Religia Babilonului antic

Religia Babilonului antic

     Religia Babilonului antic era, ca in majoritatea cazurilor,  politeista. Un recensamant oficial din secolul al IX-lea i.Chr. a inregistrat un numar de 65000 de zei. Practic, fiecare cetate si fiecare sat isi avea zeul sau protector. Pe langa Fiinta suprema, existau si zeii locali, de rang inferior, care erau adorati cu multa devotiune.

     Pentru babilonieni, zeii erau foarte aproape de oameni, cei mai multi dintre ei locuind pe pamant, in temple. Spre deosebire de egipteni care aveau zeitati hibride ( de ex. Sfinxul – jumatate om, jumatate animal ) si chiar zeitati animale, panteonul babilonian continea doar zei antropomorfi, zei umanizati.

     Gandirea religioasa a babilonienilor ii concepea pe zei ca fiind asemenea oamenilor: organizati in familii, facand calatorii, fiind inzestrati cu patimi sau sentimente frumoase, avand aventuri si trebuind sa se hraneasca asemenea oamenilor.

     Datorita acestei credinte, principala preocupare a preotilor era aceea de a le oferi zilnic, la ore fixe, de doua ori pe zi, mancare copioasa si variata, prescrisa de ritual. Hrana era servita pe o masa sfintita, acoperita cu flori si invaluita in fum de tamaie. Se credea ca zeii consumau mancarea prin simplul fapt de a o privi, mentinandu-si in felul acesta vitalitatea si puterea de a-i proteja pe credinciosi.

     Zeii babilonieni cei mai vechi erau astronomici: Anu – zeul cerului si parintele zeilor, Shamash – Soarele, Nannar – Luna, Bel sau Baal – zeul pamantului in sanul caruia toti babilonienii se intorceau dupa moarte. Treptat, numarul zeilor a scazut, zeii de rang inferior fiind neglijati in favoarea celor principali. Asa s-a ajuns ca Marduk, care la origine era un zeu-soare, sa devina zeul suprem, suveran peste toate celelalte divinitati babiloneine.

     Cele mai inflacarate rugaciuni ale babilonienilor erau adresate zeului Marduk si zeitei Ishtar( Astarteea la fenicieni si popoarele canaanite). Asemanandu-se foarte mult cu zeita Isis a egiptenilor, zeita Afrodita a grecilor si zeita Venus a romanilor, Ishtar era zeita iubirii, a frumusetii si fertilitatii pamantului, dar si zeita razboiului. Adoratorii o numeau “Fecioara”, Sfanta Fecioara”, “Domnita a ostilor”, “Regina a cerului” sau “Fecioara Mama”, titlurile facand referire la faptul ca nu a fost niciodata maritata.

     Religia babilonienilor era legata mai mult de viata practica de pe pamant decat de viata de dupa moarte. Cerul era considerat a fi doar al zeilor. In conceptia lor, mortii coborau in Aralu, regatul umbrelor, care se afla in maruntaiele pamantului, fiind un loc al pedepsei si niciodata al bucuriei. Acolo mortii ramaneau pentru totdeauna cu picioarele si mainile legate, tremurand de frig si suferind de foame si sete, daca urmasii lor de pe pamant nu le puneau mancare pe morminte.

     Cei care fusesera foarte rai in timpul vietii erau supusi unor chinuri cumplite pentru a-si ispasi pacatele, sub supravegherea lui Nergal si Allat, stapanul si stapana acelui taram al mortii. Unele cadavre erau incinerate, cenusa fiind pastrata in urne, in timp ce altele erau pregatite pentru inmormantare cu cea mai mare atentie.

     Desi nu erau imbalsamate, cadavrele erau parfumate si impodobite cu bijuterii, obrajii erau vopsiti, spancenele erau facute, iar rufaria era schimbata.  Femeilor li se punea alaturi de cadavru sticlute cu parfum, farduri, piepteni si vopsele pentru ochi, pentru a continua sa placa si in lumea de dincolo.

     In cazul in care nu erau ingropati cum se cuvine, exista credinta ca sufletele celor morti continuau sa dea tarcoale pe langa canale si jgheaburi, in cautarea hranei, putand otravi o intreaga cetate.

     Pe altarele babiloniene se aduceau sacrificii de animale, cel mai adesea de miei, considerati a fi inlocuitorii omului. Ritualurile erau deosebit de importante pentru babilonieni, zeii lor fiind mai atenti la indeplinirea acestora, decat la viata de zi cu zi a oamenilor.

     Printre datoriile unui babilonian evlavios se numara si participarea la lungile procesiuni solemne in care preotii purtau statuia lui Marduk dintr-un sanctuar in altul. Idolii erau imbracati cu vesminte si bijuterii bogate si unsi cu ulei parfumat. De asemenea,  se ardea tamaie inaintea lor si se aduceau ofrande. Pe parcursul sarbatorilor in cinstea zeitei Ishtar, se oferea virginitatea fiicelor, iar darurile fatza de preoti erau bogate.

     Babilonienii intonau imnuri de lauda zeilor lor asemenea Psalmilor lui David, fiind patrunsi de smerenie si evlavie. Intreaga literatura religioasa a Babilonului era scrisa in limba sumeriana, nu cea babiloniana, la fel cum astazi Biserica Catolica foloseste limba latina in slujbele ei.

     Notiunea de pacat nu pare sa fi insemnat mare lucru in viata de zi cu zi, insa apare in multe imnuri babiloniene. Pentru ei, pacatul nu era o simpla stare sufleteasca, ci o posedare demonica ce putea oricand sa-l nimiceasca pe om. Rugaciunea era un fel de incantatie indreptata impotriva demonului.

     Babilonienii erau obsedati de demoni pe care ii vedea pretutindeni stand la panda. Se aparau impotriva acestora cu ajutorul amuletelor, talismanelor, vrajitoriilor sau statuetelor zeilor pe care le plimbau de-a lungul trupului . Pentru alungarea demonilor ce luasera in stapanire un om, se faceau exorcizari prin incantatii infocate si ritualuri magice, constand, intre altele, in stropirea corpului cu apa din fluviile sacre Tigru si Eufrat.

     In biblioteca lui Assurbanipal s-au gasit numeroase tablite de lut care contin adevarate manuale de astrologie, de interpretare a viselor, de preziceri si ghicire. Preotii babilonieni preferau ca metoda de ghicire hepatoscopia ( cercetarea ficatului de animale ), metoda transmisa mai departe grecilor si romanilor. Niciun rege, niciun om de afaceri si niciun om de rand nu ar fi luat o decizie importanta fara sa consulte una sau alta dintre metodele amintite.

     Nicio alta civilizatie nu a fost mai superstitioasa ca cea babiloniana. Orice amanunt, de la un vis banal si pana la felul cum se misca un caine, era interpretat de cei initiati, dezvaluind viitorul.

     Poate cel mai socant lucru care se petrecea in Babilonul de alta data si care a scandalizat intreaga Antichitate a fost practicarea prostitutiei sacre. Insusi Alexandru Macedon a fost surprins de imoralitatea pe care a intalnit-o in Babilonul de alta data.

     Orice femeie era obligata, potrivit celor relatate de Herodot, ca odata in viata sa mearga la templul zeitei Ishtar si sa se prostitueze cu un necunoscut. In acele temple era un du-te-vino necontenit, barbatii trecand printre femei si alegandu-si femeia preferata. Femeile primeau o moneda mica de argint si, dupa ce isi indeplineau obligatia fatza de zeita, culcandu-se cu un necunoscut, erau libere. Cele frumoase se achitau rapid de aceasta obligatie, insa cele urate trebuiau sa astepte uneori ani de zile pana cand un barbat le-ar fi aruncat in poala mica moneda de argint.

     Aceste femei nu erau prostituate, caci dupa ce isi indeplineau obligatia, se intorceau la familiile lor. In temple existau insa si prostituate ( hierodule ) care isi exercitau profesia acolo, adunand uneori averi mari. Acestea locuiau intr-un fel de manastire din apropierea templului. Ele se puteau casatori, insa nu puteau avea copii. De fapt, prostitutia sacra era intalnita si in Fenicia, Siria, Cipru si Lidia.

     Numarul templelor era impresionant. Intr-o inscriptie se arata ca doar in Babilon existau 53 de temple inchinate zeilor principali, 55 de temple mai mici inchinate lui Marduk, 300 de temple ale divinitatilor pamantului, 600 de temple inchinate divinitatilor cerului, 180 de altare ale zeitei Ishtar, 180 de altare ale zeilor Nergal si Adad, precum si 12 altare inchinate altor zei.

     Actele rituale constau in sacrificii de animale ( de obicei berbeci, oi, miei, iezi, tapi, pasari si pesti ),  aducerea de ofrande ( fructe, oua de strut si de rata, etc. ), intonarea unor imnuri si psalmi, precum si inaltarea unor rugaciuni.

     Spre deosebire de egipteni, care isi manifestau recunostinta si dragostea lor fatza de zeitatile lor, babilonienii erau mult mai practici si mai interesati, deoarece la sfarsitul ritualurilor ei cereau zeului o anumita favoare.

     Corpul sacerdotal era format din magi ( care faceau vraji si descantece ), prezicatori, interpreti de vise, sacrificatori, bocitori, cantareti, dar si oameni cu functii administrative. Datorita obsesiei pe care babilonienii o aveau pentru demonii despre care credeau ca ii pandeau pe oameni la tot pasul, un loc important in practicile cultice il aveau exorcismele si diferitele forme de divinatie.

     Un mijloc de purificare folosit impotriva demonilor era stropirea bolnavului sau a casei cu apa luata dintr-un izvor sacru, sau ungerea cu un ulei purificator ( ceva asemanator cu apa sfintita si ungerea cu mir din ritualurile crestine ).  

     Babilonienii credeau ca viata oamenilor si imprejurarile vietii erau dirijate de zei, a caror vointa putea fi ghicita pe diferite cai: prin vise, din zborul pasarilor, din miscarea apei, din palpairea flacarii, din cercetarea unor organe interne ale animalelor sacrificate ( mai ales ficatul ) sau din cercetarea pozitiei astrelor. Dintre toti membri clasei sacerdotale, cei mai respectati de catre popor erau ghicitorii si astrologii.

     La babilonieni intalnim pentru prima data in istorie conceptia ca suferinta fizica sau morala este o consecinta a pacatului. Pana la aparitia Bibliei si pana la definirea pacatului din perspectiva crestina, babiloinienii au fost primii care au vorbit de pacatul prin omisiune ( neindeplinirea unor datorii fatza de oameni si zei ) si care au considerat ca lipsa de mila in relatiile cu semenii este un pacat. Totusi, babilonienii nu au vorbit nimic despre iubirea fatza de aproapele.

     De fapt, religia babilonienilor nu le arata oamenilor ce bine sa faca, ci mai degraba le indica ce rau sa nu faca. Morala babiloniana era, prin urmare, o morala negativa si pasiva. Singura indatorire pozitiva si clar formulata la babilonieni era aceea de a rascumpara un prizonier.

     Intre miturile babiloniene cele mai cunoscute se numara cel al Creatiei. Elementul primordial era apa. Din amestecul apei dulci ( Apsu ) cu apa sarata ( Tiamat ) s-au nascut zeii si oamenii. Marele zeu Bel-Marduk l-a invins pe Tiamat, care voise sa-i nimiceasca pe ceilalti zei, si, despicandu-i trupul, a creat din cele doua parti bolta cerului si pamantul.

     Atunci cand oamenii nu i-au mai cinstit pe zei, neglijand sa le mai aduca jertfe, zeii i-au pedepsit printr-un potop distrugator, descris in Epopeea lui Atrahasis ( rege al orasului sumerian Shuruppak ), dar si in cunoscuta Epopee a lui Ghigames, descoperita pe tablita numarul 11. Asemanarile izbitoare dintre aceste redari cu cele biblice despre potop ne arata ca ele au o sursa comuna.

     Lori Balogh

     Bibliografie:

* Ovidiu Dramba, Istoria culturii si civilizatiei, vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1985

* Will si Ariel Durant, Civilizatii istorisite, vol. I, Editura Prietenii Cartii, Bucuresti, 2002

* Religiile lumii, Editura Aquila, Bucuresti, 2008

 

 

Acest articol a fost publicat în Religii antice și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free