Apocalipsa cap. 13 – Fiara din mare ( vers. 1 -10 )

Apocalipsa cap. 13 – Fiara din mare

( vers. 1 -10 )

Introducere

Exista o asemanare izbitoare intre limbajul lui Daniel, folosit in descrierea viziunii din cap. 7, si cel folosit de Ioan in cap. 13 al Apocalipsei. Aceasta asemanare i-a determinat pe unii comentatori sa sustina ca Ioan a reprodus, de fapt, descrierea lui Daniel. Privite insa cu atentie, intre cele doua descrieri sunt diferente majore.

In viziunea lui, Daniel vede succesiunea imperiilor legate de existenta poporului lui Dumnezeu sub forma unor fiare: Leul ( Babilonul ), ursul ( Medo – Persia ), leopardul ( Grecia ) si fiara inspaimantatoare cu zece coarne  ( Roma ). Desi caracteristicile acestor fiare le regasim si in descrierea fiarei din mare din Apocalipsa cap. 13, perspectiva din care este privita istoria este total diferita.

Daniel vede succesiunea imperiilor in viitor, in timp ce Ioan traia deja in timpul celei de-a patra fiare ( Roma )  si putea intelege mult mai bine trecutul ca o implinire exacta a profetiilor lui Daniel. Ioan intelege ca aceste fiare erau puterile politice de care s-a folosit Satana ca sa lupte impotriva poporului lui Dumnezeu.

Comentariu

Vers. 1: “Apoi am statut pe nisipul marii. Si am vazut ridicandu-se din mare o fiara cu zece coarne si sapte capete; pe coarne avea zece cununi imparatesti si pe capete avea nume de hula.”

Apoi am statut pe nisipul marii” – Asa cum este redat versetul 1 in traducerile curente ale Bibliei, se intelege ca cel care statea pe tarmul marii, asteptand o noua descoperire divina, este chiar Ioan, autorul Apocalipsei. Textul grec ne sugereaza insa altceva. El spune: “Si el statea…”, formand legatura cu ultimul verset al cap. 12, in care balaurul este vazut ca pornind razboi impotriva ramasitei semintei femeii.

Ideea pe care o sugereaza textul grec si sustinuta de unii comentatori ( M. Maxwell ) este aceea ca cel care statea pe nisipul marii este balaurul, in asteptarea lui de a gasi colaboratori omenesti, aliati fideli in lupta lui impotriva poporului lui Dumnezeu.

Nisipul marii ( tarmul ) este locul in care marea se uneste cu pamantul. Este locul in care se intalnesc cele doua fiare: una iesita din mare, cealalta iesita din pamant, pregatite sa implineasca planurile balaurului.

“Si am vazut ridicandu-se din mare” – Marea este un simbol a carui cheie o gasim chiar in Apocalipsa: “Apele pe care le-ai vazut, si pe care sade curva, sunt noroade, gloate, neamuri si limbi “ ( cap. 17, 15 ). Asadar, marea simbolizeaza teritorii ale pamantului cu o populatie densa. Fiara care este vazuta iesind din mare trebuia sa apara intr-o zona dens populata a pamantului ( Isaia 17, 12 ).

“O fiara cu zece coarne si sapte capete” – Asemanarea dintre fiara care se ridica din mare si balaurul din cap. 12 este izbitoare. Atat fiara cat si balaurul cel rosu, care asteapta ca femeia sa nasca pentru a-i manca copilul, au cate zece coarne si sapte capete, ceea ce ne sugereaza o inrudire intre ele.

Exista insa o deosebire semnificativa intre cele doua entitati: balaurul are cununile imparatesti ( diademele ) pe cele sapte capete, in timp ce fiara are aceleasi cununi asezate pe cele zece coarne. Amanuntul este semnificativ , caci el ne arata ca pe vremea aparitiei fiarei din mare, cele zece regate ale Europei intrasera deja in scena, fapt care, pe vremea balaurului, era de domeniul viitorului. Asadar, cele doua instrumente folosite de Satana trebuiau sa intre pe scena lumii in momente diferite.

Uriah Smith face o paralela intre corul cel mic din Daniel 7 si 8 si fiara care se ridica din mare, considerand ca cheia intelegerii profetiilor din Apocalipsa cap. 13 se afla in Daniel capitolele 7 si 8. El gaseste sase elemente comune pe care le au atat cornul cel mic, cat si fiara din mare:

1) Cornul cel mic este o putere blasfemiatoare ( Daniel 7, 25 ). Fiara din Apocalipsa cap. 13 este si ea o putere blasfemiatoare ( Apoc. 13, 6 ), hulind Numele lui Dumnezeu, cortul Sau si pe cei ce locuiesc in cer.

2) Cornul cel mic a facut razboi cu sfintii lui Dumnezeu si i-a biruit ( Dan. 7, 21 ). Dar si fiara din mare face acelasi lucru, caci “i s-a dat sa faca razboi cu sfintii si sa-i biruiasca” ( Apoc. 13, 7 ) .

3) Cornul cel mic vorbeste cu trufie ( Daniel 7, 8.20 ). Fiara din mare are acelasi comportament: “I s-a dat o gura care vorbea vorbe mari si hule” ( Apoc. 13, 5 ).

4) Cornul cel mic este vazut in viitor, dupa perindarea a trei imperii, spre sfarsitul existentei Romei pagane si ivindu-se intre cele zece coarne ale fiarei a patra ( Daniel 7, 8 ). Ioan, care traia deja in timpul Romei pagane, vede ridicandu-se intr-un viitor nu prea indepartat o fiara careia balaurul ( Roma pagana ) ii va da scaunul sau de domnie si o mare putere ( Apoc. 13, 2 ).

5) Cornul cel mic a avut putere sa lucreze timp de trei ani si jumatate  profetici ( Daniel 7, 25 ). Fiara din mare are putere sa lucreze timp de 42 de luni profetice, echivalente cu trei ani si jumatate profetici ( Apoc. 13, 5 ).

6) Cornul cel mic urma sa fie judecat dupa cei trei ani si jumatate profetici ( Daniel 7, 25.26 ). Fiara din mare urma sa primeasca o rana de moarte la sfarsitul celor 42 de luni de stapanire, fiind dusa in robie ( Apoc. 13, 10 ).

Cele sapte capete ale fiarei din mare, ca si cele sapte capete ale balaurului din cap. 12 si ale fiarei din cap. 17, reprezinta cele sapte imparatii universale care au avut o atitudine ostila fatza de Dumnezeu si poporul Sau, prigonindu-i pe copiii lui Dumnezeu. Aceasta atitudine ostila este redata de “numele de hula” pe care fiara le avea pe capete.

Pe vremea scrierii Apocalipsei ( sec. I d.Chr. ), cinci din cele sapte imperii trecusera: Egiptul , Asiria , Babilonul, Medo-Persia si Grecia. Cea de-a sasea putere ( Roma pagana ) era in plina ascensiune, iar cea de-a saptea ( Roma papala ) apartinea de domeniul viitorului.

“Pe coarne avea zece cununi imparatesti” – Cele zece coarne ale fiarei din mare, ca si cele zece coarne ale balaurului din cap. 12, si ale fiarei din cap. 17, reprezinta regatele barbare care au aparut dupa caderea Imperiului Roman si care au stat la baza fauririi Europei moderne.

Daca balaurul din cap. 12 reprezinta Roma in ambele ei ipostaze ( pagana si crestina ), fiara din cap. 13 ne trimite doar la faza crestina a Romei. De unde putem deduce acest lucru ? Din faptul ca diademele nu se mai gasesc pe capete ( trecuse vremea imperiilor universale ), ci pe cele zece coarne ( aparusera cele zece regate ale Europei, dupa prabusirea Imperiului Roman).

“Pe capete avea nume de hula.”- Trei dintre versetele care zugravesc actiunile fiarei din mare amintesc despre “hula” ( vers. 1. 5. 6 ). Asemenea cornului cel mic din Daniel 7, care rostea vorbe de hula impotriva Celui Prea Inalt ( Daniel 7, 25 ), fiara din mare are aceeasi atitudine blasfemiatoare, intarindu-ne convingerea ca atat cornul cel mic, cat si fiara din mare, reprezinta una si aceeasi putere: Roma papala.

Faptul ca fiara are sapte capete, iar pe toate cele sapte capete are nume de hula ne transmite ideea unei atitudini blasfemiatoare ajunsa la culme ( sapte este numarul desavarsirii, fie in bine, fie in rau ).

In timpul activitatii Sale publice, Domnul Iisus a fost invinuit de hula ( blasfemie ) pentru doua motive: 1) Pentru ca a pretins ca este Fiul lui Dumnezeu ( Ioan 10, 33 ) si 2) Pentru ca a iertat pacate ( Luca 7, 48; Matei 9, 2.3 ). Daca in cazul Domnului Christos invinuirile de blasfemie erau cu totul nejustificate ( El era cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, deci avea tot dreptul sa ierte pacatele oamenilor ), in cazul fiarei, pretentiile ei de a avea prerogative care ii apartin exclusiv lui Dumnezeu nu sunt altceva decat blasfemii.

Istoria este plina de dovezi in acest sens. La 20 iunie 1894, papa Leon al XIII-lea scria: “Noi ( papa ) tinem pe acest pamant locul Dumnezeului Cel Atotputernic.” ( 1 )

In cazul papilor si al preotilor catolici, intalnim numeroase titluri pe care acestia le pretind, desi ele Ii apartin in exclusivitate lui Dumnezeu:

“Sfantul Parinte” – Domnul Christos ne-a invatat: “ Si Tata sa nu numiti pe nimeni pe pamant, pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri…” ( Matei 23, 9 )

“Vicarul lui Dumnezeu”, “Loctiitorul lui Iisus Christos” – Apostolii Domnului Christos se multumeau sa se numeasca slujitori ai lui Dumnezeu si ai lui Christos, predicatori ai Evangheliei, evanghelisti, pastori, etc. Niciodata ei nu au pretins a fi loctiitorii lui Dumnezeu pe pamant. Singurul care are autoritatea de a fi vicarul lui Dumnezeu si al Domnului Christos este Duhul Sfant ( Ioan 14, 16.17; 15, 26; 16, 7.8.13 )

– “Sef al bisericii” – In Noul Testament, acest titlu este folosit doar in dreptul lui Iisus Christos ( Efeseni 1,22; 4,15; 5, 23; Coloseni 1, 18 ). Nici apostolii, nici chiar Petru, considerat de papalitate ca fiind primul papa, nu si-au atribuit acest titlu divin.

In lucrarea “De Curia Romana”sta scris: “Atat de mare es demnitatea si desavarsirea papei incat ele intrec intelepciunea omeneasca, asa incat papa nu ar mai fi un simplu om, ci intrucatva chiar Dumnezeu si loctiitorul lui Dumnezeu.” ( 2 )

Inchinarea inaintea papei si sarutarea picioarelor lui a fost la inceput un act voluntar, insa ulterior a fost inclus in ceremoniile Vaticanului ca element obligatoriu. Cu toate acestea, cand sutasul roman Corneliu a ingenunchiat inaintea lui Petru, acesta l-a oprit, spunandu-i: “Scoala-te , si eu sunt om !” ( Fapte 10, 25.26 ).

Vers. 2: “Fiara pe care am vazut-o semana cu un leopard; avea labe ca de urs si o gura ca gura de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapanire mare.”

Fiara pe care am vazut-o semana cu un leopard; avea labe ca de urs si o gura ca gura de leu” – Detaliile legate de fiara din mare, pe care le gasim in cap. 13, ne trimit la profetiile din Daniel cap. 7. In viziunea lui Daniel, primele trei fiare sunt leul, simbolizand Babilonul ( cap. 7, 4 ), ursul, simbolizand Medo-Persia ( cap. 7, 5 ) si pardosul sau leopardul, simbolizand Grecia ( cap. 7, 6 ).

Faptul ca fiara din mare are trasaturi comune cu aceste trei fiare din viziunea lui Daniel dovedeste  ca noua putere care urma sa apara pe scena lumii va imprumuta cate ceva din natura acestor imparatii, respectiv inteligenta leului ( Babilonul ), puterea ursului ( Medo-Persia ) si viteza leopardului ( Grecia ).

“Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie” – Dupa cum ne arata cap. 12, 9, balaurul este in realitate “sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume.” Insa Satana nu a intervenit in istoria omenirii in mod direct, ci prin uneltele sale omenesti: oameni, institutii, tari, imperii sau chiar biserici.

Tranzitia de putere dinspre balaur spre fiara din mare arata ca aceasta fiara nu este doar asemanatoare balaurului, ci este si succesoarea lui. Daca in Apoc. cap.12 balaurul care astepta ca femeia sa nasca pentru a-i manca copilul il reprezinta pe Diavol, lucrand prin Imperiul Roman pagan, cel de care el s-a folosit pentru a zadarnici lucrarea Fiului lui Dumnezeu, intelegem ca fiara din mare trebuie sa fie o putere politica ( sau politico-religioasa ) succesoare a acestuia. Cine a preluat destinele natiunilor Europei Occidentale dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus ? Nimeni altcineva decat Roma papala.

“Imperiul Roman”, spune istoricul H. Taine, “continua sa traiasca si astazi. El a fost distrus de lovitura de maciuca a barbarilor, dar cu intinderea universala a lucrurilor, el a reaparut sub o forma noua, spirituala, si nu pamanteasca.” ( 3 )

Istoricul elvetian Paul Maillefer scrie: “In rasturnarea provocata de navalirea germana, o institutie a ramas aceeasi: biserica crestina, care ramane neschimbata… Ea se intinde peste Europa intreaga . Puterea devine formidabila. Pare, la un moment dat, ca ea poate sa pretinda stapanirea universala, pamanteasca si spirituala.” ( 4 )

Iar Dr. Karl Brandes continua: “Ideea antica ce facea din Roma capitala lumii nu se schimba. Roma continua sa fie stapana lumii… Autoritatea intinsa a Romei antice nu era decat prevestirea destinelor supranaturale ale Romei in crestinatate.” ( 5 )

Asadar, in timp ce Imperiul Roman de Apus se prabusea pentru totdeauna, biserica din Roma crestea tot mai mult in influenta. Chiar si dupa caderea Imperiului Roman pagan, Roma a continuat sa fie stapana lumii, de data aceasta nu prin forta armelor, ci a religiei. Astfel, transferul de putere de la balaur spre fiara din mare s-a realizat cu succes.

“O stapanire mare.”- Expresia ne vorbeste despre autoritatea universala a acestei noi puteri. In sec. al XI-lea, papa Grigore al VII-lea devine primul pontif care detroneaza regi. La Sinodul de la Roma, din 1080, papa Grigore al VII-lea declara: “Voim sa aratam lumii ca noi putem sa luam cuiva si sa dam cui ne pare bun regatele, ducatele, comitatele, intr-un cuvant, posesiunile tuturor oamenilor, caci noi putem sa legam si sa dezlegam.” ( 6 )

Iata cateva din “maximele” apartinand aceluiasi papa Grigore al VII-lea:

– Papa poate singur sa ia atributele imperiului si sa-i poarte semnele

– Toti printii ii saruta picioarele

– El poate sa-i detroneze pe imparati

– Nimeni nu poate sa anuleze hotararile papei

– El nu trebuie si nici nu poate fi judecat de cineva

Grigore al IX-lea ( 1287 – 1291 ) afirma si el ca “ papa este, la drept vorbind, stapanul si domnul lumii intregi, al lucrurilor cat si al persoanelor “ ( 7 )

In lucrarea “De Curia Romana”, tiparita la Vatican si aprobata de papa Pius al X-lea, se poate citi: “Printii, regii, imparatii, preotii, episcopii, mitropolitii, patriarhii, cardinalii, intr-un cuvant, toata lumea, este tinuta prin obligatie divina sa dea ascultare pontifului roman.” ( 8 )

Pretentia la suprematie universala a bisericii din Roma este in totala contradictie cu invatatura Mantuitorului care spunea: “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” ( Ioan 18, 36 ), dar si cu invatatura data de apostoli: “Oricine sa fie supus stapanirilor celor mai inalte…” ( Romani 13, 1-7; 1 Petru 2, 13.14 ). Aceasta era invatatura data de apostolii Domnului intr-o vreme in care Nero ilumina parcurile Romei cu rugurile aprinse pe care ardeau crestini. Cand biserica crestina se ridica la acelasi nivel cu imparatii pamantului, sau chiar deasupra lor, aceasta nu inseamna decat semetie.

Istoria Evului Mediu contine nenumarate dovezi in acest sens. In anul 800, papa Leon al III-lea pune pe capul lui Carol cel Mare coroana imperiala, gratificandu-l cu titlul de “prea cuvios august, imparat al romanilor, incununat de Insusi Dumnezeu.” Din acest moment, incoronarea regilor si imparatilor Europei era facuta doar de papa.

Este binecunoscuta umilinta pe care a fost nevoit sa o indure Henric al IV-lea al Germaniei. In 1077, dupa o rezistenta inversunata, a fost silit ca in plina iarna sa strabata pe jos drumurile Italiei, Germaniei si Frantei, sa treaca Alpii acoperiti de zapada, pentru a ajunge, in cele din urma, la Canossa, o fortareata in care se afla papa. Timp de trei zile si trei nopti, Henric a fost tinut afara, in zapada, cu picioarele goale si imbracat doar in camasa. Doar in patra zi, papa Grigore al VII-lea a binevoit sa-l primeasca si sa-i acorde iertarea.

Henric al V-lea, fiul umilitului Henric al IV-lea de la Canossa, a primit coroana imparateasca dupa ce papa, in semn ca puterea ii apartinea in totalitate, a lovit aceasta corona cu piciorul. Asa poate fi inteleasa expresia biblica “stapanire mare”.

Vers. 3.4: “ Unul din capetele ei parea ranit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecata. Si tot pamantul se mira dupa fiara. Si au inceput sa se inchine balaurului pentru ca daduse puterea lui fiarei. Si au inceput sa se inchine fiarei, zicand: “Cine se poate asemana cu fiara si cine se poate lupta cu ea ?

“ Unul din capetele ei parea ranit de moarte” – Asa cum am vazut, atat balaurul din cap. 12, cat si fiara iesita din mare din cap. 13, sunt descrise ca avand sapte capete si zece coarne. Spre deosebire de balaur care avea diademele ( cununile imparatesti ) pe capete, fiara poarta diademele pe cele zece coarne, aratand spre o trecere de la vremea imperiilor universale la cea a regatelor Europei.

Conform Comentariilor Biblice AZS si a unor comentatori ai Apocalipsei, cele sapte capete simbolizeaza sapte puteri politice sau politico-religioase prin care Satana a luptat impotriva poporului lui Dumnezeu: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma pagana si Roma papala. Rana de moarte, spune profetia, a fost primita de unul din cele sapte capete, adica de acea forma de guvernare care inca exercita puterea mondiala a Imperiului Roman, adica Roma papala.

Care eveniment din istoria acestei noi puteri mondiale corespunde relatarilor profetiei ? Lovitura mortala a fost data fiarei din mare cu ocazia Revolutiei franceze, rana continuand sa ramana deschisa timp de trei sferturi de secol.

Una din cauzele  care au provocat Revolutia franceza ( 1789 ) a fost opozitia fatza de puterea bisericii Romei. In 1798, Napoleon il trimite pe generalul Berthier la Roma. Acesta intra in Roma si il aresteaza pe papa Pius al VI-lea, ducandu-l in exil la Avignon. Acolo, papa moare pe data de 29 august 1799.

Acesta este insa doar inceputul suferintelor pe care urma sa le indure papalitatea care primise lovitura mortala. La 14 martie 1800, este ales un nou papa si rana de moarte pare ca merge spre vindecare. Insa Napoleon Bonaparte isi exprima dorinta de a fi uns ca imparat de catre papa, nu la Roma, asa cum s-a intamplat in cazul lui Carol cel Mare, ci la Paris, unde papa soseste in 1804.

Napoleon incerca sa mute papalitatea la Avignon, insa se loveste de refuzul papei Pius al VII-lea. Ca raspuns la refuzul papei, Napoleon pune stapanire pe statele pontificale. Papa il excomunica pe Napoleon, iar aceasta, asemenea Directoratului cu zece ani in urma, raspunde anatemelor prin arestarea papei Pius al VII-lea in palatul sau ( 5-6 iulie 1809 ), si tinandu-l prizonier la Fontainbleu timp de 18 luni.

Insa papalitatea urma sa mai indure si alte suferinte. In 1848, populatia Romei se revolta contra lui “sanctissimus dominus”, silindu-l pe papa sa fuga din cetatea eterna. In 1869, Victor Emanuel anexeaza statele papale, stabilind capitala la Roma, in timp ce papa se retrage de bunavoie ca prizonier in palatul sau din Vatican.

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, vindecarea ranii de moarte  incepe sa fie vizibila. Publicatiile vremii scot in evidenta rolul tot mai mare pe care papalitatea il juca in politica natiunilor. In acelasi timp, in statele protestante partidele catolice joaca un rol din ce in ce mai mare, in timp ce papa este chemat sa arbitreze  unele  conflicte politice. Asa a fost cazul conflictului dintre Spania si Germania cu privire la Insulele Caroline, in care papa Leon XIII, chemat sa intermedieze acest conflict, a dat castig de cauza Spaniei. De asemenea, se stabilesc tot mai multe relatii diplomatice intre diferite state si Sfantul Scaun.

“Din cea din urma criza mondiala ( primul razboi mondial )”, scrie M. Pernot, “papalitatea a iesit mai mare, mai impunatoare, mai bine vazuta fatza de alte imprejurari. Opinia lumii nu putea sa nu fie izbita de contrastul dintre subrezenia dinastiilor si imperiilor pe care le vedea sfaramandu-se, si netulburata rezistenta a institutiei de doua ori milenara, pe care o vedea cum iese din incercarea cea mare nevatamata si neschimbata.” ( 9 )

Un moment important in vindecarea ranii de moarte l-a constituit Tratatul de la Lateran din 1929 prin care papei i s-au restituit autoritatea si stapanirea asupra Vaticanului. In timp ce se semna Concordatul dintre statul italian si Vatican de catre Musolini si cardinalul Gaspari ( 11 februarie 1929 ) , reporterul oficial spunea: “Suntem acum martori ai semnarii acestui document. In timp ce cerneala curge din aceste stilouri, are loc vindecarea ranii celor 59 de ani.” ( 10 )

Procesul vindecarii ranii de moarte a papalitatii poate fi usor de observat in atitudinea protestantilor americani fatza de Biserica catolica in ultimele doua secole. Cand colonelul Stefan W.  Kearny a indraznit sa invite in 1846 cativa preoti catolici pentru a-i insoti pe soldatii de religie catolica din armata sa, pentru a pune stapanire pe California aflata in posesiunea Mexicului, Washingtonul l-a criticat dur.

Cativa ani mai tarziu, in 1852, papa Pius al IX-lea a trimis un bloc de marmura pentru a fi folosit la ridicarea monumentului lui G. Washington, aflat in constructie. Reactia americanilor a fost si de aceasta data vilolenta. Gestul papei a fost considerat o ofensa, blocul fiind depozitat intr-o magazie. Doi ani mai tarziu, spiritele inca nu se potolisera, iar cativa americani au luat blocul de marmura si l-au aruncat in raul Potomac.

In 1951, presedintele Harry Truman a cerut Senatului sa aprobe numirea unui ambasador al SUA la Vatican, fapt care a provocat un val urias de proteste in intreaga America. Ca urmare, presedintele a fost nevoit sa-si retraga propunerea. Dupa doar 34 de ani, in martie 1984, presedintele Reagan face aceeasi propunere Senatului, iar acesta aproba, de data aceasta fara opozitie, numirea lui William Wilson in calitate de ambasador al SUA la Vatican. Propunerea a fost votata cu 81 de voturi pentru si 13 voturi contra, ceea ce inseamna ca Senatul a fost cucerit de catolici. ( 11 )

Vindecarea ranii de moarte este un proces in derulare. Astazi Roma papala este una din vocile cele mai populare, atat printre necrestini, cat si printre protestanti. La moartea papei Ioan Paul al II-lea ( 2005 ), un presedinte in exercitiu al SUA, George W. Bush, si doi fosti presedinti: Bush senior si Bill Cliton, au ingenunchiat la catafalcul papei, dovedind ca rana de moarte este pe cale sa fie complet vindecata.

Totusi, vindecarea deplina apartine viitorului, care ne va pune in fatza unor evenimente neasteptate pentru omenire, dar prevazute cu acuratete de profetia biblica.

Vers. 5.6: “I s-a dat o gura care rostea vorbe mari si hule. I s-a dat putere sa lucreze patruzeci si doua de luni. Ea si-a deschis gura si a inceput sa rosteasca hule impotriva lui Dumnezeu,  sa-I huleasca Numele, cortul si pe cei ce locuiesc in cer.

“Rostea vorbe mari si hule” – Aceeasi trasatura o regasim si in atitudinea cornului cel mic din profetiile lui Daniel ( cap. 7, 8. 25 ). Cornul avea “o gura care vorbea cu trufie” ( Daniel 7, 8 ), si “el va rosti vorbe de hula impotriva Celui Prea Inalt” ( Daniel 7, 25 ).  Insa trebuie sa facem distinctie intre cele doua expresii folosite de Ioan in Apocalipsa: “vorbe mari” si “hule”.

“Vorbele mari” nu sunt in mod obligatoriu si hule. Ele oglindesc doar niste pretentii nejustificate ale acestei puteri, pretentii care ii demonstreaza trufia. La acest capitol, putem vorbi despre pretentia papilor de a introna sau detrona regi si imparati, de a controla posesiunile tuturor oamenilor si de a fi infailibil.

In secolul al IX-lea, papa Grigore , bazandu-se pe o afirmatie facuta de Constantin cel Mare la Sinodul de la Nicea, in care spunea: “Episcopii sunt zei”, a pus temelia suprematiei politice a pontifilor romani. In Sinodul de la Roma din 1080, papa Grigore a declarat: “Voim sa aratam lumii ca noi putem sa luam cuiva si sa dam cui ne pare bun, regatele, ducatele, comitatele, intr-un cuvant posesiunile tuturor oamenilor, caci noi putem sa legam si sa dezlegam.” ( 12 )

Papa Grigore al IX-lea ( 1287 – 1291 ) afirma si el ca papa era “stalpul si domnul lumii intregi, al lucrurilor, cat si al persoanelor.” Clement al V-lea este primul papa care pretinde ca atunci cand tronul imperiului devine vacant papa mosteneste puterea imperiala si fiecare imparat este obligat sa depuna fatza de el un juramant de vasalitate.” ( 13 )

Atmosfera care domnea in Evul Mediu datorita “vorbelor mari” ale fiarei este sugestiv descrisa de Chastel in Histoire du Christianisme: “Nimeni din Europa nu indraznea atunci sa infrunte anatema aceluia care deschidea dupa placul sau paradisul sau infernul. Cine era excomunicat de papa se vedea parasit de parintii, de prietenii, de servitorii sai; caci oricine era in legatura cu omul pe care papa il excomunicase, impartasea aceeasi pedeapsa… In toate domeniile unui print rebel, trebuia ca bisericile sa fie inchise , cultul trebuia sa inceteze; nicio binecuvantare, nicio taina bisericeasca , nicio casatorie, nicio inmormantare in loc sfant; in locul sarbatorilor erau posturi stricte, teroare pana la culme, pana cand supusii, care vedeau interesele lor vesnice si pamantesti compromise, placerile si mantuirea lor compromise din cauza unui print incapatanat, il constrangeau prin revolta lor sa se plece sub legea sefului bisericii.” ( 14 )

“Hulele” ( blasfemia ) rostite de fiara vizeaza pretentia de a avea titluri si prerogative care Ii apartin in exclusivitate lui Dumnezeu. Vers. 6 ne spune ca hulele rostite de fiara vizeaza trei aspecte: Numele lui Dumnezeu, cortul si pe cei ce locuiesc in cer.

Cu privire la blasfemiile legate de titlurile care Ii apartin exclusiv lui Dumnezeu, dar pe care fiara si le atribuie fara rezerve,  am comentat in cadrul vers. 1.

Hulele legate de “cortul” lui Dumnezeu se refera, in principal, la doua lucruri:

– Profanarea Legii divine

– Profanarea jertfei Mantuitorului

“Cortul” este un nume dat templului lui Dumnezeu din ceruri, sediul guvernarii divine, acolo unde Domnul Christos implineste tripla Sa misiune de Mijlocitor, Jertfa si Mare Preot ( Evrei 7, 24; 8, 2; 9, 11.12.26; 10, 12 ). Primul templu ridicat de om in onoarea lui Dumnezeu a fost un cort – cortul intanirii. In locul cel mai sacru al cortului din pustie, in Sfanta Sfintelor, se afla Decalogul depozitat in chivotul legamantului. In mod asemanator, templul ceresc contine si el Legea divina, insa in original ( Apoc. 11,19 )

Dar cum a putut fiara din mare sa profaneze “cortul” lui Dumnezeu, aflat in cer ? In predica de pe munte, Domnul Christos a spus categoric ca Legea morala nu poate fi schimbata: “Cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege.” ( Matei 5, 17-19 ).

Iata ce afirma catehismul catolic:

1) S-a suprimat porunca ce opreste inchinarea la idoli ( P a II – a)

2) Ziua de odihna instaurata in amintirea Creatiunii a fost inlocuita cu o alta zi

3) Textul a opt din porunci a fost modificat

4) Porunca a X-a a fost impartita in doua

Iata deci o impatrita profanare a Legii lui Dumnezeu. Cat priveste profanarea jertfei Mantuitorului si a slujbei Sale de Mare Preot, aceasta s-a facut prin introducerea in dogmele bisericii romane a unor invataturi care submineaza lucrarea Domnului Christos in favoarea pacatosilor:

– Introducerea cultului sfintilor si a Fecioarei, intre secolele al V-lea  si al X-lea. Aceasta a dus la diminuarea jertfei lui Christos, singurul caruia I se cuvin multumirile si inchinarea, singurul care a fost inaltat de Dumnezeu ( 1 Timotei 2, 5 ; Filipeni 2, 9-11 ).

– Atribuirea de prerogative divine de catre preotii si episcopii catolici: inchinare, iertare de pacate, sfintirea.

– Dogma privitoare la Purgatoriu, introdusa oficial in 1434. Aceasta dogma este si ea o profanare a adevaratului “cort” ceresc si a lucrarii de mijlocire a Mantuitorului.

– Dogma transubstantiatiunii, prin care se afirma ca la impartasanie credinciosii se hranesc cu trupul si sangele Domnului Christos in mod real, nu simbolic. Oranduirea scripturistica a Sfintei Cine a fost inlocuita cu ceremonia nebiblica a messei. Aceasta dogma pretinde ca preotii care oficiaza liturghia au puterea de a transforma painea si vinul impartasaniei in chiar trupul si sangele Domnului Christos. Cu privire la acest fapt, cardinalul Wiseman sustinea “prezenta reala a trupului si sangelui Domnului nostru Iisus Christos in binecuvantata euharistie, dovedita sau sustinuta de Scriptura.” ( 15 )

Comentand acest mod de a rosti blasfemii a Romei papale, Uriah Smith spune: “ Preotul tine chiar locul Mantuitorului atunci cand spune: “Ego te absolvo” ( “Eu te absolv” ), el absolva, iarta pacatul…. Iertarea chiar si a unui singur pacat cere intreaga atotputernicie a lui Dumnezeu… Dar ceea ce numai Dumnezeu poate face prin atotputernicia Sa, preotul poate face numai rostind : “Ego te absolvo a peccatis tuis”… Inocentiu al III-lea scria: “Intr-adevar, nu este prea mult sa spui ca, avand in vedere maretia sublima a slujbei lor, preotii sunt, la randu-le, multi zei-dumnezei”.

Dar uimirea noastra este si mai mare cand aflam ca, in ascultare si supunere fatza de cuvintele rostite de preotii sai: “Hoc est corpus meum” ( “Acesta este trupul Meu” ), Dumnezeu in persoana coboara pe altar. El vine ori de cate ori este chemat si oricat de des L-ar chema si se aseaza singur in mainile lor, chiar daca acestia ar fi vrajmasii Lui… Si, dupa ce vine, ramane cu totul la dispozitia lor; ei Il pot muta dupa placere, de la un loc la altul; daca doresc, Il pot inchide in altar, sau Il pot expune pe altar, sau Il pot duce afara din biserica; daca aleg sa faca astfel, ei pot manca trupul Sau si bea sangele Sau sau Il pot da si altora. O, cat de mare este puterea preotului, declara sfantul Laurentiu Iustinian… Un cuvant pornit de pe buzele preotului si trupul lui Christos este format acolo, in painea aceea, si Cuvantul intrupat coborat din ceruri este prezent acolo, pe masa din altar. Astfel, intr-un anumit sens, preotul poate fi socotit creatorul Creatorului… Puterea preotului, spune Sf. Bernardine de Sienna, este puterea unei persoane divine; caci transubstantierea painii cere tot atat de multa si mare putere ca si crearea lumii.” ( 16 )

I s-a dat putere sa lucreze patruzeci si doua de luni” – Perioada de 42 de luni este identica cu aceea de 1260 de zile sau trei vremi si jumatate, fiind regasita de sapte ori in profetiile lui Daniel si Apocalipsa:

– Daniel 7, 25 : “o vreme, doua vremi si o jumatate de vreme”

– Daniel 12, 7: “ o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme”

– Apocalipsa 11, 2: “patruzeci si doua de luni”

– Apocalipsa 11, 3: “ o mie doua sute sasezeci de zile

– Apocalipsa 12, 6: “ o mie doua sute sasezeci de zile

– Apocalipsa 12, 14: “o vreme, vremi si jumatatea unei vremi

– Apocalipsa 13, 5: “patruzeci si doua de luni

Este una si aceeasi perioada de timp si anume 1260 de ani reali, perioada care incepe in 538, odata cu trecerea puterii politice din mana Imperiului Roman de Apus in mana papalitatii, si pana in 1798, data la care papalitatea a primit lovitura de moarte prin arestarea papei de catre Napoleon.

Aceasta a fost perioada dominatiei papale, numita si Evul Mediu intunecat, cu toata suita de orori si persecutii indreptate de catre biserica oficiala a Romei impotriva tuturor celor care doreau sa se inchine lui Dumnezeu dupa propria constiinta.

Vers. 7: “I s-a dat sa faca razboi cu sfintii si sa-i biruiasca. Si i s-a dat stapanire peste orice semintie , peste orice norod, peste orice limba si peste orice neam.”

Prin termenul “razboi” nu trebuie sa intelegem ca fiara urma sa initieze campanii militare impotriva poporului credincios lui Dumnezeu, desi a facut si lucrul acesta prin cruciadele indreptate impotriva albigenzilor. Termenul ne vorbeste despre continua ostilitate fatza de poporul lui Dumnezeu, manifestata in diferite forme. Motivul ostilitatii fiarei fatza de sfintii lui Dumnezeu este faptul ca ei “pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus Christos” ( Apoc. 12, 17 ), demascand in felul acesta falsa inchinare impusa de biserica oficiala a Romei.

Biruinta fiarei asupra sfintilor nu inseamna ca ca a reusit sa-i determine pe acestia sa abjure, sa renunte la convingerile lor si sa se ralieze multimilor care se inchina ei. “Biruinta” se refera la faptul ca fiarei i s-a ingaduit sa-i persecute chiar pana la martiraj pe acesti copii ai lui Dumnezeu. In realitate, fiara nu a biruit, ci a fost invinsa de credinciosia acestor oameni care “au biruit prin sangele Mielului si prin cuvantul marturisirii lor si nu si-au iubit viata chiar pana la moarte” ( Apoc. 12, 11 ).

Acest razboi impotriva poporului lui Dumnezeu a fost atat de crunt incat Mantuitorul a subliniat faptul ca “daca zilele acelea n-ar fi scurtate, nimeni n-ar scapa” ( Matei 24, 21,22 ). El a inceput inca de pe vremea imparatului Constantin cel Mare.

“Intrebuintarea pedepselor corporale”, spune F. Roget, “pentru a readuce si a supune pe eretici, adica pe crestinii care nu tin de biserica oficiala, incepe de la imparatul Constantin, care a fost inspirat si aprobat de episcopi. Putin timp dupa ce decretase la Milano libertatea tuturor cultelor fara exceptie, el proclama un edict impotriva novatienilor, valentinienilor, marcionistilor, paulinienilor si cataphrigienilor, in care ordona expropierea locurilor lor de cult in profitul cultului catolic si interzicea oricare cult public al lor. Acelasi imparat, printr-un alt decret, pune pe foc scrierile lui Arie si ii condamna la moarte pe cei care le-ar fi posedat. Urmasii lui Constantin, tot atat de atatati de episcopii crestini, au publicat numeroase legi privind distrugerea templelor pagane. Spre sfarsitul vietii sale, Sfantul Augustin aproba masurile de violenta impotriva crestinilor care nu erau catolici. Un sinod tinut la Cartagina in anul 400 a cerut imparatului sa darame templele pagane. Dupa Enciclopedia Catolica, papa Inocentiu al IV-lea, in bula sa Ad Extirpanda ( 1252 ), a reamintit si a confirmat ordinul de a-i arde pe eretici, asa cum a fost publicat in decretele papilor, in urma constitutiilor imperiale. Aceasta bula, considerata ca un document fundamental pentru instituirea Inchizitiei, a fost reinnoita si intarita de papii Alexandru al IV-lea ( 1254-1261 ), Clement al IV-lea ( 1265-1268), Nicolae al IV-lea ( 1288-1292 ), Bonifaciu al III-lea ( 1294-1303 ), si inca altii. Autoritatile civile erau astfel supuse papilor, sub pedeapsa excomunicarii, si erau obligate sa execute sentintele de ardere pe rug a ereticilor indarjiti.” ( 17 )

Un rol important in acest “razboi” impotriva sfintilor l-a avut Inchizitia infiintata in secolul al XIII-lea. “Cruciada impotriva albigenzilor”, scrie J. A. Bost, “care devenise o primejdie amenintatoare pentru unitatea bisericii, l-a facut pe Inocentiu al III-lea sa organizeze o armata noua, independenta de cea a clerului si devotata Sfantului Scaun. El obtinuse de la Othon al IV-lea, in 1210, un edict de persecutie care facea sa intevina puterea imperiala. De asemenea, el a obtinut de la Sinodul din Lateran, la 1215, autorizatia de a institui un ordin de calugari, insarcinati in special cu descoperirea cazurilor de erezie. Inchiziatia era astfel intemeiata. I s-a dat numele de Sfantul Oficiu, nume care a devenit sinistru. Acest tribunal, incredintat calugarilor dominicani, a fost investit ci atotputernicie judiciara. El a stabilit o procedura secreta, in care proba delictului era intemeiata numai pe denunturi anonime, fara confruntare cu martorii, si pe marturia acuzatului, care putea totdeauna sa fie scoasa prin tortura.

Opera acestui tribunal a fost incurajata in 1243 de Inocentiu al IV-lea si de urmasii sai si s-a vazut in curand cum se inmulteau rugurile in Germania, in Franta sub Francisc I, in Italia sub Caraffa, in Tarile de Jos sub Filip al II-lea si ducele de Alba, si in Spania, unde Sfantul Oficiu a durat sase sute de ani si unde arderile pe rug devenisera aproape sarbatori nationale. Grozaviile facute de Sfantul Oficiu in numele religiei. de Torequemada si Ximenes de Cisneros, in secolele al XV-lea asi al XVI-lea, sunt povestite de Limborch, de Llorente si de episcopul Hefele in cartea sa Istoria lui Ximenes. Istorisirile acestea sunt de domeniul legendei si intrec orice imaginatie.” ( 18 )

Libertatea de constiinta de care ne bucuram acum si care este garantata de toate constitutiile democratice nu a fost niciodata recunoscuta de papalitate. In enciclica Cuanta Cura a papei Pius al IX-lea, publicata in 8 decembrie 1864, se arunca anatema asupra separarii bisericii de stat si asupra libertatii cultelor pe care o gaseste ca fiind “o idee absolut falsa”. Papa Grigore al XVI-lea considera aceasta libertate de constiinta o “ opinie funesta”, un “delir”, cerand ca toti detinatorii puterii de stat sa reprime violent pe cei care nu adera la credinta catolica. ( 19 )

In aceasta perioada intunecata a istoriei lumii s-au auzit numeroase glasuri in sanul bisericii oficiale care s-au ridicat impotriva faptelor si pretentiilor papalitatii: “ Arnold, episcop de Orleans, la Sinodul de la Reims ( 992 ), cardinalul Hugon, Pierre de Blois, in 1155, Ioachim de Flore, in Calabria ( 1130-1202 ), Ebrad, episcop de Salzburg, in discursul sau memorabil la Sinodul de la Reisburg, Arnould de Villeneuve, pe la 1300, Michael Cezenas, generarul calugarilor cordelicari, Petrarca ( 1304-1374 ), Jean de Roquetaillade, ars pe rug la Avignon, si altii.” ( 20 )

Si i s-a dat stapanire peste orice semintie , peste orice norod, peste orice limba si peste orice neam.”- Aici se vorbeste despre universalitatea puterii fiarei. In Evul Mediu, biserica nu era doar o putere spirituala, ci si o putere politica, episcopii si preotii, avand aceeasi putere ca baronii. Ei bateau moneda, judecau, faceau sa fie executate sentintele lor si luau parte la alegerea regilor si in luptele interne. Pretentia papilor de a stapani intreaga lume este bine ilustrata in afirmatia papei Grigore al IX-lea ( 1287-1291 ): “Papa este, la drept vorbind, stapanul si domnul lumii intregi, al lucrurilor cat si al persoanelor.”

Iar in lucrarea “De Curia Romana”, poate fi citit: “Printii, regii, imparatii, preotii, episcopii, mitropolitii, patriarhii, cardinalii, intr-un cuvant toata lumea, este tinuta prin obligatie divina sa dea ascultare pontifului roman.” ( 21 )

Vers. 8: “Si toti locuitorii pamantului i se vor inchina, toti aceia al caror nume n-a fost scris, de la intemeierea lumii, in cartea vietii Mielului, care a fost junghiat

Versetul se refera nu doar la trecut, ci si la viitor. Gasim aici si o pretioasa asigurare: Dumnezeu nu a fost si nu va fi niciodata lipsit de adoratori sinceri si credinciosi, in ciuda oricaror presiuni facute asupra lor de puterile care-i slujesc lui Satana.

Este de remarcat faptul ca unele traduceri ale Bibliei redau expresia “si toti locuitorii pamantului” prin “fiecare din locuitorii pamantului”. ( American Standard Version, R S V ). Este o schimbare neasteptata in textul grec al Scripturii de la plural la singular, schimbare ce subliniaza responsabilitatea individuala a fiecarui om care se inchina fiarei.

“ Toti aceia al caror nume n-a fost scris, de la intemeierea lumii, in cartea vietii Mielului” – In Biblie exista numeroase referiri la cartea vietii, atat in Vechiul Testament, cat si in Noul Testament ( Exod  32, 32.33; Psalmul 69, 28; Daniel 12, 1; Luca 10, 20; Filipeni 4, 3 , etc. ). Doar in Apocalipsa gasim referiri la aceasta carte de sase ori ( cap. 3, 5; 13,8; 17,8; 20, 12.15; 21,27 ). Cartea vietii cuprinde numele tuturor celor pe care Dumnezeu ii recunoaste ca fiind copiii Sai.  In versetul de fatza, dar si in Apocalipsa 21, 17, se specifica faptul ca aceasta carte ii apartine Mielului deoarece viata vesnica este posibila doar prin jertfa Sa ispasitoare.

Expresia  “de la intemeierea lumii” se refera la Creatiune si poate fi regasita de zece ori in Noul Testament. Domnul Christos vorbeste despre Imparatia pregatita de la intemeierea lumii ( Matei 25, 34 ), iar Pavel aminteste de alegerea celor credinciosi inainte de intemeierea lumii ( Efeseni 1, 4 ).

Problema pe care o ridica acest verset, conform topicii frazei la care au recurs mai multi traducatori, este cea a predestinatiei. Daca cei mantuiti au fost deja scrisi , inca de la Creatiune, deci inainte de a se naste, in cartea vietii, atunci cei care sustin teoria predestinatiei gasesc aici un argument puternic in favoarea teoriei lor.

Insa conform sintaxei limbii grecesti, acest text suna in felul urmator: “Si toti locuitorii pamantului i se vor inchina, toti aceia al caror nume n-a fost scris in cartea vietii Mielului care a fost junghiat de la intemeierea lumii.”  Conform acestei sintaxe, nu numele celor credinciosi au fost stabilite de la Creatiune, ci jertfa ispasitoare a Mantuitorului a fost o actiune hotarata in consiliul ceresc inca din vesnicie.

Vers. 9.10: “Cine are urechi sa auda ! Cine duce pe altii in robie va merge si el in robie. Cine ucide cu sabia, trebuie sa fie ucis de sabie. Aici este rabdarea si credinta sfintilor.”

Este un ultim apel la atentie acordata cuvantului profetic. Nu este vorba aici de legea talionului din  relatiile interumane, ci de legea semanatului si seceratului. Cu totii vom secera ceea ce am semanat. Acest adevar s-a vazut clar ilustrat in ceea ce s-a intamplat in 1798 cand fiara din mare a primit o lovitura mortala, ca o arvuna a rasplatei pentru tot ceea ce ea facuse poporului lui Dumnezeu de-a lungul Evului Mediu.

Ceea ce -a intamplat in timpul Revolutiei franceze a reprezentat doar o mica parte din pedeapsa pe care fiara o va primi cand “cele zece coarne… vor ura pe desfranata, o vor pustii si o vor lasa goala” ( cap. 17, 16 ).

Ne aflam in punctul in care vindecarea ranii de moarte primita de fiara este pe cale sa se vindece deplin. Protestantismul a intins deja mana peste abisul creat de Reformatiune, pregatindu-se sa aduca inchinare Romei papale. “Miscarea ecumenica” spune D. Popa, “ se va sfarsi prin readucerea tuturor crestinilor sub tiara romana. Si atunci Roma papala se va dezlantui cu furie impotriva celor ce pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Christos.” ( 22 )

Lori Balogh

Referinte: ( 1 ) Comentarii Biblice AZS, vol. VIII, p. 684

( 2 ) – Jean Vuilleumier, Apocalipsa

( 3 ) – H. Taine, citat de Jean Carrere, Le Pope, p. 20

( 4 ) – D. Popa, Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 276

( 5 ) – Dr. Karl Brandes, Roma and the Pope, vol. VIII, 1868, citat de J. Vuilleumier in Apocalipsa, p. 153, 154

( 6 ) – Jean Vuilleumier, Apocalipsa

( 7 ) – Idem

( 8 ) – Idem

( 9 ) – M. Pernot, Le Saint Siege, p. 89.204, citat de J. Vuilleumier in Apocalipsa

( 10 ) – R. A. Anderson, Unfolding the Revelation, p. 138, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 273

( 11 ) – C. M. Maxwell, God cares, vol. II, p. 346-348

( 12 ) – Ignace de Doellinger, La Papaute, Paris, 1904, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan , apostolul, vol. II, p. 277

( 13 ) Idem, p. 156

( 14 ) – Chastel, Histoire du Christianisme, vol. IV, p. 229-231, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 278

( 15 ) – Wiseman, Lecture 8, sec. 3, par. 26, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 287

( 16 ) – Uriah Smith, Revelation, p. 569.570, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 288.289

( 17 ) – F. Roget, De Constantine a Gregoire, p. 177.178, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vpl. II. p. 279

( 18 ) – J. A. Bost, Dictionnaire d’histoire eclesiastique, vpl. XVI, p. 130, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 279.280

( 19 ) – D. Popa, Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 280

( 20 ) – G. Pacard, Description de l’Antichrist, p. 164-177

( 21 ) – J. Vuilleumier, Apocalipsa

( 22 ) – D. Popa, Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. II, p. 294

This entry was posted in Apocalipsa and tagged , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Apocalipsa cap. 13 – Fiara din mare ( vers. 1 -10 )

  1. anonim says:

    Fiara biblica cu 7 capete este ROMA, capitala Imperiului Roman, Orasul celor 7 coline.
    Fiara biblica cu 7 capete ar mai putea fi Bruxelles, Belgia – Madrid, Spania – Istanbul, Turcia – Atena, Grecia, considerate tot Orase ale celor 7 coline.

  2. Lori Balogh says:

    Intai rana de moarte ( la Revolutia Franceza ), apoi vindecarea (deplina ( o vedem astazi ! ), iar la urma ceea ce vor face cele zece coarne. Deci nu exista nicio contradictie. E vorba de cronologia evenimentelor. Cat despre alte biserici crestine corupte, ele fac parte din ceea ce Apocalipsa 17 numeste „fiicele Babilonului”.
    Cu stima,
    Lori B.

  3. Dorin says:

    Stati putin ca nu inteleg: cine este desfranata? Biserica catolica? Daca da, atunci care este destinul ei: rana de moarte vindecata total sau “cele zece coarne… vor ura pe desfranata, o vor pustii si o vor lasa goala”? ca sunt doua destine total diferite.
    Cum ramane cu biserica ortodoxa? Mi se pare mult mai „falsa” decat cea catolica in ziua de azi. Cautati pe facebook „Opriti finantarea culterol religioase” si o sa vedeti cate „dracovenii” face aceasta biserica care numai ORTO-DOXA nu poate fi numita!
    Fiti binecuvantati

Dă-i un răspuns lui Dorin

Adresa ta de email nu va fi publicată.