“Si eu sunt om…”

“Si eu sunt om…”

“Cand era sa intre Petru, Corneliu, care-i iesise inainte, s-a aruncat la picioarele lui si i s-a inchinat. Dar Petru l-a ridicat si a zis: “Scoala-te, si eu sunt om !”

Fapte 10, 25.26

Capitolul 10 din cartea Faptelor apostolilor ne vorbeste despre convertirea sutasului roman Corneliu. Modul in care Providenta a condus lucrurile astfel incat un pagan sincer sa aiba sansa sa-L cunoasca pe Iisus Christos si mantuirea Sa este surprinzator, demonstrandu-ne ca Dumnezeu are resurse inepuizabile atunci cand e vorba de mantuirea cuiva.

Daca vom incerca sa ne imaginam scena primei intalniri a lui Petru cu sutasul Corneliu, tinand cont de contextul timpului, vom constata cateva lucruri surprinzatoare:

1) Corneliu, un cetatean roman apartinand unei natiuni ce se considera superioara celorlalte, se pleaca inaintea unui barbar pentru a se inchina lui.

2) Corneliu, reprezentantul cuceritorilor, se inchina lui Petru, reprezentantul celor cuceriti

3) Corneliu, un pagan, se inchina lui Petru, un crestin

4) Corneliu, cel care are in mana sabia autoritatii unui intreg imperiu cladit pe forta, se inchina inaintea lui Petru, un pescar sarac de pe tarmurile Marii Galileii, apartinand unui popor subjugat.

A primit Petru inchinarea lui Corneliu ? Categoric nu ! “Dar Petru l-a ridicat si i-a zis: Scoala-te, si eu sunt om !” ( Fapte 10, 26 )

Textul Scripturii sugereaza ca apostolul Petru s-a opus imediat, fara nicio ezitare, incercarii sutasului de a-i aduce inchinare. Textul ne vorbeste, de asemenea, despre limitele naturii umane, limite care, daca sunt recunoscute, nu pot sa-l conduca pe om decat la umilinta. Caci, ce poate sa insemne umilinta decat acea virtute care se manifesta prin recunoasterea propriilor noastre limite ? Ce poate sa insemne umilinta decat a te vedea pe tine insuti asa cum esti in realitate, cu lumini si umbre, cu calitati si defecte, adica asa cum te vede Dumnezeu ?

“Scoala-te, si eu sunt om !” – Sunt cuvinte a caror greutate este cu atat mai mare cu cat cel care le-a rostit nu era unul din sutele de ucenici anonimi pe care i-a avut Mantuitorul in timpul activitatii Sale publice, ci unul care era privit ca un lider, ca un stalp al Bisericii Primare.

Privind la scena descrisa, ma intreb: Oare cum ar fi aratat istoria lumii noastre, daca fiecare dintre noi am fi avut acel dram de modestie pe care l-a manifestat batranul Petru in relatia cu ceilalti ? Cum ar fi aratat istoria bisericii daca fiecare  crestin ar fi recunoscut cu umilinta ca nimeni nu e supraom, ca nimeni nu le stie pe toate, ca nimeni nu e capabil sa le faca pe toate ? Cum ar fi aratat viata de zi cu zi daca fiecare membru al familiei omenesti ar gandi si ar trai in spiritul celor cateva cuvinte rostite de Petru: “Si eu sunt om” ?

Latinii ne-au lasat o maxima plina de intelepciune: “Homo sum; nihil humano a me alienum puto” – “Sunt om, si nimic din ce este omenesc nu-mi este strain.” Din nefericire, intelepciunea acestor cuvinte a ramas doar in carti, caci ea nu a fost traita in decursul istoriei decat de prea putini oameni.

Istoria mai veche sau mai recenta este plina de exemple de oameni care au uitat ca si ei sunt doar oameni, si nimic mai mult:

Faraonii egipteni nu se considerau oameni de rand, ci descendentii lui Amon – Ra, zeul soare. Si ca atare, s-au comportat ca niste zei printre muritorii de rand, piramidele din Egipt fiind cea mai mare dovada a pretentiilor lor.

– Incepand cu secolul intai d.Chr., Roma a avut o serie de imparati care se proclamau zei. Busturile lor erau asezate in diferite parti ale Romei, iar oamenii de rand erau obligati sa se inchine in fatza acestor statui, adaucandu-le ofrande si arzand tamaie in cinstea lor. Aceasta a fost cauza pentru care mii de crestini au fost persecutati si au preferat sa moara decat sa calce prima porunca a Decalogului, inchinandu-se altcuiva decat Creatorului.

Caligula, vestitul imparat nebun al Romei, a ramas in istorie printr-un  gest cu totul iesit din comun: intr- zi, pe cand se desfasura o sedinta a Senatului, a intrat in sala in care erau adunati senatorii  impreuna cu calul sau, Incitatus, si l-a declarat din acel moment senator roman.

– Nero, un alt imparat nebun al Romei, a dat foc cetatii in ascuns, pentru a-si pune in aplicare planurile sale de reconstructie. Pentru a gasi un tap ispasitor, el a raspandit zvonul ca vinovati pentru incendierea Romei sunt crestinii, impotriva carora a pornit o nemiloasa prigoana. Mii de crestini au fost transformati in torte vii care luminau parcurile cetatii in timpul noptii.

– Domitian, cel care l-a trimis pe apostolul Ioan in exil pe insula Patmos, si Diocletian, imparatul care a pornit ultimul val de persecutie impotriva crestinilor intre anii 303-313 d.Chr., sunt alte doua exemple de oameni care au uitat ca nici ei nu erau altceva decat simpli muritori.

– Istoria papalitatii este si ea plina de exemple care dovedesc faptul ca virtutea umilintei era greu de gasit in “Cetatea Sfantului Scaun”. Spatiul nu ne permite sa amintim toate cazurile in care cei care trebuiau sa fie un model de umilinta au abuzat de pozitia lor, considerandu-se mai presus de oameni.

In anul 445 d.Chr., papa Lex I este primul care pretinde ca autoritatea lui vine direct de la Christos, pe linia lui Petru, considerat a fi primul papa. Textul biblic pe care se bazeaza aceasta pretentie este pasajul din Matei 16, 18.19, in care Mantuitorul vorbeste despre zidirea bisericii Sale si despre cheile Imparatiei cerurilor.

Apeland la o interpretare fortata a cuvintelor Mantuitorului, pontifii romani au sustinut ca Petru a fost facut de Domnul Christos temelia bisericii Sale, lui incredintandu-i cheile Imparatiei. Astfel, sustin acestia, Petru a devenit primul papa, autoritate care a fost transmisa tuturor pontifilor care au urmat. Pe baza acestei interpretari, a aparut ideea primatului papal – superioaritatea episcopului de Roma fatza de ceilalti episcopi, el devenind primul dintre egali.

Daca pontifii romani ar fi cu adevarat urmasii lui Petru, ar fi gandit si ar fi trait ca el, o viata de simplitate si umilinta. Cand un sef de stat ingenuncheaza inaintea scaunului papal, sarutand mana pontifului, nu s-a vazut nicio situatie in care urmasul lui Petru sa spuna ca si acesta: “Scoala-te, si eu sunt om !” Dimpotriva, fastul ceremoniilor, bogatia catedralelor, luxul de la curte, toate par sa ne spuna contrariul: “Pleaca-te inaintea mea, caci eu sunt Dumnezeu !”.

Intreita coroana papala vrea sa ne arate ca papa este nu doar imparat al pamantului, ci si al cerului si chiar al infernului, pretinzand ca are autoritate chiar asupra ingerilor ceresti.

– Inchizitia, produsul bisericii apusene, care se face vinovata de crime de nesters impotriva umanitatii si libertatii de constiinta, a dovedit in anii de profund intuneric spiritual ai Evului Mediu ca uneori oamenii nu mai sunt nici macar oameni, ci demoni cu chip de om.

Pentru cei care inca au indoieli cu privire la atrocitatile facute de institutia Inchizitiei, cartea “Manualul torturilor”, o carte veche si trecuta la index de biserica, ii va ajuta sa-si reconsidere pozitia. Cartea prezinta, in scris si in imagini, 57 de metode de tortura folosite de Inchizitie pentru pedepsirea unor vinovatii marunte sau chiar inexistente.

In macabra carte se spune ca in acele vremuri o femeie frumoasa putea foarte usor sa fie denuntata de un anonim ca fiind vrajitoare. In urma denuntului, femeia era torturata si apoi ucisa. In aceeasi carte sunt prezentate in scris si in imagini cum se proceda in cazul inecului lent, al tragerii pe roata, al scufundarii in plumb topit, al ingroparii pana la brau in carbuni aprinsi, si multe alte metode de o cruzime inimaginabila. Si toate acestea erau facute de cei care pretindeau ca sunt urmasii lui Petru…

– Dictatorii de ieri si de azi au uitat si ei ca sunt doar oameni si nimic mai mult. Cultul personalitatii, cultivat si promovat de acestia si de cei din anturajul lor, demonstreaza ca modestia este o virtute straina de viata lor.

– Biblia ne spune ca lui Irod, unul din numerosii dictatori pe care i-a avut lumea, ii placea sa auda spunandu-i-se: “Glas de Dumnezeu, nu de om !”( Fapte 12,22 ). Si Irod a sfarsit “mancat de viermi” ( vers.23 ).

– Ceausescu era numit Om, cu “O” mare, iar partidul pe care l-a condus era ridicat in slavi in cantecele patriotice ale timpului ca fiind “partidul atoatecreator”. In aceeasi categorie ii putem aminti pe Hitler, Pol Pot, Stalin, Sadam Hussein si conducatorii Coreei de Nord. Toti acestia au crezut ca sunt semizei, dar oasele lor putrezesc ca ale oricarui muritor de rand, in asteptarea judecatii divine.

– Am putea insa sa ne gandim si la idolii lumii de azi: sportivi, cantareti, actori, regizori, politicieni si tot soiul de VIP-uri, care, placandu-le sa fie zeificati, sunt departe de exemplul de umilinta al lui Petru.

Sa lasam insa lumea aceasta bantuita de spiritul luciferic al mandriei si arogantei si sa ne gandim mai aproape de noi. Exista vreun pericol  in ce ne priveste pe noi insine ? Exista primejdia ca nici noi sa nu ne mai vedem limitele, sa ne pierdem umilinta si sa ne consideram mai presus decat semenii nostri ,  avand pareri mai inalte despre noi decat are Dumnezeu ?

Categoric da, pericolul exista ! Iata doar cateva situatii in care uitam ca si noi suntem doar simpli oameni supusi limitelor firesti, incercand sa ne asezam, poate inconstient, in locul lui Dumnezeu:

1) Neascultarea de o porunca clara a lui Dumnezeu

In Numeri cap. 20 ni se relateaza despre sosirea poporului Israel la apele Meriba, in cursul calatoriei lor spre Tara Promisa. Poporul cere apa, iar Dumnezeu ii porunceste lui Moise sa vorbeasca stancii, iar apa va curge cu siguranta. Moise insa face altceva: in loc sa vorbeasca stancii, el o loveste de doua ori.

Iata cum este comentat acest moment intr-o lucrare inspirata: “Moise si Aron si-au asumat puterea ce Ii apartinea numai lui Dumnezeu. Nevoia interventiei divine facea ca ocazia aceea sa fie un prilej de mare solemnitate si conducatorii lui Israel ar fi trebuit sa-l foloseasca pentru a inspira poporului temerea de Dumnezeu  si a intari credinta in  puterea si bunavointa Lui. Cand, plini de manie, ei au strigat: “Vom putea noi oare sa scoatem apa din stanca aceasta?”, ei s-au asezat in locul lui Dumnezeu, ca si cand puterea ar fi fost la ei, oameni supusi acelorasi slabiciuni si patimi omenesti.” (Patriarhi si profeti, vol. I, p. 438.439 )

Asadar, atunci cand nu ascultam de o porunca clara a lui Dumnezeu, suntem in situatia de a uita cine suntem: doar niste simple creaturi inaintea Creatorului tuturor lucrurilor.

2) Vorbirea de rau

Iata un pasaj biblic ce nu mai necesita niciun comentariu pe marginea lui:  “Nu va vorbiti de rau unii pe altii, fratilor! Cine vorbeste de rau pe un frate sau judeca pe fratele sau, vorbeste de rau Legea sau judeca Legea. Si daca judeci Legea, nu esti implinitor al Legii, ci judecator. Unul singur este datatorul si judecatorul Legii: Acela care are putere sa mantuiasca si sa piarda. Dar cine esti tu de judeci pe aproapele tau ?” ( Iacov 4, 11.12 )

3) Incercarea de a hotari in problemele de constiinta ale semenilor

Vi s-a intamplat sa fiti intrebati: “Este pacat sa fac cutare lucru , sau nu e pacat ?” De obicei, ne grabim cu raspunsul. Cred insa ca atunci cand dam propriul nostru verdict in probleme care nu par lamurite in Cuvantul lui Dumnezeu, ne depasim atributiile si ne asezam in locul lui Dumnezeu – singurul care poate stabili daca un anumit lucru e pacat sau nu.

“De ce ma intrebi pe mine, care sunt si eu un om pacatos ca oricare alt om ? De ce nu Il intrebi pe Dumnezeu ? “ – acesta ar trebui sa fie raspunsul unui om umil, care a inteles mesajul transmis prin cuvintele lui Petru: “Scoala-te, si eu sunt om !

Cu putin timp inainte de a fi incorporat, impreuna cu alti doi prieteni care urmau sa plece in armata, ne-am intalnit sa discutam despre noua experienta pe care aveam sa o traim curand. Nu ne erau clare la acea varsta unele aspecte, intre care se afla si intrebarea:  Este sau nu este bine pentru un crestin sa invete sa ucida cu arma ? Cum se impaca ideea de armata cu porunca a sasea a Decalogului care interzice omorul ?

Fiind tineri si lipsiti de experienta, ne-am gandit ca ar fi bine sa-i intrebam pe cei cu experienta in legatura cu probleme de constiinta pe care le aveam. Asa ca ne-am adresat unui pastor in varsta, un om care trecuse prin inchisorile comuniste din cauza credintei, si in care aveam mare incredere.

Am fost insa surprinsi sa primim de la el un raspuns neasteptat: “Aveti la dispozitie Biblia, rugaciunea si constiinta. Folositi-le, iar Dumnezeu va va arata ce e bine si ce nu e bine sa faceti in armata.”

4) Refuzul de a-l ierta pe cel care ne-a gresit

Pasajul biblic din Geneza 50, 15-21 este un exemplu suficient de convingator in acest sens. Intalnim aici cazul unui om caruia i s-a facut enorm de mult rau: Iosif, fiul patriarhului Iacov, vandut de proprii lui frati si instrainat pentru tot restul vietii de casa parinteasca si locurile natale.

Sa ne gandim la suferintele sufletesti ale acestui tanar de doar 17 ani, care constata ca este urat de fratii lui mai mari, iar apoi e vandut departe de familia sa si de locurile natale. Sa ne gandim la cei 13 ani de inchisoare pe care ii face pe nedrept intr-o tara straina, singur si departe de orice sprijin moral. Pot fi iertate toate aceste rele care i s-au facut ?

Iosif dovedeste ca se pot ierta rele oricat de mari, iar in ziua judecatii el va fi o marturie impotriva celor care nu stiu sau nu vor sa ierte semenilor lor lucruri infinit mai mici decat cele pe care a trebuit sa le suporte acest exemplu de noblete.

Cand Iosif vede nelinistea fratilor sai care se temeau de razbunare, le adreseaza  cateva cuvinte memorabile: “Fiti fara teama ! Caci sunt eu oare in locul lui Dumnezeu ? Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau. Dar Dumnezeu a schimbat raul in bine…” ( Geneza 50, 19.20 )

Nobletea caracterului lui Iosif se vede tocmai din puterea de a ierta, considerand ca nici el, avand aceeasi natura umana ca oricare dintre semenii sai, nu era scutit de greseli. Cei care nu iarta, dimpotriva, se considera deasupra semenilor lor, si iau locul de judecator pe care doar Dumnezeu il poate ocupa.

Concluzii

“Scoala-te, si eu sunt om !” – i-a spus Petru sutasului Corneliu. E mare lucru sa-ti recunosti limitele umane, sa fii modest, sa ai o parere cumpatata despre tine si sa nu pretinzi mai mult de la semenii tai decat ti se cuvine. E mare lucru sa te vezi , nu prin ochii orgoliosului, ci prin ochii lui Dumnezeu….

Exista vreun loc in care se poate invata aceasta lectie ?

Desigur ! La piciorul crucii, acolo unde Dumnezeu S-a facut om, dandu-Si viata in locul nostru, dispare orice mandrie, orice motiv de inaltare personala, orice orgoliu… Privind la Fiul lui Dumnezeu care a parasit slava cerului si inchinarea ingerilor sfinti pentru a muri pe o cruce de lemn, in mijlocul glumelor proaste si a ironiilor oamenilor de nimic, orice dorinta de inaltare dispare si fiecare om va putea spune cu toata convingerea: “Si eu sunt om. Doar un simplu om…”

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Diverse. Salvează legătura permanentă.

2 răspunsuri la “Si eu sunt om…”

  1. Tuky spune:

    În legătură cu episodul cu armata şi nedumerirea cu a învăţa să ucizi cu arma sau nu, dar mai ales de răspunsul pastorului în vârstă nu sunt surprins de loc, şi pentru mine răspunsul acela nu a fost neaştepat de loc.
    Este un răspuns care este un clişeu atunci când ai o problemă şi te adresezi bisericii pentru ajutor.

    Orice problemă ai avea şi te adresezi bisericii, întotdeauna, dar în totdeauna va lăsa la să alegi tu ce să faci, niciodată nu îţi va oferi un răspuns clar. Iar dacă fac o alegere pe baza conştiinţei mele (în eventualitatea unei alegeri „greşite”) va avea grijă biserica de mine. În continuare citez din predica de mai sus:

    „Cred insa ca atunci cand dam propriul nostru verdict in probleme care nu par lamurite in Cuvantul lui Dumnezeu, ne depasim atributiile si ne asezam in locul lui Dumnezeu – singurul care poate stabili daca un anumit lucru e pacat sau nu.”

    Romani 14:22 Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine.

    Romani 14:23 u.p. Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.

    Contextul e altul, adevărat, dar e aplicabil şi altor situaţii.
    Întrebarea mea: Dacă ceva vine din încredinţare, aşa simt, aşa cred, aşa sunt convins, de ce sunt judecat, de către fratele, sora, sau… biserică. Dacă tot ea mă lasă să aleg şi nu mă ajută în niciun fel, nici măcar nu-mi indică o dorecţie în care să mă îndrept ca în exemplul de mai sus cu armata şi pastorul.

    În ce fel va fost de ajutor răspunsul pastorului ? Punându-mă în situaţie (aplicabilă şi altor situaţii) sincer acest răspun nu mă mulţumeşte şi nu mă va mulţumi niciodată.

    În rest jos cu pălăria pentru subiect, toate respectele mele pentru toate materialele de pe site. Domnul să vă binecuvânteze în continuare.
    Nu vă grăbiţi să daţi un răspuns ca replică, în scris vocea şi atitudine poate părea alta decât în realitate. Intenţiile mele sunt curate, blânde, fără răutate, chiar dacă s-ar părea altfel. Sunt doar întrebări pe care mi le pun şi vi le pun în mod paşnic.

  2. Dumnezeu a facut omul dupa chipul si asemanarea lui, i-a lasat puterea de a se perfectiona continu si de a putea sa ajunga la o stare perfecta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free