sa o indure pentru o lunga perioada de timp trebuie sa-i fi incurajat mult pe copiii Sai sinceri care au gasit in cuvantul profetiei asigurarea ca tot ce se intampla pe pamant este sub supravegherea si controlul Stapanului Universului. Chiar daca balaurul ( Satana ) urma sa aiba o anumita libertate in a face rau bisericii, puterea lui era limitata , iar cei credinciosi urmau sa fie ocrotiti de mana lui Dumnezeu.

Comentariu

Vers. 13-16: “ Cand s-a vazut balaurul aruncat pe pamant, a inceput sa urmareasca pe femeia care nascuse copilul de parte barbateasca . Si cele doua aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca sa zboare cu ele in pustie, in locul ei unde este hranita o vreme, vremi si jumatatea unei vremi, departe de fatza sarpelui. Atunci sarpele a aruncat din gura apa, ca un rau, dupa femeie, ca s-o ia raul. Dar pamantul a dat ajutor femeii. Pamantul si-a deschis gura si a inghitit raul pe care-l aruncase balaurul din gura.

“ Cand s-a vazut balaurul aruncat pe pamant, a inceput sa urmareasca pe femeia” – Dupa inaltarea Domnului Christos la cer, Satana nu mai putea sa-I faca niciun rau direct. De aceea, balaurul ( Satana ) si-a indreptat toata ura impotriva bisericii Sale de pe pamant. Uneltele cele mai eficiente de care s- a folosit in lupta impotriva bisericii curate a lui Christos au fost, in mod paradoxal, tocmai aceia care se pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu: intai iudeii, apoi biserica crestina oficiala.

Despre acest lucru, Uriah Smith scrie in comentariul sau: “Vrajmasul a toata dreptatea a reusit sa amageasca chiar pe pretinsul popor al lui Dumnezeu ca sa calce in picioare dreptul cel mai sfant al omului: “libertatea de a se inchina lui Dumnezeu potrivit constiintei sale”. Biserica catolica a nascocit acele orori si crime ale Inchizitiei, iar biserica pravoslavnica rusa a facut cam aceleasi lucruri, aruncand in inchisoare si trimitand in Siberia pe toti cei ce intelegeau sa se inchine altfel lui Dumnezeu de cum prescria traditia bisericii.” ( 1 )

“ Si cele doua aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca sa zboare cu ele in pustie”- Pentru a scapa de ura balaurului, femeia ( biserica adevarata ) a fost nevoita sa fuga in locuri pustii, pregatite de Dumnezeu pentru ocrotirea ei.

Aripile de vultur date femeii reprezinta graba cu care adevaratii copii ai lui Dumnezeu au trebuit sa-si gaseasca scapare atunci cand “omul faradelegii” s-a instalat la putere. Metafora aripilor de vultur este folosita si in Vechiul Testament. Despre poporul Israel scos din Egipt de mana tare a Domnului , Acesta spune: “Ati vazut ce am facut Egiptului si cum v-am purtat pe aripi de vultur si v-am adus aici la  Mine. “ ( Exod 19, 4 )

In cantarea lui Moise, rostita de acesta inainte de despartirea de poporul Israel, este folosita aceeasi metafora pentru a oglindi grija lui Dumnezeu pentru poporul Sau: “ Ca vulturul care isi scutura cuibul, isi intinde aripile, ii ia si-i poarta pe penele lui, asa a calauzit Domnul singur pe poporul Sau…” ( Deuteronom 32, 11.12 )

“Dupa cum Dumnezeu a scos pe vechiul Israel din Egipt”, spune U. Smith, “ca sa-l scape de idolatria, sclavia si persecutia egipteana, si i-a adus la Sine,  in pustie, tot astfel biserica Noului Testament avea sa fie calauzita de Domnul in pustie, departe de fatza sarpelui.” ( 2 )

De asemenea, aceste aripi sunt un simbol al credintei si sperantei prin care biserica din pustie a putut strabate vazduhul intunecat a Evului Mediu. Cu ajutorul acestor “aripi”, copiii lui Dumnezeu, urati si urmariti pentru a fi nimiciti pana in inima muntilor, au putut sa se ridice deasupra intunericului spiritual, al intereselor politice si materialiste ale lumii, pentru a-si pastra curatenia credintei lor.

In acest context, pustia simbolizeaza acele locuri izolate de lume in care biserica era ocrotita de furia balaurului si unde putea sa-si continue lucrarea de a transmite lumii lumina Evangheliei.

In vremurile intunecate ale Evului Mediu, poporul valdenzilor din Italia si Franta a fost nevoit sa traiasca ascuns in locurile aproape inaccesibile de pe coastele prapastioase ale Alpilor , pentru a se feri de ura bisericii oficiale. In acele locuri retrase, “Israelul Alpilor” , cum mai erau numiti valdenzii din Italia si Franta, a continuat sa duca o viata curata, calauzita doar de Cuvantul lui Dumnezeu, si nu dupa traditiile omenesti. Insa viata “bisericii din pustie” nu s-a limitat doar la atat. Ea a continuat sa raspandeasca Cuvantul lui Dumnezeu in cele mai grele conditii si cu cele mai mari riscuri.

Biblia lui Oliveten, pe care valdenzii au tiparit-o pe cheltuiala lor aproape de Neuchatel, in Elvetia, poarta ca “bun de imprimat” acest cuvant semnificativ: ALPI 1530.

“Cauza lui Christos este astazi sfasiata si calcata in picioare” , ii scria Calvin regelui Frantei. “ Adevarul este ascuns, ingropat… Biserica este surghiunita, distrusa prin omoruri  crude , si astfel intimidata  prin amenintari si terori, incat ea nu mai indrazneste sa gandeasca… In munti, in paduri, pe lacuri, in inchisori, in pustiuri, in pesteri… rasfirati si ascunsi… acolo profetii s-au retras si au profetizat.” ( 3 )

Cuvantul “pustie” a primit un inteles mai evident in istoria hughenotilor din Franta secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea. Dictionarul Larousse , in dreptul cuvantul “pustie”, scrie: “Numele dat de protestantii secolului al XVII-lea platoului pustiu si pietros care se intindea la nord-est de Nimes… Dupa revocarea Edictului din Nantes in 1685, un numar insemnat de protestanti au continuat sa-si serbeze cultul in ascuns, in paduri, pesteri , in munti, in locuri pustii si greu de gasit. Aceste adunari au primit numele de bisericile sau adunarile din pustiu. Ele au supravietuit, trecand prin multe peripetii, de la 1685 pana la 1792.”

De asemenea, “pastorii acestor biserici se intitulau pastorii din pustie; sinoadele lor, sinoadele din pustie; actele acestor sinoade, actele de botez si casatorie erau datate “din pustie” si prevazute cu un sigiliu care reprezenta o femeie ridicand ochii spre cer, cu inscriptia: “Triumful credinciosilor sub cruce”. In procesul verbal al unui interogatoriu luat unui pastor hughenot, inaintea unui consilier al regelui, citim: “In care locuri ai botezat si ai dat Sfanta Cina ?” “In camp sau in pustie”. “Ce intelegi prin cuvantul “in pustie” ? “Locuri ascunse sau nelocuite, unde se aduna credinciosii.” ( 4 )

Acolo, in acele locuri salbatice si nelocuite, martorii adevarului si-au pastrat credinta vie timp de veacuri de-a randul. “Dumnezeu”, spune un autor inspirat, “a prevazut pentru poporul Sau un sanctuar de o maiestate sublima, corespunzator adevarurilor care erau incredintate ocrotirii lor. Pentru acei credinciosi exilati, muntii erau un simbol despre dreptatea neschimbatoare a lui Iehova.” ( 5 )

Valdenzii au fost primul dintre popoarele Europei care a reusit sa traduca Sfanta Scriptura in propria limba . Cu sute de ani inainte de Reforma, ei posedau deja Biblia in manuscris, in limba lor materna. Avand in mana adevarul nefalsificat, era de asteptat ca ei sa devina obiectul urii si persecutiei din partea bisericii oficiale apostaziate. Desi urmariti pana in inima muntilor, si desi unii dintre ei au cazut prada urii balaurului, ei au ramas neclintiti in apararea adevarului chiar in mijlocul rugurilor aprinse pentru nimicirea lor.

“Hranita o vreme, vremi si jumatatea unei vremi, departe de fatza sarpelui” – Aceasta perioada este amintita de sapte ori in profetiile din Daniel si Apocalipsa, sub trei formulari diferite : “1260 de zile”, “42 de luni” si “o vreme, doua vremi si o jumatate de vreme” ( Daniel 7,25; 12, 7; Apoc. 11, 2; 11,3; 12, 6; 12, 14; 13, 5 ).

Traducerea Bibliei in limba franceza a abatelui Crampon ( catolica ) foloseste termenul “timp” in loc de “vreme”. Astfel, expresia devine “un timp, doua timpuri si o jumatate de timp” .

Cele 1260 de zile profetice ( 42 de luni sau trei vremi-timpuri si jumatate ) reprezinta cei 1260 de ani de suprematie papala. Aceasta perioada incepe in anul 538, anul in care papalitatea a preluat autoritatea Imperiului Roman de Apus  in urma decretului lui Iustinian, si se incheie in anul 1798, an in care dominatia papala ia sfarsit prin arestarea si intemnitarea papei de catre generarlul Berthier al lui Napoleon. Este perioada in care cei doi martori ( cap. 11 ) au proorocit imbracati in saci, o perioada intunecata a istoriei lumii, numita si Evul Mediu intunecat.

“Atunci sarpele a aruncat din gura apa, ca un rau, dupa femeie, ca s-o ia raul” – In profetia biblica apa simbolizeaza popoarele lumii ( Apoc. 17, 15: “Apele pe care le-ai vazut si pe care sade curva, sunt noroade, gloate, neamuri si limbi.” ) Faptul ca aceasta apa iese din gura sarpelui si e trimisa dupa femeie simbolizeaza valul de persecutii indreptat spre biserica din pustie, in mod deosebit cruciadele organizate pentru nimicirea “ereticilor”.

Este de remarcat faptul ca membrii bisericii din pustie au inteles semnificatia acestui verset. Predicatorul Antoine Court, “pastorul din pustie”, se exprima astfel in secolul al XVIII-lea: “Iubiti frati, ce alt motiv aveam noi de lacrimi cand vedeam sanctuarele noastre daramate in pulbere, adevarurile noastre imprastiate si pe predicatorii nostri exilati, vitejii nostri aruncati in carcere si in galerii, iar noi ramasi numai ca niste mucuri aprinse, amenintati de raul pe care balaurul cel rosu il arunca din gura sa ca sa inece femeia care isi are locul pregatit in pustie.” ( 6 )

“Dar pamantul a dat ajutor femeii. Pamantul si-a deschis gura si a inghitit raul pe care-l aruncase balaurul din gura.”- In contrast cu marea din care sunt vazute iesind fiarele din Daniel cap. 7 si Apocalipsa cap. 13, reprezentand teritorii supuse autoritatii Romei, pamantul simbolizeaza teritoriile nesupuse puterii ecleziastice a acesteia.

In urma Reformei, in secolele al XVI-lea si al XVII-lea, pe harta Europei au aparut statele protestante care au acordat refugiu celor prigoniti de Roma papala : Elvetia, Olanda, Germania si Anglia. In secolul al XVIII-lea, acest rol de protejare a celor celor persecutati din motive de constiinta a fost preluat de SUA, unde s-au refugiat toti cei urmariti de Roma pentru credinta lor.

Acelasi pastor, Antoine Court afirma: “Iata-ne redusi la un mic numar de alesi, scumpi cerului, din aceia care nu voiau sa paraseasca patria lor si nici sa renunte la religia lor si care, persecutati fiind, au fugit in pustie. S-a trimis dupa ei un fluvbiu de trupe pentru a-i face sa piara. Dar razboiul care a inceput putin dupa aceea l-a forta pe ilustru sa-si intoarca soldatii pentru a-i trimite contra inamicilor sai. Pamantul s-a deschis pentru multi. Si astfel credinciosii care rataceau prin paduri si pustiuri au putut sa guste putina odihna.” ( 7 )

Vers. 17: “Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semnitei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus Christos.”

Dupa esecul de a-L omora pe Pruncul femeii ( Domnul Iisus Christos ) si dupa esecul de a nimici femeia ( biserica curata ) de-a lungul indelungatei perioade de 1260 de ani, balaurul isi va concentra intreaga ura asupra ultimei generatii de copii ai lui Dumnezeu. Razboiul pornit de balaur impotriva ultimei biserici ne arata ca finalul luptei dintre bine si rau nu va fi linistit, ci, dimpotriva, va cuprinde din nou scene de prigoana impotriva celor care doresc sa ramana fideli lui Dumnezeu si cerintelor Sale.

Textul este important deoarece in el ni se descopera caracteristicile care definesc adevarata biserica a lui Christos in aceste vremuri din urma:
1) Un caracter desavarsit. “Rabdarea sfintilor” este incununarea acestui caracter care va oglindi neprihanirea Domnului Christos intr-o lume care va ajunge la apogeul coruptiei si degradarii morale.

2) Pazirea poruncilor lui Dumnezeu. Intr-o lume care neglijeaza sau sfideaza cerintele Legii divine, acea Lege vesnica al carui original se afla chiar in cer, in cel mai sfant loc din univers ( Apoc. 11, 19 ), adevaratul popor al lui Dumnezeu va tine stafeta ridicata. Nu opt, nu noua, ci toate cele zece porunci vor fi pazite de adevarata biserica a ramasitei, acordand importanta acelei porunci care reglementeaza datoria omului fatza de adevarata zi de odihna.

Spartura facuta in Legea lui Dumnezeu de catre fiara care s-a incumetat sa “schimbe vremile si Legea” ( Daniel 7, 25 ) va fi reparata de biserica pe care profetia o numeste “dregator de sparturi” ( Isaia 58, 12 ). Legea care a fost atacata frontal de Lucifer inca din cer, sustinand ca este prea aspra si arbitrara si ca nimeni nu o poate tine, va fi din nou asezata la locul ei, redobandindu-si autoritatea ei vesnica in aceste ultime faze ale luptei dintre bine si rau.

3) Marturia lui Iisus. De-a lungul istoriei mantuirii, lucrarea profetilor a avut un rol determinant pentru biserica lui Dumnezeu. Fara aceasta lucrare, biserica nu ar fi reusit sa se pastreze pe drumul cel bun si nu ar fi supravietuit atacurilor din partea lui Satana. Intreaga Scriptura este rodul Spiritului Profetiei si, daca am scoate din Biblie acele carti scrise de profeti, din Scriptura nu ar mai ramanea nimic.

De aceea, adevarata biserica a lui Christos din ultimele zile ale istoriei lumii noastre va acorda importanta cuvenita “marturiei lui Iisus” data prin profetii Sai. De-a lungul istoriei Vechiului Testament, dar si in Noul Testament, autoritatea profetilor era maxima. Fiind port-vocea lui Dumnezeu, autoritatea lor se ridica desupra autoritatii regilor si chiar a celei a preotilor, acestia fiind adesea mustrati de profetii trimisi de Dumnezeu.

Daca existenta poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor ar fi de neimaginat fara lucrarea acestor profeti, de ce atunci sa nu acceptam ideea ca si “ramasita femeii” , care va trebui sa faca fatza celui mai crunt razboi pornit de balaur impotriva ei, va fi calauzita de acelasi Spirit al Profetiei manifestat in lucrarea profetilor ?

Ideea ca lucrarea profetilor s-a incheiat odata cu biserica primara nu este biblica si ea ne poate priva de cel mai mare ajutor pe care Dumnezeu il poate da bisericii Sale in aceste timpuri.

Profetia ne asigura insa ca in cea mai neagra perioada a istoriei pacatului, cand mania balaurului impotriva bisericii lui Christos ajunge la paroxism, Dumnezeu va avea o biserica ce va oglindi caracterul lui Christos, o biserica ce va acorda importanta cuvenita tuturor poruncilor lui Dumnezeu, o biserica ce se va lasa calauzita de profetii trimisi de Dumnezeu cu o lucrare speciala.

Aceasta “ramasita” ( Tefania 3, 12. 13; Mica 4, 7 ) va transmite lumii “ultima solie de har, demascand in acelasi timp masinatiunile “omului faradelegii” ( 2 Tesaloniceni 2, 3 ) al carui sistem fals de mantuire a intunecat slava Evangheliei lui Christos si harul Sau mantuitor. Biserica ce astepta revenirea Domnului Iisus Christos nu va duce lipsa de niciun dar, spune apostolul Pavel ( 1 Corinteni 1, 7 )” ( 8 )

Lori Balogh

Referinte:

( 1 ) – Compilatie Uriah Smith, E. G. White si D. Nicolici, Explicatia profetiilor lui Daniel si Apocalipsa, p. 392

( 2 ) Idem, p. 393

( 3 ) – D. Popa, Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 250

( 4 ) – A. Borrel, Biographie d’Antoine Court, Toulouse, 1863, p. 161-165, citat de J. Vuilleumier in Apocalipsa, p. 130

( 5 ) – E. G. White, Tragedia veacurilor, p. 87-89

( 6 ) – Compilatie Uriah Smith, E. G. White si D. Nicolici, Explicarea profetiilor din Daniel si Apocalipsa, p. 395

( 7 ) – A. Borrel, Biographie d’Antoine Court, Toulouse, 1863, p. 52, citat de J. Vuilleumier in Apocalipsa, p. 130. 131

( 8 ) – D. Popa, Apocalipsa lui Ioan apostolul, vol. II, p. 253

Acest articol a fost publicat în Apocalipsa și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free