Ultima porunca: “Ramaneti in cetate !”

Ultima porunca: “Ramaneti in cetate !”

     Inainte de inaltarea Sa la cer, Mantuitorul a dat o ultima porunca urmasilor Sai. Care este aceasta ? Probabil ca cei mai multi dintre noi ne gandim imediat la trimiterea in misiune a ucenicilor, pe care o gasim relatata in Matei 28, 19.20:  “Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui  si al Fiului si al Sfantului Duh. Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit…”

Si totusi, in mod paradoxal, nu aceasta este ultima porunca a Mantuitorului, ci alta: “Ramaneti in cetate pana veti fi imbracati cu putere de sus” ( Luca 24, 49 ).  Autorul cartii Faptele apostolilor, vorbind despre ultimele momente petrecute de Domnul Iisus cu ucenicii Sai, intareste aceasta afirmatie: “Pe cand se afla cu ei, le-a poruncit sa nu se departeze de Ierusalim, ci sa astepte acolo fagaduinta Tatalui pe care, le-a zis El, ati auzit-o de la Mine. Caci Ioan a botezat cu apa, dar voi, nu dupa multe zile, veti fi botezati cu Duhul Sfant” ( Fapte 1,4.5.8 ).

Asadar, care a fost ultima porunca a Mantuitorului ? “Ramaneti in cetate, stati linistiti, asteptati acolo pana veti primi puterea promisa a Duhului Sfant…” Oare ce se petrecea in sufletul ucenicilor in zilele care au urmat despartirii de Domnul lor ? Sa ne imaginam…

Ucenicii absolvisera scoala lui Christos, cea mai inalta scoala de pe pamant, chiar daca nu era recunoscuta oficial de autoritatile religioase ale vremii. Timp de mai mult de trei ani ei avusesera experiente vii cu Domnul, fusesera martorii unor minuni nemaivazute si ascultasera cele mai miscatoare predici.

Desigur, ucenicii avusesera si experiente triste, dureroase, in care caracterele lor fusesera slefuite de mana Maestrului. Ei facusera deja un stagiu in lucrarea misionara atunci cand Iisus ii trimisese  doi cate doi prin cetatile si satele Palestinei. Castigasera cu acea ocazie experiente bogate, de neuitat, care i-a entuziasmat.

Apoi au trebuit sa treaca prin teribila deceptie de la Golgota, dar si prin bucuria reintalnirii cu Mantuitorul lor inviat, intelegand si mai profund intelepciunea si iubirea divina descoperite in desfasurarea Planului de Mantuire. In final, ucenicii primisera cu bucurie si responsabilitate porunca Domnului: “Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile…”

Dar iata ca acum, cu putin timp inainte de inaltarea la cer a Domnului, vine aceasta ultima si neasteptata porunca: “Ramaneti in cetate, stati linistiti, nu va grabiti sa porniti in lucrarea cea mare, pana nu va voi da puterea de sus…

Cum adica, ei nu erau destul de pregatiti ? Nu invatasera ei direct de la Iisus toata doctrina si tot adevarul ? Nu castigasera ei suficienta experienta in lucrarea cu oamenii ? Nu erau ei destul de caliti in lupta cu piedicile si imprejurarile ostile Evangheliei ?

Sunt convins ca in zilele care au urmat inaltarii la cer a lui Iisus, Satana a depus toate eforturile pentru a trezi orgoliul si ambitia unora din ucenici, facandu-i sa iasa si sa faca lucrarea la care au fost chemati, fara sa astepte, fara sa asculte de ultima porunca a Domnului.

Ce s-ar fi inatamplat daca dupa una, doua, trei, cinci sau noua zile, Petru, de exemplu, s-ar fi ridicat in mijlocul ucenicilor si ar fi spus: “Fratilor, noi avem o lucrare mare si urgenta de facut. Domnul Insusi ne-a incredintat-o. Cunoastem destul de bine Scripturile si avem destula experienta in lucrare pentru a merge sa vestim Evanghelia la orice faptura…” ?

Daca s-ar fi intamplat acest lucru, probabil ca s-ar fi ales praful si pulberea de biserica crestina aflata inca in fasa, iar noi ne-am fi inchinat si azi vechilor zei ai dacilor si romanilor… Neavand sprijin de sus si trebuind sa faca fatza fortelor potrivnice conduse de printul intunericului, ucenicii s-ar fi descurajat rapid si s-ar fi intors la plasele lor de pescuit.

Multumim lui Dumnezeu ca nu s-a intamplat asa ceva! Ucenicii au stiut sa astepte cu rabdare si nu s-au incumetat sa faca nici macar un singur pas pana ce nu au primit puterea promisa.

Totusi, sa nu ne imaginam ca asteptarea lor, care era in realitate ascultare de porunca Domnului, a fost o perioada de lenevie spirituala, de asteptare inactiva, pasiva. In cele zece zile care s-au scurs de la inaltarea Domnului pana la Cincizecime, ucenicii au fost mai activi ca oricand. Scriptura ne spune ca “toti acestia staruiau cu un cuget in rugaciune si cereri.” ( Fapte 1,14 ).

De asemenea, ei s-au ocupat de organizarea bisericii, pentru ca Satana sa nu gaseasca nicio fisura de care ar fi putut profita ( vezi Fapte 1, 15-26 ). Ucenicii nu au trait  in izolare in aceasta perioada, ci mergeau la templu, se amestecau printre oameni si “erau toti impreuna in acelasi loc” ( Fapte 2,1 – ).

Ce ne transmit aceste cuvinte? Un mare adevar: ei erau stapaniti de un spirit de unitate si dragoste, implinind rugaciunea de Mare Preot a Domnului: “Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine si Eu in Tine, ca si ei sa fie una in Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis.”  ( Ioan 17, 21 ).

In ziua Cincizecimii ucenicii se aflau cu totii in templu. Nu cred ca vreunul dintre ei stia ca in acea zi urma sa se implineasca promisiunea revarsarii Duhului Sfant. Dar faptul ca erau impreuna in acelasi loc adevereste ca traiau intr-o unitate si armonie perfecta. Acesta este de altfel cel mai puternic argument in favoarea crestinismului.

In cele zece zile care au urmat inaltarii la cer a Domnului, ei au inlaturat neintalegerile, banuielile si temerile care le chinuisera sufletele pana atunci. S-au iertat si s-au acceptat in dragoste, astfel incat apele s-au limpezit, iar inimile lor au devenit vase curate, pregatite sa primeasca darul Duhului Sfant.

In acea zi, cand ucenicii erau pe deplin goliti de egoism, Duhul Sfant le-a fost dat , iar ei au putut iesi, indeplinind porunca: “Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile!” Si porunca a fost adusa la indeplinire cu tot zelul si consacrarea.

Din aceasta experienta a ucenicilor si noi avem mult de invatat… Avem de invatat ca inainte de a porni sa vestim Evanghelia, inainte de a face orice plan de raspandire a adevarului, trebuie sa “ramanem in cetate” pana vom primi putere de sus.

Atunci cand e vorba de lucrarea Sa, Dumnezeu stie sa astepte. El nu se grabeste niciodata. In general, graba nu e o virtute caci, de cele mai multe ori, ea e insotita de superficialitate. Intr-un eseu, Matei Calinescu spune ca “cine se grabeste, se grabeste sa moara; cine moare, aduce moartea in lume, iar cine aduce moartea in lume, face un mare pacat.”

Nu , Dumnezeu nu se grabeste asa cum facem noi adesea. El a stiut sa-l astepte pe Moise 40 de ani, pana cand acesta a fost pregatit pentru lucrarea la care a fost chemat. Iar cand Moise a dorit de unul singur sa-si elibereze poporul, fara sa astepte ajutorul de sus, Domnul a fost dispus sa-l mai astepte inca 40 de ani…

Dumnezeu a stiut sa-l astepte cu rabdare pe Saul din Tars in anii in care acesta ii persecuta pe primii crestini. L-a asteptat pana ce acesta, in urma intalnirii personale cu Iisus pe drumul spre Damasc, L-a recunoscut ca Domn si Mantuitor. Apoi, l-a mai asteptat pe Saul inca trei ani, pana ce acesta, in pustia Arabiei , a fost pregatit pentru marea lucrare de apostolat care i se incredintase.

Si Domnul Iisus a stiut sa astepte… Si nu putini ani !  A trait 30 de ani, inainte de a incepe cei trei ani si jumatate de lucrare publica, intr-un anonimat desavarsit, implinindu-si cu toata grija cele mai umile datorii in casa familiei Sale pamantesti.

Ce greu este sa astepti, sa “ramai in cetate”, mai ales cand ai un mandat, o misiune incredintata de Insusi Mantuitorul !  Porunca este insa porunca si ea are ratiunile ei. In cartea “Schite istorice”, autorul face o remarca dureroasa cu privire la biserica asteptatoare a revenirii lui Christos: “Miscarea misionara a luat-o inaintea spiritului misionar.”

Stiti ce inseamna aceasta ? Inseamna ca mainile pot fi pline de activitate, insa inimile pot fi goale, lipsite de dragoste si consacrare. Biserica poate raspunde, impinsa de la spate, unor apeluri de a face lucrare misionara, insa daca aceasta lucrare nu e facuta cu dragoste si umilinta, si mai ales cu putere de sus, ea nu este decat o miscare misionara, lipsita de spiritul misionar.  Iar lucrarea facuta fara spirit misionar nu are nicio valoare in ochii lui Dumnezeu.

Acelasi autor afirma: “Nu marimea lucrarii savarsite sau rezultatul vizibil al acesteia, ci spiritul in care se indeplineste ea, aceasta face valoroasa lucrarea misionara inaintea lui Dumnezeu.” ( Parabolele Domnului, p. 364 ). “Aprobarea Domnului nu este data din pricina marimii lucrarii savarsite, din pricina multor lucruri dobandite, ci din pricina credinciosiei chiar in lucrurile mici. Ceea ce cantareste inaintea lui Dumnezeu nu sunt marile rezultate obtinute, ci motivul care ne mana. El pretuieste mai mult bunatatea si credinciosia, decat marimea lucrarii savarsite.” ( R.T. 510.511 )

Porunca “Ramaneti in cetate !” este de asemenea un indemn de a nu parasi Biserica lui Christos , cetatea de scapare a zilelor noastre. “Ramaneti in cetate !” inseamna si “Ramaneti in biserica, chiar daca aceasta e inca nedesavarsita, chiar daca in ea graul este amestecat cu neghina ! Ramaneti in cetate chiar daca vedeti in ea crestini formalisti, lipsiti de iubire, departe de a oglindi caracterul Domnului Christos ! Nu parasiti aceasta cetate de scapare, pentru ca nu exista o alta peste care Dumnezeu sa-Si reverse binecuvantarea Sa !

Daca in cele zece zile care au trecut de la inaltarea Domnului la cer pana la Cincizecime ucenicii s-ar fi uitat unii la altii, agatandu-se de defectele lor de caracter, de slabiciunile si esecurile lor din trecut, cu siguranta ca ar fi avut suficiente motive sa iasa din cetatea bisericii si sa-si vada fiecare de treburile lui. Sa nu uitam ca acolo se afla un Petru care s-a lepadat fatis de Mantuitorul. Acolo se afla Maria Magdalena cu trecutul ei rusinos. Acolo se afla Toma, cel poreclit “Necredinciosul”, care se indoise de invierea Domnului Sau…

Ucenicii nu s-au uitat insa unii la altii pentru a se acuza reciproc, ci au strans randurile pentru a cere implinirea promisiunii facute de Domnul lor.

Porunca: “Ramaneti in cetate !” nu este un indemn la inactivitate misionara. Nu inseamna ca un crestin trebuie sa-si puna mainile in san, asteptand ca cerul sa faca miracole in locul implinirii propriei lui datorii. A ramane in cetate inseamna activitate febrila in interiorul bisericii, o activitate de pregatire pentru primirea Duhului Sfant, singura putere care ne va ajuta sa ducem cu succes Evanghelia lumii intregi.

Inainte de orice activitate pe taram evanghelistic, noi trebuie sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne cuprinda de adevaratul spirit misionar. Inainte de a avea mainile pline de lucrari de tot felul, trebuie sa avem o inima plina de Duhul lui Dumnezeu. Fara El, toate planurile, metodele si eforturile omului vor fi zadarnice, caci “lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tarie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul” ( Zaharia 4,6 ) .

Atunci si doar atunci se va implini marele deziderat al  Mantuitorului: “Imi veti fi martori in Ierusalim, in toata Iudea, in Samaria si pana la marginile pamantului.” ( Fapte 1, 8 up. )

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Misiune. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free