Apocalipsa cap. 12 – Femeia invaluita in soare ( vers. 1-6 )

Apocalipsa cap. 12 – Femeia invaluita in soare

( vers. 1-6 )

Introducere

Aflat in mijlocul cartii Apocalipsei, capitolul 12 ne prezinta o panorama milenara a luptei dintre bine si rau, dintre Christos si Satana. Evenimentele descrise in acest capitol nu urmeaza o ordine cronologica si nu sunt o continuare a evenimentelor descrise in capitolul precedent. Batranul apostol Ioan este dus in viziune inapoi , pana la inceputurile aparitiei raului in univers, atunci cand Lucifer a atentat la tronul lui Dumnezeu.

Odata cu scurgerea timpului si pe masura ce se deruleaza Planul de Mantuire , Ioan devine martorul diferitelor etape ale luptei lui Satana impotriva lui Christos si a bisericii Sale, pana la ultimele scene ale ei.  Capitolul 12 este alcatuit din trei tablouri:

1) Femeia si balaurul ( vers. 1-6 )

2) Lupta din cer dintre Mihail si Lucifer ( vers. 7-12 )

3) Femeia hranita in pustie timp de 1260 de ani ( vers. 13-17 )

Aceste tablouri nu redau evenimentele in ordinea lor cronologica. In viziunea sa, Ioan se aseamana cu un vizitator al unei galerii de arta, care priveste succesiv diferitele tablouri din muzeu. Dupa cum pentru un vizitator al unei galerii de arta nu este important sa studieze tablourile in ordinea in care au fost realizate, in mod asemanator pentru Ioan nu era important in acel moment sa inteleaga ordinea exacta in care se vor derula evenimentele, ci sa inteleaga evenimentele in sine. Ordinea evenimentelor urma sa fie inteleasa ulterior, fie in urma altor descoperiri profetice, fie prin compararea profetiilor deja primite , atat in Apocalipsa, cat si in cartea profetului Daniel.

Comentariu

Vers. 1.2: “In cer s-a aratat un semn mare: o femeie invaluita in soare, cu luna sub picioare, si cu o cununa de douasprezece stele pe cap. Ea era insarcinata, tipa in durerile nasterii si avea un mare chin ca sa nasca.”

Este evident ca si aici, ca in majoritatea profetiilor apocaliptice, ne aflam in prezenta unor simboluri al caror sens se cere descoperit.

“In cer s-a aratat un semn mare” – De ce in cer si nu pe pamant ? Raspunsul il da apostolul Pavel, cand le scrie credinciosilor din Filipi despre adevarata cetatenie a copiilor lui Dumnezeu : “Dar cetatenia noastra este in cer, de unde si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Iisus Christos.” ( Filipeni 3,20 ).

Desi biserica inca traieste si lupta pe pamant, in spirit ea se afla deja in atmosfera cerului. Aici, in aceasta lume ale carei valori sunt rasturnate si in care pacatul este prezent in toate domeniile vietii, adevaratii copii ai lui Dumnezeu se simt “straini si calatori” , caci adevarata lor patrie este patria cereasca ( Evrei 11, 13.16 ).

Semnul aratat in cer simbolizeaza ideea de mesaj. Dumnezeu are un mesaj de transmis lumii, iar acest mesaj este transmis prin biserica Sa. De ce un semn mare ? Pentru ca acest mesaj transmis de adevarata biserica a lui Christos nu se adreseaza doar lumii noastre, ci intregului univers: “Pentru ca domniile si stapanirile din locurile ceresti sa cunoasca astazi, prin biserica, intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnzeeu.” ( Efeseni 3, 10 )

“O femeie” – Atat in Vechiul Testament, cat si in Noul Testament, legamantul casatoriei este privit ca un simbol al legaturii intime dintre Christos si biserica Sa ( Cantarea cantarilor; Isaia 54, 5; Ieremia 3, 1; Ezechiel 16, 8; 2 Corinteni 11, 2; Ioan 3, 29 ). Abaterea de la acest legamant sfant este privita ca o desfranare spirituala.

Asadar, in Biblie femeia reprezinta biserica. Daca femeia este virtuoasa, ea reprezinta biserica adevarata a lui Christos. Daca, dimpotriva, femeia este corupta, desfranata, ea devine un simbol pentru biserica crestina apostaziata ( Apoc. 17, 1-5; Ezechiel 16, 26-29; Ieremia 3, 8.20 ).

Ioan Botezatorul Il numeste pe Domnul Christos Mire ( Ioan 3, 29 ). De asemenea, Domnul Iisus se numeste pe Sine Mire ( Matei 9, 15 ).  Mireasa nu este altcineva decat biserica Sa, trupul Sau de pe pamant. Nu a existat niciun timp in care El sa nu fi avut pe pamant martorii Sai, biserica Sa, mireasa Sa.

In comentariul sau la cartea Apocalipsei, R. A. Anderson face o remarca interesanta: “Dupa cum Eva a fost creata din coasta lui Adam, in timp ce acesta dormea profund ( Geneza 2, 21. 22 ), tot astfel Domnul Christos , al doilea Adam, Si-a adus la existenta “mireasa” , biserica Sa, prin moartea si invierea Sa.” ( 1 )

Tinand cont de simbolistica Bibliei, femeia din cap. 12 reprezinta biserica adevarata din toate timpurile, atat din Vechiul Testament, cat si din Noul Testament, caci ea a avut intotdeauna acelasi caracter curat, neprihanit.

“Invaluita in soare” – Soarele este un simbol al slavei lui Dumnezeu descoperita in Evanghelie. Christos este Soarele dreptatii, iar lumina Evangheliei sunt razele Sale. Dupa cum pe pamant nu poate exista viata fizica fara lumina si caldura razelor de soare, tot astfel nu poate exista viata spirituala fara lumina si caldura razelor Soarelui neprihanirii ( Maleahi 4, 12 ).

Domnul Christos se recomanda ca fiind Lumina lumii ( Ioan 8, 12; 9, 5 ), si doar aceia care umbla in lumina Cuvantului Sau sunt considerati fii ai luminii, mireasa Lui, biserica Sa adevarata ( Efeseni 5, 8; 1 Tesaloniceni 5, 5-8 ).

“Cu luna sub picioare” – Cei mai multi comentatori sustin ca luna simbolizeaza dispensatiunea mozaica, sistemul de simboluri si umbre ale Vechiului Testament, care si-au gasit implinirea in Christos, Soarele neprihanirii.

Luna nu are lumina proprie, ci ea reflecta lumina primita de la soare. Din acest punct de vedere, intreaga dispensatiune a Vechiului Testament era doar o reflectare , o “umbra”, a adevaratei lumini a Evangheliei venita de la Christos.

Faptul ca femeia este vazuta ca avand luna sub picioarele ei simbolizeaza un alt adevar important: adevarata biserica a lui Christos isi are temelia in Vechiul Testament, in scrierile lui Moise si ale profetilor.

Nu trebuie facuta nicio confuzie intre simbolistica din acest tablou si zeitatile religiilor pagane. Ioan nu vorbeste aici nici de zeul soarelui, nici de zeita lunii. In cap. 12, acestea nu sunt obiecte ale adorarii, ci doar simboluri. “In Psalmul 89, 34-37”, spune acelasi R. A. Anderson, “Domnul declara ca legamantul Sau si Cuvantul Sau sunt tot atat de nezdruncinate ca si luna, care “dainuie pe vecie”. Biserica a fost fundamentata pe Cuvantul lui Dumnezeu.” ( 2 )

Faptul ca biserica Noului Testament isi are temelia in descoperirile date poporului evreu in Vechiul Testament este confirmat chiar de Mantuitorul cand spune: “Mantuirea vine de la iudei” ( Ioan 4, 22 up. ). Privind tabloul luminos al femeii invaluite in soare, si avand luna sub picioare, intelegem inca un adevar important: Intregul sistem iudaic nu ar avea nicio valoare si niciun sens daca in el nu ar fi prezent Christos, Soarele neprihanirii.

Biserica lui Christos s-a sprijinit intotdeauna pe adevarurile descoperite in Vechiul Testament, insa intotdeauna neprihanirea ei a fost Christos. Astazi, in lume pot fi observate doua extreme:

– Femeia cu pretentia ca este invaluita in soare, dar care nu se sprijineste pe luna – crestinismul apostaziat care are pretentia ca Il urmeaza pe Domnul , dar care refuza adevarurile Vechiului Testament

– Femeia care se sprijineste pe luna, dar care nu accepta lumina Soarelui neprihanirii – iudaismul

Intre cele doua extreme, Dumnezeu are pe pamant o biserica curata, care isi are temelia in scrierile profetilor, in Lege si in Psalmi, dar care traieste invaluita in lumina si caldura Soarelui neprihanirii, Iisus Christos.

“Si cu o cununa de douasprezece stele pe cap” – Comentariile biblice AZS afirma ca in cap. 12 accentul este pus pe biserica Noului Testament. Tinand cont de acest lucru, cele 12 stele ii reprezinta pe cei 12 apostoli care au contribuit la intemeierea ei. De fapt, numarul 12 este numarul Imparatiei lui Dumnezeu. Dupa cum biserica Vechiului Testament ( poporul evreu ) a fost intemeiata de cei 12 patriarhi si cele 12 semintii ale lor, la fel, biserica Noului Testament a fost intemeiata de Domnul Christos si cei 12 apostoli ai Sai. Ei reprezinta adevarata podoaba ( cununa ) a bisericii.

Acelasi numar de 12 semintii si 12 apostoli arata continuitatea bisericii lui Christos din toate timpurile. “Astfel”, spune Uriah Smith in comentariul sau , “biserica lui Christos invaluita in soarele Noului Testament, cu luna, Vechiul Testament sub picioarele ei si cu coroana de 12 stele pe cap, reprezinta perfectiunea frumusetii si a podoabei.” ( 3 )

Vers. 2: “Ea era insarcinata , tipa in durerile nasterii si avea un mare chin ca sa nasca.”

Versetul ne conduce cu putin timp inainte de era crestina, surprinzand momentul aparitiei lui Mesia sub forma Pruncului din Betleem, sau, dupa cum afirma Jean Vuilleumier, “timpul plin de chinuri si dureri prin care a trecut biserica in decursul lucrarii Domnului Christos si a celor 12 apostoli.” ( 4 )

Asa cum o femeie insarcinata asteapta cu dor momentul nasterii copilului, la fel si biserica Vechiului Testament a asteptat cu ardoare nasterea lui Mesia. Se spune ca orice tanara evreica spera ca atunci cand se va casatori si va avea copii, ea sa devina mama lui Mesia.

“Dar cand a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis  pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege…” ( Galateni 4, 4 )

Vers. 3-6: “In cer s-a mai aratat un alt semn: iata, s-a vazut un mare balaur rosu, cu sapte capete, zece coarne si sapte cununi imparatesti pe capete. Cu coada tragea dupa el a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant. Balaurul a statut inaintea femeii care sta sa nasca, pentru ca sa-i manance copilul atunci cand il va naste. Ea a nascut un fiu, un copil de parte barbateasca. El are sa carmuiasca toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost rapit la Dumnezeu si la scaunul Lui de domnie. Si femeia a fugit in pustie, intr-un loc pregatit de Dumnezeu, ca sa fie hranita acolo timp de 1260 de zile.”

Scena descrisa in aceste versete este intr-un contrast izbitor cu imaginea anterioara in care biserica adevarata a lui Christos este infatisata printr-o femeie impodobita cu podoaba mantuirii.

“S-a vazut un mare balaur rosu” – Cheia acestui simbol ne este data chiar in acest capitol, in vers. 9: “Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume…”

Insa acest “balaur” nu a actionat in mod direct in istoria lumii , in lupta dintre bine si rau, ci prin uneltele sale omenesti. Astfel, in versetele amintite balaurul reprezinta puterea politica prin care Satana si-a exercitat planurile impotriva cauzei lui Dumnezeu, o putere anticristica ce a luptat din rasputeri impotriva bisericii crestine.

Aceasta putere politica a fost Roma pagana, acea putere mondiala care stapanea pe vremea Domnului Christos. De altfel, “Roma pagana”, spune Marcellinus, “folosea imaginea unui balaur pe drapelele sale, ca si a unui vultur. Aceste drapele care aveau pe ele un balaur erau rosii – drapelul purpuriu al dragonului.” ( 5 )

Culoarea rosie a balaurului este in legatura atat cu purpura cezarilor romani, cat si cu atitudinea persecutoare fatza de biserica lui Dumnezeu, urmarind nimicirea ei. La nasterea lui Iisus, Irod cel Mare, supusul Romei, a incercat sa-L omoare prin uciderea tuturor pruncilor din Betleem, iar rastignirea lui Iisus a fost decretata de Pilat din Pont, reprezentantul Romei pagane.

“Cu sapte capete” – Conform celor sustinute de Comentariile Biblice AZS, aceste sapte capete reprezinta puteri politice care au sustinut cauza balaurului ( Satana ) in decursul timpului, si prin care el si-a exercitat puterea persecutoare.

Cu privire la identificarea acestora, parerile sunt impartite. Unii comentatori sustin ca, avand in vedere ca in scena descrisa in cap. 12, 3-6 este vorba de Roma pagana, cele sapte capete ar putea reprezenta cele sapte forme de guvernamant care au urmat in mod succesiv in Roma: imparati, consuli, dictatori, decemviri, tribuni, cezari si exarhatul de la Ravena.

Alti comentatori vad in cele sapte capete niste puteri politice sau politico-religioase care au persecutat de-a lungul timpului poporul lui Dumnezeu: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma pagana si Roma papala.

Insa indiferent de identitatea celor sapte capete, ceea ce este cert este faptul ca balaurul vazut de Ioan in viziunea din cap. 12 reprezinta Roma in ambele ei faze: pagana si crestina, cea care a fost unealta oameneasca a adevaratului balaur, “sarpele cel vechi, Diavolul si Satana”.

“Zece coarne” – Acestea reprezinta trecerea de la perioada imperiala a Romei, la cele zece regate barbare ale Europei, care au aparut pe ruinele Imperiului Roman de Apus. Se poate remarca faptul ca in aceste versete cununile imparatesti  sunt asezate pe cele sapte capete ale balaurului, nu pe cele zece coarne ale lui, de unde intelegem ca cele zece coarne inca nu erau , la data aceea, regate in adevaratul inteles al cuvantului.

In viziunile urmatoare aceste cununi imparatesti apar pe cele zece coarne ale balaurului, ceea ce dovedeste trecerea de la Roma imperiala la vremea celor zece regate barbare, rezultate dupa prabusirea Imperiului Roman de apus.

“Cu coada tragea dupa el a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant”- J. Vuilleumier vede o dubla semnificatie a acestei expresii:

– A treia parte din stele ii reprezinta pe ingerii care au trecut de partea lui Lucifer in conflictul aparut in cer.

– O alta intrerpretare sustine ca a treia parte din stele ii simbolizeaza pe martirii epocii romane ( Daniel 8, 10 ). Aceasta interpretare se bazeaza pe faptul ca in Apocalipsa stelele ii reprezinta pe servii lui Dumnezeu, deoarece lui Daniel i se spune ca “ cei ce vor invata pe multi sa umble in neprihanire vor straluci ca stelele in veac si in veci de veci.” ( Daniel 12, 3 ).

Exista si o alta interpretare care considera ca aici se face referire la conducerea iudaica. Poporul evreu avea trei clase de conducatori: regii, preotii si sinedriul. Devenind provincie romana cu 63 de ani mai inainte de nasterea Domnului, a treia parte din conducerea iudaica, regalitatea, a fost desfiintata.

“Balaururl a statut inaintea femeii care sta sa nasca, pentru ca sa-i manance copilul atunci cand il va naste” – Profetia din Daniel 8, 11.12 ne vorbeste despre incercarea cornului cel mic de a se sui pana la Capetenia ostirii si de a-I smulge jertfa necurmata. De asemenea, prima profetie mesianica pe care o gasim pe paginile Bibliei, cea din Geneza 3, 15, ne spune ca “samanta sarpelui” ( Geneza 3, 15 ) va reusi sa impunga calcaiul “semintei femeii”, prefigurand lupta pe viata si moarte care urma sa fie dusa intre Domnul Christos impreuna cu biserica Sa si Satana impreuna cu uneltele sale.

Ioan vede in aceasta viziune cum “sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana” ( vers. 9 ), impreuna cu instrumentele sale omenesti ( Roma pagana ),  nu s-a multumit sa lupte doar impotriva bisericii, ci s-a ridicat chiar impotriva Domnului ei, Fiul lui Dumnezeu nascut in trup omenesc.

Dupa nasterea ca prunc in ieslea Betleemului, folosindu-se de puterea viceregelui Irod, supusul Imperiului Roman, Satana a cauta sa-l extermine pe copilul abia nascut al femeii. Ca sa fie sigur ca nu va rata, Irod a poruncit sa fie ucisi toti pruncii de la varsta de doi ani in jos din Betleem si imprejurimi, implinind astfel o profetie a Vechiului Testament cu privire la jalea prin care vor trece parintii acestora ( Matei 2, 13-18; Ieremia 31, 15 ).

Ca sa scape de amenintarea lui Irod, parintii pamantesti ai Pruncului au trebuit sa fuga in Egipt, in exil, pana la moartea lui Irod. Mai tarziu, cand Domnul Christos a fost dus in pustie pentru a fi ispitit, acelasi “balaur”, Satana, a incercat din rasputeri sa-L determine sa pacatuiasca pentru a zadarnici Planul de Mantuire.

In timpul activitatii pamantesti a lui Iisus, Satana a incercat iar si iar sa-L aduca la tacere, pentru ca , in final, sub autoritatea romana reprezentata de Pontiu Pilat, Iisus a fie dat mortii prin rastignire. Chiar si dupa ce s-a intamplat acest lucru, Satana a facut tot posibilul pentru a-L retine in mormant pe Domnul vietii, insa nu a reusit.  Iisus a inviat si a fost inaltat la cer , la tronul lui Dumnezeu, fapt ce a facut ca furia balaurului sa se indrepte spre biserica lui Dumnezeu ramasa pe pamant.

“El are sa carmuiasca toate neamurile cu un toiag de fier” – Acest Copil de parte barbateasca nu poate fi altul decat Acela despre care Tatal spune in Psalmul 2: “Tu esti Fiul Meu ! Astazi Te-am nascut. Cere-Mi si-Ti voi da neamurile de mostenire si marginile pamantului in stapanire: ( Psalmul 2, 7.8 ).

Daca Dumnezeu a ingaduit ca Fiul Sau sa sufere si sa fie rastignit , aceasta s-a intamplat doar pentru a implini cerintele Planului de Mantuire. Fara aceasta ingaduinta, Satana impreuna cu toti acolitii sai nu ar fi putut face nimic Fiului lui Dumnezeu.

“Copilul a fost rapit la Dumnezeu si la scaunul Lui de domnie”- Dupa ce l-a biruit pe Satana pe crucea Golgotei, Iisus a fost inaltat la cer, la tronul lui Dumnezeu, unde contiuna lucrarea Sa de mijlocire pentru mantuirea neamului omenesc. Nemaiavand are nicio putere de a-I face rau Domnului, acest fapt  l-a facut pe balaur sa-si concentreze toata furia impotriva femeii , adica impotriva bisericii lui Christos.

“Si femeia a fugit in pustie, intr-un loc pregatit de Dumnezeu, ca sa fie hranita acolo” – Textul ne vorbeste despre persecutiile indreptate impotriva bisericii crestine dupa inaltarea Domnului Christos la cer. Aceste persecutii au inceput in timpul apostolilor si au fost pornite atat de conducatorii religiosi ai iudeilor, cat si de puterea romana pagana. Insisi apostolii au trebuit sa pecetluiasca cu propria lor viata hotararea lor de a a face parte din adevarata biserica a lui Dumnezeu pe pamant.

Apoi, dupa ce Roma pagana a disparut de pe scena lumii, aceste persecutii au fost continuate de Roma papala care a intreprins orice efort pentru a nimici pe “ereticii” care indazneau sa creada altfel decat le poruncea ea. In tot acest timp de suferinte pentru adevarata biserica a lui Dumnezeu, El a ocrotit-o si a facut ca lumina curata Evangheliei sa nu se stinga, chiar daca aceasta trebuia sa lumineze din pustie, nu din marile orase ale Europei medievale.

“Timp de 1260 de zile.” – Textul ne vorbeste despre perioada in care biserica lui Christos n-a fost tolerata, ci persecutata de balaur prin uneltele sale pamantesti. Perioada de 1260 de zile este identica cu cele 42 de luni din cap. 11,2 si 13, 5, precum si cu cele trei vremi si jumatate din Daniel 7, 25; 12, 7 si Apocalipsa 12, 14.

Cele 1260 de zile profetice reprezinta 1260 de ani reali, conform principiului de interpretare a perioadelor profetice in care o zi in profetie reprezinta un an real ( Ezechiel 4, 6; Numeri 14, 34 ). Aceasta perioada a inceput in anul 538, odata cu ridicarea papalitatii pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus, si se incheiei in anul 1798, anul in care papalitatea a primit lovitura de moarte , prin arestarea si intemnitarea papei din ordinul lui Napoleon.

Aceasta perioada este cunoscuta in istorie sub denumirea de  “Evul Mediu intunecat”, o perioada de mari suferinte pentru biserica curata a lui Christos , care a trebuit sa lupte si sa supravietuiasca in cele mai grele conditii. Insa, desi pierduta uneori din vizorul lumii ( femeia fugita in pustie ), aceasta biserica curata pe care Dumnezeu a avut-o in lume in toate veacurile a continuat sa raspandeasca lumina Evangheliei, potrivit puterii si mijloacelor pe care le-a avut la  dispozitie.

Lori Balogh

Referinte:

( 1 ) – R. A. Anderson, Unfolding the Revelation, p. 113, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, p. 237

( 2 ) – Idem

( 3 ) – Uriah Smith, Explicarea profetiilor lui Daniel si Apocalipsa, p. 385

( 4 ) – J. Vuilleumier, Apocalipsa p. 144

( 5 ) – Ammianus Marcellinus, Istoria Imperiului Roman , vol. 16, cap. 12, citat de R. A. Anderson in Unfolding the Revelation p. 115