Apocalipsa cap. 19 – Nunta Mielului ( vers. 1-10 )

Apocalipsa cap. 19 – Nunta Mielului

( vers. 1-10 )

Introducere

Pe tot parcursul marii lupte dintre bine si rau a existat o asteptare permanenta, atat din partea fiintelor ceresti, cat si a poporului lui Dumnezeu de pe pamant, cu privire la finalul acestei lupte. Fiind  martorul tuturor nedreptatilor, persecutiilor si suferintelor indurate de poporul lui Dumnezeu din partea desfranatei cu nume de Babilon si a fiicelor ei, cerul este nerabdator sa vada sfarsitul istoriei pacatului, pedepsirea Babilonului si reabilitarea copiilor lui Dumnezeu.

Cap. 19 descrie reactia fiintelor ceresti fatza de judecarea desfranatei celei mari. Este un capitol al contrastelor, caci daca mai marii pamantului, vazand prabusirea Babilonului spiritual,  rostesc un intreit “vai !”, locuitorii cerului, cuprinsi de bucuria biruintei,  exclama un intreit “aleluia !”

Acest capitol este inteles diferit de catre comentatorii Apocalipsei, unii mergand pana acolo incat sa conteste autenticitatea capitolelor 19-22. Un titlu potrivit pentru cap. 19 ar fi “Capitolul celor doua ospete: ospatul nuntii Mielului si ospatul tuturor pasarilor”.

In contrast cu “recviemul” ( cantarea de jale ) din cap. 18, aici avem cantecul de lauda al nuntii Mielului din care razbate bucuria produsa de unirea bisericii adevarate si curate cu Mirele ei ceresc – Iisus Christos.  Contrastul dintre biserica ramasa credincioasa lui Dumnezeu in mijlocul seductiei lumii si biserica falsa a Babilonului, care s-a departat de adevar si Dumnezeu, devine si mai izbitor in acest capitol.

Evenimentele descrise de profet in aceste ultime capitole ale Apocalipsei sunt de o grandoare si frumusete  neegalate: nunta Mielului, revenirea in slava a Mantuitorului, stabilirea Imparatiei lui Dumnezeu , nimicirea lui Satana si a mortii si restabilirea armoniei universale prin aducerea la viata a unei noi creatii. Aceste evenimente merita intreaga noastra atentie, caci ele ne arata finalul glorios al bisericii adevarate dupa milenii de lupta cu fortele raului.

Comentariu

Vers. 1: “Dupa aceea am auzit in cer ca un glas puternic de gloata multa care zicea: “Aleluia ! A Domnului Dumnezeului nostru este mantuirea, slava, cinstea si puterea !”

Dupa aceea” – Expresia aceasta plaseaza viziunea din cap. 19 dupa scenele judecarii Babilonului din cap. 18. Vers. 2 confirma faptul ca imnul este inaltat dupa ce judecata Babilonului a fost executata in timpul plagii a saptea ( cap. 16,19; 17,1 ).

“Am auzit in cer ca un glas puternic de gloata multa” – Nu sunt identificati cei ce inalta imnul de lauda, insa cel mai probabil ei sunt ostile ingeresti care sunt vazute insotindu-L pe Domnul Christos ( vers. 14 ). Acest imn se aude imediat dupa executarea sentintei date Babilonului spiritual, dupa ce ingerul care a administrat plaga a saptea si-a incheiat lucrarea.

“Aleluia ! A Domnului Dumnezeului nostru este mantuirea, slava, cinstea si puterea !” – Cuvantul “aleluia” este o transliterare a ebraicului “halelu-yah” ( “lauda lui Iehova” ) si este un cuvant de lauda tipic ebraic. El a fost preluat aproape neschimbat in multe limbi, inclusiv in limba romana, ca si in cazul cuvantului “amin !”.

Cand “aleluia” se afla la inceputul unei cantari, el inseamna “Te laudam, Iehova !”, iar cand el se afla la sfarsitul cantarii, inseamna “Laudat sa fii, Iehova !”. In cap. 19, cuvantul “aleluia “ se regaseste de patru ori ( vers. 1.3.4.6 ) si este singurul loc din Noul Testament in care este folosit. In Vechiul Testament, “aleluia” poate fi regasit mai ales in psalmi ( 111,1; 112,1; 113,1 ; 146,1 ).

Vers.2: “Pentru ca judecatile Lui sunt adevarate si drepte. El a judecat pe curva cea mare , care strica pamantul cu curvia ei, si a razbunat sangele robilor Sai din mana ei.”

Acest verset plaseaza inaltarea imnului de lauda dupa ce Babilonul a fost judecat si pedepsit, respectiv dupa consumarea plagii a saptea. Aici ne sunt prezentate cat se poate de clar motivele de bucurie ale ostilor ceresti:

– Judecata lui Dumnezeu este dreapta, caci se bazeaza pe adevar.

– Desfranata cea mare cu nume de Babilon a fost judecata si pedepsita.

– Sangele martirilor din toate timpurile a fost razbunat.

Nimicirea Babilonului a facut loc Imparatiei lui Dumnezeu, aducand astfel un raspuns al cerului la rugaciunea “sufletelor de sub altar” care au strigat zi si noapte la Dumnezeu pentru dreptate ( cap. 6, 10 ).

Vers.3: “Si au zis a doua oara: “Aleluia ! Fumul ei se ridica in sus in vecii vecilor !”

“Si au zis a doua oara: “Aleluia ! – Pentru a doua oara se aude acest triumfator “aleluia” ceresc. Motivul acestui imn de lauda este mantuirea realizata de Dumnezeu. Insa mantuirea omului pacatos este doar un aspect al Planului de Mantuire. In realitate, marea lupta dintre bine si rau are o miza mult mai complexa. In joc sunt onoarea lui Dumnezeu, reabilitarea caracterului Sau, reabilitarea autoritatii Legii, nimicirea raului si a mortii, restabilirea armoniei universale, dar si mantuirea omului pacatos. Toate acestea sunt cuprinse in acest imn de lauda in care fiintele ceresti, coplesite de adorare, canta: “Aleluia ! A Domnului Dumnezeului nostru este mantuirea, slava, cinstea si puterea”( vers. 1 ).

Fumul ei se ridica in sus in vecii vecilor !”- Textul acesta este folosit in mod gresit de unii comentatori ai Bibliei, extragand din el un argument in favoarea invataturii despre  pedeapsa vesnica in focul iadului.

Sensul afirmatiei este insa cu totul altul. Insasi ideea de “fum” presupune ca focul a consumat ceea ce a avut de consumat, deci pedeapsa a fost limitata in timp. In ce priveste ridicare fumului in sus in vecii vecilor, aceasta ne vorbeste nu de o pedeapsa vesnica, ci de efectele vesnice ale unei pedepse limitate in timp.

Ideea chinurilor vesnice este incompatibila cu invatatura biblica despre un Dumnezeu al iubirii. El nu va ingadui ca intr-un univers in care izbucnesc imnurile de lauda si recunostinta sa existe chinuri si torturi vesnice. Biblia ne invata cu privire la  moartea vesnica a celor nelegiuiti, nu despre o viata vesnica a acestora in chinuri.

Este foarte probabil ca imaginea fumului care se ridica in vecii vecilor sa fi fost preluata din Isaia cap. 34, unde se spune despre Edom ca “paraiele se vor preface in smoala si nu se va stinge nici zi, nici noapte, si fumul lui se va inalta in veci.” ( Isaia 34, 9.10 ). Dupa cum se stie, pe teritoriul Edomului de alta data nu arde in prezent niciun foc.  Aici e vorba de pedepsirea vesnica de care a avut parte Edomul, de consecintele vesnice ale neascultarii sale, si nu de un foc care arde vesnic.

Aceasta imagine a fumului care se ridica in vecii vecilor apare de trei ori in Biblie: in legatura cu nimicirea Edomului ( Isaia 34 ), in legatura cu inchinatorii fiarei ( Apoc. 14 ) si in legatura cu judecarea Babilonului ( Apoc. 19 ).

Vers.4: “Si cei douazeci si patru de batrani si cele patru fapturi vii s-au aruncat la pamant si s-au inchinat lui Dumnezeu, care sedea pe scaunul de domnie. Si au zis: “Amin ! Aleluia !”

Este pentru a treia oara cand cei douazeci si patru de batrani sunt vazuti aruncandu-se cu fetzele la pamant si inchinandu-se lui Dumnezeu ( cap. 5,14; 11,16; 19,4 ). In cap. 19 , cei douazeci si patru de batrani sunt amintiti pentru ultima data, ei unindu-se impreuna cu cele patru fapturi vii in uriasa simfonie universala de lauda si multumire la adresa lui Dumnezeu.

Cuvantul “amin” este un ebraism care semnifica totala adeziune fatza de ceea ce s-a spus mai inainte, putand fi tradus prin “asa sa fie !”, “ ma invoiesc la aceasta” sau “adevarat este !”.

Vers.5: “Si din scaunul de domnie a iesit un glas care zicea: “Laudati pe Dumnezeul nostru, toti robii Lui, voi care va temeti de El, mici si mari !”

Ioan nu identifica vocea auzita din mijlocul scaunului de domnie. S-ar putea crede ca este vocea lui Dumnezeu, insa indemnul “laudati pe Domnul !” ne dovedeste ca altcineva rosteste acest indemn. Unii comentatori ( ex. Eldon Ladd ) sustin ca aceasta voce poate fi a uneia din cele patru fapturi vii care stau inaintea tronului ceresc, stiind faptul ca acestea au mai facut acest lucru ( cap.6 ) ( 1 ).

Alti comentatori sustin ca vocea apartine heruvimilor si serafimilor care se gasesc in preajma tronului divin ( 2 ). Chemarea de a-L lauda pe Dumnezeu este adresata tuturor. Cei “mari” ar putea fi apostolii, profetii si cei cuprinsi in lista eroilor credintei din Epistola catre evrei cap. 11, iar cei “mici” sunt acele suflete umile, dar pretioase inaintea cerului, cum ar fi talharul pocait, copiii, oamenii simpli si credinciosi, anonimi pentru lumea care i-a dispretuit.

La fel de adevarat este ca aceasta chemare poate fi adresata si ingerilor care sunt numiti si “robii sau slujitorii care fac voia Lui” ( Psalm 103, 20.21 ). Asadar, chemarea este universala, adresandu-se deopotriva credinciosilor de pe pamant, dar si ingerilor ceresti, uniti intr-un imn de lauda la adresa unui Creator care a dus la bun sfarsit Planul Sau de Mantuire.

Vers. 6: “Si am auzit, ca un glas de gloata multa, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: “Aleluia ! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a inceput sa imparateasca.”

La invitatia facuta din mijlocul scaunului de domnie al lui Dumnezeu, un cor format din miliarde de fiinte ceresti isi inalta glasurile intr-un imn de lauda la adresa Creatorului. In versetele 6-11 este doar anuntata nunta Mielului, eveniment care va avea loc la revenirea Mantuitorului. Ioan nu descrie acest maret eveniment, care este doar anticipat. Subiectul va fi dezvoltat in cap. 21.

Aleluia !” rostit de multimile de fiinte ceresti este motivat de data aceasta nu de judecarea Babilonului, ci de triumful Planului de Mantuire: “Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a inceput sa imparateasca.”

Vers. 7: “Sa ne bucuram, sa ne veselim si sa-I dam slava ! Caci a venit nunta Mielului; sotia Lui s-a pregatit…”

Pentru a descrie dragostea si unirea care Il leaga pe Domnul Christos de biserica Sa, Sfanta Scriptura se foloseste de simbolul nuntii. Asa cum reiese din Pilda celor zece fecioare ( Matei 25,1-13 ), Mirele este Domnul Christos, iar Mireasa este biserica Sa curata. Simbolul acesta apare deseori in Scripturi. Despre poporul Israel, Domnul spune: “Mi-aduc aminte inca de dragostea pe care o aveai, cand erai tanara, de iubirea ta cand erai logodita, cand Ma urmai in pustie intr-un pamant nesemanat”       ( Ieremia 2,1 ).

In Isaia putem citi: “Facatorul tau este barbatul tau” ( Isaia 54,5 pp. ), iar Pavel le scrie credinciosilor din Corint: “V-am logodit cu un barbat ca sa va infatisez inaintea lui Christos ca pe o fecioara curata” ( 2 Corinteni 11,2 ). In Apocalipsa, imaginea casatoriei este folosita in cap.19,9, 21,2-9 si 22,17.

“Domnul Christos a onorat relatia de casatorie, facand-o de asemenea, un simbol al unirii dintre El si cei rascumparati ai Sai. El Insusi este Mirele; mireasa este biserica, despre care, ca aleasa a Sa, El spune: “Esti frumoasa de tot, iubito, si n-ai niciun cusur” ( Cantarea cantarilor 4,7 ). ( 3 )

Casatoria implica doua evenimente majore in timpurile biblice: logodna si casatoria sau nunta. Intre cele doua evenimente exista o perioada de timp in care cei doi, desi erau socotiti sot si sotie, nu traiau sub acelasi acoperis. Nunta incepea cu o procesiune la casa miresei, dupa care continua la casa mirelui cu ospatul de nunta.

Urmand firul acestui simbolism, biserica cea curata acum este doar logodita cu Domnul Christos – Mirele ei, fiind in asteptarea parusiei – revenirea in slava a Mantuitorului pentru a-Si lua mireasa la cer si a incepe ospatul nuntii.

In timpurile biblice, orice mire trebuia sa plateasca o dota. Acest lucru s-a intamplat la Golgota, cand Mantuitorul a platit aceasta “dota” pentru biserica Sa – sangele Sau varsat pe cruce. Acum, in perioada de logodna, cand biserica este in asteptarea Mirelui ei, ea trebuie sa se curateasca si sa se sfinteasca asemenea Lui, pentru a putea locui o vesnicie alaturi de El.

Comentatorul catolic H. B. Kramer afirma ca “ospatul nuntii Mielului este convertirea tuturor natiunilor , tuturor oamenilor la…biserica… Cu ocazia acestui ospat al nuntii, Christos devine Mirele fiecarui suflet… Biserica ( catolica ) a lucrat timp de veacuri pentru a se pregati pentru acest ospat al nuntii.Ea va fi matura din toate punctele de vedere atunci cand timpul pentru acest ospat a sosit. Ea a rezolvat cu succes orice problema a timpului acesta modern si a avut solutii pentru orice enigma si un raspuns adevarat pentru orice problema perplexa.” ( 4 )

Vers. 8: “Si i s-a dat sa se imbrace cu in subtire, stralucitor si curat. – ( Inul subtire sunt faptele neprihanite ale sfintilor. )”

In contrast cu luxul afisat de desfranata cea mare, imbracata in purpura si stacojiu, si impodobita cu aur si pietre scumpe, imbracamintea miresei nu consta in podoabe exterioare si trecatoare. Podoaba ei de pret este “inul subtire, stralucitor si curat” – simbolul neprihanirii Domnului Christos.

De retinut este faptul ca miresei “i s-a dat sa se imbrace” cu aceasta haina, ceea ce ne arata ca imbracamintea ei este un dar ceresc. Aceasta este haina de nunta alba si spalata in sangele Mielului ( Apoc. 7,14 ), acea haina fara “pata, vreo zbarcitura sau altceva de felul acesta” ( Efeseni 5, 27 ) pe care trebuie sa o aiba fiecare credincios care vrea sa ia parte la nunta cereasca.

Aceasta haina nu este pregatita de om, ci este realizata prin jertfa si mijlocirea Mantuitorului. Oricat de mult ar lucra omul la propria lui neprihanire, rezultatul nu va fi altceva decat o “haina manjita” ( Isaia 64,6 ). Neprihanirea noastra este doar Domnul Iisus Christos si numai El ( Ieremia 23,6 ).

“Bisericile apostaziate cauta mereu, ca si Eva, sa-si acopere goliciunea lor morala cu frunze de pom; dar, cu aceasta imbracaminte, nu se vor putea infatisa inaintea Domnului, la venirea Sa, ci se vor ascunde ca si Adam si Eva. Ca sa fim imbracati in haina de nunta, noi trebuie sa recunoastem goliciunea noastra morala si sa cumparam de la El vesminte albe, conform sfatului Martorului credincios ( Apoc. 3, 18 ). Aceasta haina a dreptatii o primim cand insetam si flamanzim dupa dreptatea lui Christos, cand primim principiile dreptatii si ale Legii Sale.” ( 5 )

“Aceasta haina, tesuta in razboiul cerului, nu are nici chiar un singur fir facut dupa parerea omului. In natura Sa omeneasca , Domnul Christos a lucrat un caracter desavarsit, iar acest caracter Se ofera sa ni-l dea si noua.” ( 6 )

Exista unele discutii contradictorii cu privire la declaratia: “inul subtire sunt faptele neprihanite ale sfintilor”, unii considerand ca e greu sa fie armonizata o astfel de declaratie cu doctrina indreptatirii prin credinta. Subiectul este complex si depaseste cadrul pe care il avem acum in atentie. Insa doua lucruri sunt demne de retinut:

– Faptele bune pe care le face un credincios sunt pregatite de Dumnezeu mai dinainte ( Efeseni 2,10 )

– Neprihanirea se capata prin credinta si numai prin credinta ( indreptatirea atribuita ). Insa aceasta haina, odata primita de credincios, trebuie pastrata curata tot restul vietii ( indreptatirea impartasita sau sfintirea ). Aceasta presupune o ascultare continua de vointa lui Dumnezeu exprimata in Legea Sa. Aceasta inseamna credinta care lucreaza prin fapte ( Iacov 2,22 ).

Aceste fapte neprihanite ale sfintilor nu sunt facute pentru a fi indreptatiti si mantuiti, ci tocmai pentru ca ei au fost indreptatiti si mantuiti. Faptele sfintilor nu sunt o cauza a indreptatirii si mantuirii, ci sunt un rezultat al indreptatirii si mantuirii lor.

Vers.9: “Apoi mi-a zis: “Scrie: Ferice de cei chemati la ospatul nuntii Mielului !” Apoi mi-a zis: “Aceste sunt adevaratele cuvinte ale lui Dumnezeu !”

Vocea care vorbeste nu este identificata, insa ea anunta o fericire pentru toti cei chemati la ospatul nuntii Mielului. Este insa cineva nechemat ? Nimeni nu se poate scuza, caci chemarea a fost adresata de-a lungul veacurilor tuturor oamenilor din orice limba si popor.

In Parabola nuntii fiului de imparat, acesta porunceste servilor sai: “Duceti-va, dar, la raspantiile drumurilor si chemati la nunta pe toti aceia pe care-i veti gasi.” ( Matei 22, 9.10 ). De aceea, semnificatia fericirii rostite in acest verset este urmatoarea: “Ferice de cei ce asculta de chemarea la ospatul nuntii Mielului” ( vezi Luca 14,15 ).

Cel care ii vorbeste lui Ioan il asigura ca “acestea sunt adevaratele cuvinte ale lui Dumnezeu”, fapt care i-a incurajat pe credinciosii din toate timpurile. Ei au fost asigurati ca ei, si nu persecutorii lor, sunt cei fericiti si binecuvantati de Dumnezeu. Aceasta este a patra fericire din cele sapte pe care le gasim in Apocalipsa ( cap. 1.3; 14,13; 16,15; 19,9; 20,6; 22,7 ).

Unii comentatori vad in cele scrise de Ioan o oarecare confuzie datorita faptului ca el vorbeste aparent de doua grupari separate si simbolizate prin mireasa, pe de o pate,  si cei invitati la nunta, pe de alta parte. Exista vreo deosebire intre cele doua grupari reprezentate prin cele doua simboluri ?

Sa nu uitam ca avem de-a face cu un limbaj figurat care foloseste metafore. In diferite contexte, biserica este prezentata fie ca o mireasa a Domnului Christos, fie ca fiind grupul celor invitati la nunta. Acest fapt este obisnuit in simbolistica biblica. Domnul Christos este prezentat atat ca Miel, cat si ca Pastor al oilor ( Ioan 1,29; 10,14 ).

La fel, biserica curata este atat mireasa, cat si invitatii la nunta. Simbolul miresei se refera la caracterul comun al bisericii, iar termenul “oaspetii” sau “prietenii” se refera la chemarea individuala a celor care au raspuns chemarii Domnului Christos.

Vers.10: “Si m-am aruncat la picioarele lui ca sa ma inchin lui. Dar el mi-a zis: “Fereste-te sa faci una ca aceasta ! Eu sunt un impreuna slujitor cu tine si cu fratii tai, care pastreaza marturia lui Iisus. Lui Dumnezeu inchina-te ! ( Caci marturia lui Iisus este duhul prorociei ).”

Gestul lui Ioan este tipic oriental. Este un gest de respect si inchinare, fiind o manifestare a sentimentelor de care Ioan era stapanit in acele momente. Aici nu este vorba de inchinarea ca inaintea lui Dumnezeu, ci de un gest de omagiu.

In biserica primara exista o tendinta de a se aduce inchinare ingerilor ( Coloseni 2, 18 ), insa apostolii au curmat categoric aceasta invatatura nebiblica. De aceea, nu-l putem banui pe Ioan ca ar fi calcat el insusi aceasta invatatura.

Refuzul ingerului de a primi omagiul pe care dorea sa i-l aduca Ioan ar trebui sa dea de gandit tuturor celor ce, oameni fiind, pretind inchinare de la alti oameni, si celor ce se inchina oamenilor, indiferent cine sunt sau pretind ca sunt acestia. In crestinismul autentic nu exista niciun loc pentru a aduce inchinare altcuiva decat numai lui Dumnezeu Creatorul: “Lui Dumnezeu inchina-te !”

Este demna de remarcat afirmatia ingerului: “Eu sunt un impreuna slujitor cu tine si cu fratii tai”. Desi exista deosebiri remarcabile intre ingeri si oameni, aici conteaza altceva: ambii slujesc lui Dumnezeu, ambii slujesc unei cauze comune.

“Marturia lui Iisus” este identificata de inger ca fiind “duhul prorociei”. Expresia poate fi inteleasa in doua moduri: marturia pe care Domnul Christos a dat-o personal si marturia pe care cei credinciosi o dau despre El. Ambele variante sunt corecte, caci “marturia lui Iisus este substanta comuna a tuturor profetiilor.” ( 7 )

Toti profetii Vechiului Testament, dar si ai Noului Testament, cu totii dau marturie despre Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel promis de veacuri. Iisus Christos este centrul tuturor profetiilor, dar si al marturiei noastre inaintea lumii.

Unii comentatori ( Stefan Haskell ) considera ca ingerul din cap. 19 este Gabriel, cel care sta in imediata apropiere a tronului lui Dumnezeu, ingerul profetiilor, cel care i-a explicat lui Daniel cele mai importante din profetiile primite.

“Daca ingerii lui Dumnezeu se socotesc impreuna slujitori ai oamenilor evlaviosi”, spune Jean Vuilleumier in Apocalipsa, “cu atat mai mult ar trebui sa se poarte astfel simplii muritori, indiferent de treapta sociala sau ecleziastica la care se afla.” ( 8 )

In legatura cu acest aspect, un alt comentator adauga: “Vedem, dar, ca nici cel mai inalt inger al cerului nu se considera indreptatit a primi inchinare, cu atat mai putin este indreptatit un om muritor a primi inchinare de la semenii sai. Acest text ne arata cat de ratacit este obiceiul inchinarii la sfinti si, mai cu seama, la chipuri si icoane. Cat de ratacita este, de asemenea, inchinarea inaintea papei si sarutarea piciorului lui, reiese din fapta lui Petru insusi, care l-a ridicat pe Corneliu atunci cand voia sa se inchine lui ( Fapte 10, 25.26 )” ( 9 )

Cu rivire la cele doua expresii: “marturia lui Iisus” si “duhul prorociei”, Comentariile Biblice AZS spun: “In capitolul 12,17, Ioan vorbeste despre “marturia lui Iisus”, care este “duhul prorociei”, ca fiind unul din semnele distinctive ale “ramasitei.” Cuvantul “prorocie” descrie orice solie inspirata si comunicata de Dumnezeu printr-un proroc ( Matei 11,9 ). Prorocia poate fi o profetie cu privire la anumite evenimente viitoare, desi de cele mai multe ori nu este. Expresia “duhul prorociei” se refera mai ales la manifestarea Duhului Sfant care-l inspira pe primitor si-l face in stare sa vorbeasca     ( 1 Corinteni 12,7.10 ), atunci cand este manat de Acesta sa faca asa ( 2 Petru 1,21 ). Contextul expresiei din Apocalipsa 19,10 defineste “marturia lui Iisus” si “duhul prorociei” in sensul acesta. Avand in vedere faptul ca “ramasita” din capitolul 12,17 se refera in mod specific la biserica de dupa sfarsitul celor 1260 de zile profetice ( ani ), din versetele 6 si 14, adica de dupa anul 1798 ( Daniel 7,25 ), capitolul 12,17 sta ca o precizare clara a manifestarii speciale a “spiritului sau darului prorociei” in biserica din zilele noastre.” ( 10 )

“Scriitorii Bibliei”, spune D. Popa, “se refera la peste douazeci de contemporani ai lor care aveau darul profetiei, desi soliile lor n-au fost incorporate in canonul Sfintelor Scripturi. Unii dintre acestia au fost Natan, Gad, Ido, Agab si altii ( 2 Samuel 7,2; 1 Cronici 29,29; 2 Cronici 9,29; Fapte 11, 27.28; 21,10 ) In plus, de remarcat ca darul profetic n-a fost limitat in mod exclusiv la barbati, nici in Vechiul Testament si nici in Noul Testament. Au existat profetese ca Debora ( Judecatori 4,4 ), Hulda ( 2 Cronici 34,22 ) si cele patru fiice ale lui Filip ( Fapte 21,9 ). Scriitorii Noului Testament nu lasa nicaieri sa se inteleaga ca darul profetiei trebuie sa inceteze sa se mai manifeste odata cu biserica apostolica. Dimpotriva, Pavel declara ca, impreuna cu celelalte daruri ale Duhului Sfant, pe care le enumera in Efeseni 4,11 , acesta trebuie sa ramana in biserica “pana vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos” ( vers.13 ).” ( 11 )

Spiritul profetiei s-a manifestat de-a lungul intregii existente a bisericii lui Christos. Au existat insa si numeroase contrafaceri ale acestuia, fapt de care am fost avertizati de Insusi Mantuitorul atunci cand indemna biserica sa se fereasca de profetii falsi ( Matei 24, 11.24 ).

Contrafacerile adevaratului dar profetic au existat si in timpurile Vechiului Testament ( 2 Cronici 18 ; Ieremia 27, 2-10 ), dar si in cele ale Noului Testament. Cel mai puternic argument in favoarea perpetuarii darului profetic in biserica crestina sunt chiar cuvintele Mantuitorului care ne avertizeaza sa ne ferim de prorocii mincinosi ( Matei 24, 5.11.24 ). Daca darul profetic ar fi incetat odata cu biserica primara, Mantuitorul ne-ar fi avertizat sa ne ferim de orice fel de profeti. El insa ne atrage atentia ca vor exista, pe langa profeti adevarati, si profeti falsi care vor cauta “ sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi” ( Matei 24,24 ).

Existenta profetilor falsi, alaturi de cei adevarati, in biserica Noului Testament este confirmata de indemnul lui Ioan, dat credinciosilor, de a-i pune la incercare pe cei care pretind ca au fost inzestrati cu “duhul prorociei” ( 1 Ioan 4,1 ).

Cu privire la deosebirea falsului de adevar in acest domeniu al manifestarii darului profetic, Sfanta Scriptura ne prezinta mai multe criterii dupa care putem deosebi adevarata manifestare a spiritului profetic de copiile lui false. Astfel:

1) Trebuie sa existe o armonie deplina intre viata personala a profetului si invataturile Sfintelor Scripturi ( Matei 7, 15-20 ).

2) Invataturile pe care le predica profetul trebuie sa fie si ele in armonie cu invataturile Bibliei ( Isaia 8.20 ).

3) In lucrarea pe care o face profetul, Iisus Christos este Cel care trebuie sa fie inaltat ca Fiu al lui Dumnezeu si Mantuitor al oamenilor ( 1 Ioan 4,2 ).

4) Lucrarea unui profet trebuie sa fie confirmata de implinirea celor profetizate de el ( Ieremia 28,9; 1 Samuel 3,19 ).

5) Mesajul profetului trebuie sa fie ziditor pentru biserica, fiind lipsit de influente omenesti.

Cu privire la darul profetic, Biserica Adventista de Ziua a Saptea considera, pe baza faptului ca toate criteriile biblice cerute unui profet adevarat sunt implinite, ca acest dar a fost manifestat in viata, lucrarea si scrierile lui E. G. White. Adventistii nu considera scrierile ei ca inlocuind Scripturile, nici ca fiind un adaos la acestea. Biblia ramane testul final al credinciosiei si oglinda modului de vietuire a unui copil al lui Dumnezeu. Scrierile lui E. G. White nu sunt altceva decat “o lumina mai mica spre a-i conduce pe oameni la o lumina mai mare” care este cuvantul lui Dumnezeu. ( 12 )

Lori Balogh

Referinte:

( 1 ) – G. Eldon Ladd, Commentary on the Revelation of St. John, Grand Rapids, 1983, p.245

( 2 ) – Compilatie U. Smith, E. G. White si D. Nicolici, Explicatiile profetiilor din Daniel si Apocalipsa, p. 496

( 3 ) – E. G. White, Divina vindecare, ed. 1997, p. 337

( 4 ) – Rev. Herman Bernard Leonard Kramer, The Book of Destiny, ed. 1975, p. 431.432, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. III, p. 188

( 5 ) – Compilatie Uriah Smith, E. G. White si D. Nicolici, Explicatia profetiilor din Daniel si Apocalipsa, p. 497

( 6 ) – E. G. White, Parabolele Domnului Christos, ed. 1980, p. 245.246

( 7 ) – R. H. Mounce, The Book of Revelation, Publishing camp. ed. 1980, p. 341.342, citat de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. III, p. 193

( 8 ) – J. Vuilleumier, Apocalipsa, ed. 1945, Graiul Literar, p. 236

( 9 ) – Compilatie Uriah Smith, E. G. White si D. Nicolici,  Explicatia profetiilor din Daniel si Apocalipsa, p. 498

( 10 ) – Comentarii Biblice AZS, citate de D. Popa in Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. III, p. 194.195

( 11 ) – D. Popa, Apocalipsa lui Ioan, apostolul, vol. III, p. 195

( 12 ) – Revista Review and Herald, 20 ianuarie 1903

Acest articol a fost publicat în Apocalipsa și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

2 răspunsuri la Apocalipsa cap. 19 – Nunta Mielului ( vers. 1-10 )

  1. vasile spune:

    Daca exista 2 gloate in cartea Apocalipsei cei buni care nu se pot numara si cei rai ca nisipul mari, ca planul de mantuire sa iasa bine trebuie logic sa aiba o majoritate si cei mantuiti sa fie mai multi ca cei pirduti. Ce puteti spune despre acest aspect?

    • Lori Balogh spune:

      Dorinta lui Dumnezeu este „ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta” ( 2 Petru 3,9 ) si sa fie salvati. Insa dorinta Sa se loveste de refuzul, necredinta si razvratirea oamenilor al caror liber arbitru El il respecta. Pentru ca Planul de Mantuire „sa iasa bine”, depinde nu doar de Dumnezeu, ci si de alegerea omului.
      Ma gandesc la planul salvarii pentru generatia Potopului. Au fost salvati doar opt oameni, fatza de probabil milioane care au pierit. In aparenta, esec total ! Totusi, daca privim lucrurile din alta perspectiva, salvandu-i pe cei opt, Dumnezeu a salvat omenirea. Ceea ce este minunat.
      Cu stima,
      Lori B.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free