“Ferice de omul…”

“Ferice de omul…”

     Fericirea – o Fata Morgana ?

     Atunci cand cineva abordeaza un astfel de subiect, este pus in situatia de a se intreba: “Oare nu este prea abstract si prea banal subiectul acesta ? Cata cerneala nu a curs in zadar, scriindu-se despre fericire, si totusi oamenii sunt la fel de nefericiti, poate mai nefericiti ca oricand ?

     Intr-adevar, problema ar putea fi privita si din acest unghi. Pentru mine insa, subiectul nu este nici teoretic, nici banal, nici filozofic, si nici abstract si idealist. Este un subiect cat se poate de realist si de practic, fiind de interes universal. Fericirea nu este o Fata Morgana, o iluzie inselatoare, ci o realitate de care se pot bucura toti oamenii.

     Cine  dintre muritori nu cauta, pe o cale sau alta, fericirea ? Constient sau inconstient, prin propriile eforturi  sau impreuna cu societatea, fiecare om cauta fericirea. Si betivul cazut in sant ? Da, si el o cauta. Si drogatul care-si injecteaza heroina ? Cu siguranta ! Si afaceristul care are insomnii de teama falimentului ? Si el cauta fericirea. Toti o cautam intr-un fel sau altul, insa, din nefericire, putin o gasesc…

     Daca problema fericirii ar fi de domeniul imposibilului si al utopiei, atunci inseamna ca Biblia ne inseala vorbindu-ne atat de des despre un lucru imposibil de atins. Doar in Apocalipsa, ultima carte a Bibliei, exista sapte binecuvantari sau fericiri( cap. 1, 3; 14, 13; 16, 15: 19, 5; 20, 6; 22, 7.14 ).  Sapte versete ale cartii incep cu : “Ferice de cel care … citeste, asculta, pazeste, etc. ( cap. 1, 3; 14, 13; 16, 15: 19, 5; 20, 6; 22, 7.14 ). Insa Biblia nu ne prezinta doar cai sigure pentru a ajunge la acest ideal, ci si exemple de oameni cu adevarat fericiti.

     Priviti la apostolul Pavel si la incercarile dure prin care a trecut, despre care ne vorbeste in epistolele sale: “ De cinci ori am capatat de la iudei patruzeci de lovituri fara una; de trei ori am fost batut cu nuiele; o data am fost improscat cu pietre; de trei ori s-a sfaramat corabia cu mine, o noapte si o zi am fost in adancul marii. Deseori am fost in calatorii, in primejdii pe rauri, in primejdii din partea talharilor, in primejdii din partea celor din neamul meu, in primejdii din partea paganilor, in primejdii in cetati, in primejdii in pustie, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii mincinosi. In osteneli si necazuri, in priveghiuri adesea, in foame si sete, in posturi adesea, in frig si lipsa de imbracaminte! “ ( 2 Corinteni 11, 24-27 )

     Poate fi fericit un om care a trecut prin astfel de suferinte ? Cu totii am fi inclinati sa negam acest lucru. Dar sa nu ne lasam amagiti de aparente ! Sa luam aminte la marturisirea pe care o face mai tanarului sau colaborator Timotei, in momentele de asteptare a executarii sentintei de condamnare la moarte:

     “M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta. De acum ma asteapta cununa neprihanirii pe care mi-o va da , in ziua aceea, Domnul, Judecatorul cel drept. Si nu numai mie, ci tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” ( 2 Timotei 4,7.8 )

      Poate un om, aflat in asemenea imprejurari neprielnice, sa spuna asemenea cuvinte daca nu este fericit ? Ascultati si acea uluitoare marturisire pe care acelasi apostol o face in Epistola catre filipeni: ”Caci pentru mine a trai este Christos si a muri este un castig…” ( Filipeni 1,21-23 )

     Un om caruia ii este indiferent daca traieste sau moare, deoarece in oricare din alternative el este impacat cu Dumnezeul sau, asteptand rasplatirea vesnica, nu este un om cu adevarat fericit ?

     Da, suntem cu totii, constient sau nu, niste cautatori incapatanati ai fericirii. Fie ca mergem la cumparaturi, fie ca ascultam un concert bun, fie ca ne odihnim privirile in verdele odihnitor al padurii sau citim o carte, totul tinteste spre atingerea idealului fericirii, care , asemenea gandului vesniciei, este pus de Dumnezeu in fiecare dintre noi. Numai ca din perspectiva biblica, acest gand al fericirii nu este o Fata Morgana, o utopia sau o iluzie, ci un ideal realizabil pe care toti il pot atinge.

     Ce este fericirea ?

     Greu de raspuns ! Mai ales pentru cei care inca nu au gasit-o. In Micul Dictionar Enciclopedic, ea este definita astfel: “stare de multumire sufleteasca deplina, satisfactie totala, sentimentul si constienta trairii plenare a existentei pe fondul autorealizarii personalitatii.”

     Despre un animal nu putem spune ca este fericit, chiar daca are de toate. Lui ii lipseste insa ceva esential: constienta trairii depline a existentei. Pe de alta parte, oamenii, desi au constienta trairii depline, nu au ajuns inca la acea satisfactie totala si la acea multumire deplina care caracterizeaza o adevarata fericire.

     Cautarea fericirii este o problema de maxima seriozitate pentru orice om. Ea este, am putea spune, o problema de viata si de moarte. De ce ? Pentru ca un om care nu mai spera sa fie vreodata fericit, fie isi pierde mintile, fie se sinucide, fie cade in patima drogurilor sau a placerilor interzise. Unii medici chiar au lansat ipoteza ca la originea nebuniei unor oameni s-ar afla tocmai esecul de a gasi fericirea in viata.

     De ce nu sunt fericiti oamenii ?

     Noi oameniii, in marea majoritate nefericiti, am putea oferi unele explicatii mai mult sau mai putin realiste. De data aceasta insa ar fi bine sa-L lasam pe Dumnezeu sa puna degetul pe rana, indicandu-ne adevarata cauza a nefericirii noastre:

     “M-au parasit pe Mine, Izvorul apelor vii, si si-au sapat puturi crapate care nu tin apa”   ( Ieremia 2,13 ). Cata durere razbate din aceste cuvinte ! Cand citim expresia “Izvorul apelor vii” trebuie sa intelegem ca avem inainte o metafora orientala. De fapt, aici se vorbeste despre izvorul fericirii omului care este Insusi Dumnezeu.

     Din nefericire, oamenii au parasit acest unic Izvor al fericirii, sapandu-si fel de fel de “fantani” care, in cele din urma, s-au dovedit a fi seci, fara apa.

     Pe la mijlocul secolului al XIII-lea, deci in plin Ev Mediu, a trait Toma d’Aquino ( 1225-1274 ), un mare teolog si filozof medieval, ale carui idei stau la baza doctrinei catolice. Printre altele, Toma d’Aquino sustine ca “fericirea este realizarea deplina a tuturor dorintelor, starea in care omul nu-si mai poate dori nimic.”

     Sunteti de acord cu aceasta conceptie ? Ati dori sa ajungeti intr-o asemenea stare in care toate dorintele sa va fie indeplinite, astfel incat sa nu mai doriti nimic ? Eu nu mi-as dori un asemenea ideal. Mai mult decat atat, indraznesc sa adaug: sa ne fereasca Dumnezeu sa ajungem vreodata intr-o stare in care sa nu mai dorim nimic ! Ar fi tragic… Un om care nu-si mai poate dori ceva nou este cel mai nefericit om de pe pamant si cea mai nefericita fiinta din Univers. Un astfel de om nu are in fatza lui decat perspectiva unei vieti monotone care nu poate aduce altceva decat o mare plictiseala.

     Am ascultat un interviu luat vaduvei unui mare muzician roman. Intrebata, printre altele, daca doreste sa ajunga in Paradis, doamna a raspuns fara sa ezite: “Nu ! “Dar de ce, doamna ?”, a intrebat reporterul. “Pentru ca m-as plictisi ca o vesnicie intreaga sa stau sub pom si sa mananc fructe fara sa fac nimic.

     Avea dreptate doamna ? Si eu m-as plictisi traind o astfel de viata. Si nu o viata trecatoare de 70-80 de ani, ci o viata vesnica… Oare cerul pe care ni l-a promis Dumnezeu este un fel de “dolce far niente”, adica o viata imbesugata, fara griji, fara activitate, fara tinte de atins si in care sa nu ne mai dorim nimic ? Eu, si posbil multi altii ca mine, nu mi-as dori o astfel de viata.

     “Un viitor si o nadejde”

     Mantuitorul ne-a promis o altfel de viata: “Eu am venit ca oile sa aiba viata, si s-o aiba din belsug” ( Ioan 10,10 ).  Viata vesnica pe care a promis-o Domnul celor ce se incred in El este o viata imbelsugata nu doar din punct de vedere al timpului, care este nesfarsit, dar si din punct de vedere material, celor mantuti nelipsindu-le nimic. Ea este imbelsugata si din perspectiva sigurantei, caci nimic rau nu se va mai comite acolo.

     In viata viitoare vor exista mereu dorinte noi, idealuri noi si tinte noi de atins. Cand acestea vor fi atinse, altele noi vor aparea la orizontul existentei: noi campuri ale cunoasterii, noi domenii de cercetare si studiu, noi profunzimi ale relatiilor cu fiintele create si cu Dumnezeu, noi posibilitati de dezvoltare intelectuala si spirituala.

     Una din cele mai miscatoare promisiuni facute de Dumnezeu  pe paginile Vechiului Testament este cea din Ieremia 29, 11: “Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde.”

     M-am intrebat de ce aceasta asociere de termeni: “viitor” si “nadejde”. Nu era suficient sa stim ca Dumnezeu ne-a pregatit un viitor ? Probabil ca nu era suficient. De ce ? Pentru ca orice viitor va deveni prezent la un moment dat. Si ce va fi dupa ? “Dupa” va fi nadejdea unui alt viitor mai stralucit decat cel prezent, insotit si el de o noua nadejde a altui viitor… E ceva asemanator unei spirale care se inalta spre cer tot mai sus si tot mai larga, tot mai cuprinzatoare.

     Asa este viata vesnica promisa de Dumnezeu celor ce se incred in El. Pe masura ce zilele eternitatii se vor desfasura, fericirea va deveni mai intensa, iar orizontul tot mai larg, cu perspective inca nebanuite pana atunci, caci “lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( 1 Corinteni 2, 9 ).

     In Imparatia lui Dumnezeu va exista mereu o dorinta crescanda  de a-L cunoaste  pe Dumnezeu, de a patrunde minunile Creatiei Sale, de a calatori printre sutele de milioane de galaxii, de a cunoaste alte lumi create, alte istorii, alte legi dupa care functioneaza Universul in care traim. Tintele si idealurile vor fi permanent atinse, insa in locul lor vor aparea altele de atins, noi zone ale cunoasterii si dezvoltarii inca neexplorate.

     “Fantanile crapate” sapate de oameni ca Toma d’Aquino, care cred ca fericirea consta in ceva pe care il dobandesti si-l poti baga in buzunar, fiind deplin satisfacut ca il ai, nu vor satura niciodata sufletul insetat al omului. Astfel de oameni uita ca fericirea, asemenea dragostei, desavarsirii si a altor valori morale, nu poate fi masurata cu finitul, ci cu infinitul. Fericirea nu este o “fantana crapata”, ci un izvor…

     Pestisorul de aur

     Iluminismul secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea ( miscare ideologica si filozofica a burgheziei impotriva oranduirii feudale ) a definit fericirea ca fiind binele material. Omul, sustineau iluministii, va fi fericit daca va avea de toate din belsug, iar lucrurile pe care le va dobandi vor fi perfecte.

     Cat de multi sunt si astazi orbiti de aceasta conceptie ! Din nefericire, o lume intreaga ( chiar multi din asa-zisi crestini ) alearga insetata la aceasta “fantana crapata” care nu tine apa, ramanand mai departe insetata dupa fericire.

     Ideile iluministe au fost transpuse in parctica. Ideea era aceea de a produce cat mai multe bunuri de consum , astfel incat oamenii sa le posede din belsug, iar acestea sa fie cat mai apropiate de perfectiune. Se credea ca doar atunci oamenii vor fi cu adevarat fericiti…

     Ca urmare, fabricile au inceput sa lucreze din greu. Tot mai multe bunuri materiale, tot mai mult confort, tot mai multe piete de desfacere… Si oamenii, inselati de aceste “fantani” fara apa, au inceput sa cumpere tot mai multe bunuri, crezand ca vor fi mai fericiti daca le vor avea. Astfel s-au pus bazele societatii de consum, ale carei victime suntem din nefericire si noi adesea. Fara sa ne dam seama, am devenit robii obiectelor pe care le avem, casele noastre fiind adesea niste simple ateliere de intretinut si reparat obiecte.

     A aparut insa o problema: bunurile dobandite de oameni se stricau greu, datorita dorintei fabricantilor de a oferi marfuri fiabile si cat mai apropiate de perfectiune. Dar fabricile continuau sa produca, fara ca marfa sa mai fie vanduta atat  de usor. S-a ajuns la o criza de spraproductie, stocurile fabricilor fiind din ce in ce mai mari, iar vanzarile mergand din ce in ce mai greu. Au aparut probele cu salariile muncitorilor, cu scaderea consumului, cu somajul… In final, oamenii au ramas la fel de nefericiti, constand ca si “fantana” prosperitatii materiale este una crapata, care nu tine apa.

     Dupa ce au tras concluziile de rigoare, oamenii au ajuns la concluzia ca binele material nu trebuie sa fie chiar complet si obiectele nu trebuie sa fie chiar atat de fiabile. Pentru a asigura un flux continuu de productie si vanzare, s-a renuntat la perfectiunea in fabricare. Asa au aparut piesele de plastic in locul celor din otel sau platina, astfel incat o masina de cusut, de exemplu, sa nu mai tina doua sau trei generatii, ci doar cativa ani. Fenomenul este cat se poate de actual, iar oamenii, in alergarea lor dupa fericire, cumpara mereu alte si alte obiecte, tot mai promitatoare, intrand intr-un cerc vicios fara iesire. Dar oamenii sunt tot nefericiti…

     Se povesteste ca un pescar batran si sarac a prins odata un pestisor de aur. Acesta ii promite batranului ca daca ii va da drumul, ii va implini orice dorinta. Batranul pescar il elibereaza pe pestisor, intorcandu-se  la bordeiul lui saracacios. Acolo o vede pe babutza lui spaland cateva haine murdare. Ii povesteste ceea ce i s-a intamplat cu pestisorul de aur si o intreaba daca are vreo dorinta.

     Femeia se uita in jur in bordeiul saracacios si privirea i se opreste la copaia cea veche, spunand ca ar dori una noua. Dorinta i se implineste pe loc. Apoi, cei doi batrani se gandesc la un bordei nou, apoi la un palat, si tot asa mai departe. Insa ei sunt tot mai nefericiti… La urma, cei doi isi exprima ultima dorinta : sa aiba din nou bordeiul acela saracacios, copaia veche si saracia de alta data, caci atunci erau nespus mai fericiti decat in mijlocul palatului plin de bogatii. Aceasta este doar un basm… Insa cat adevar se afla in el !

     “O desertaciune a desertaciunilor”

     Cititi , va rog, marturisirea unui om care a cautat fericirea in multe “fantani crapate”, dar nu a gasit-o niciunde:

     “Am facut lucruri mari; mi-am zidit case, mi-am sadit vii; mi-am facut gradini si livezi de pomi si am sadit in ele tot felul de pomi roditori. Mi-am facut iazuri, ca sa ud dumbrava unde cresc copacii.

     Am cumparat robi si roabe si am avut copii de casa; am avut cirezi de boi si turme de oi, mai mult decat toti cei ce fusesera inainte de mine in Ierusalim. Mi-am strans argint si aur si bogatii ca de imparati si tari.

     Mi-am adus cantareti si cantarete, si desfatarea fiilor oamenilor: o multime de femei. Am ajuns mare, mai mare decat toti cei ce erau inaintea mea in Ierusalim. Mi-am pastrat chiar intelepciunea.

     Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie, ci am lasat-o sa se bucure de toata truda mea, si aceasta mi-a fost partea din toata osteneala mea.

     Apoi, cand m-am uitat cu bagare se seama la toate lucrurile pe care le facusem cu mainile mele, si la truda cu care le facusem, am vazut ca in toate este numai desertaciune si goana dupa vant si ca nu este nimic trainic sub soare.” ( Eclesiastul 2, 4-11 )

     Concluzia lui Solomon apare ca un refern amarnic, rostit si simtit de milioane de oameni nefericiti: “Totul este desertaciune si goana dupa vant

     Daca imparatul Solomon ar fi trait astazi, la inceput de mileniu trei, probabil ca el ar scris astfel cartea sa: “Mi-am zidit vile frumoase in cele mai cunoscute statiuni din tara si strainatate; am avut livezi intregi cu pomi fructiferi; am avut hectare intregi cu culturi bio si propriile mele ferme de vite. Mi-am deschis o afacere prospera si am adunat multi bani in conturile bancare din tara si strainatate. Mi-am impodobit palatele cu cea mai scumpa mobila de import si cu cea  mai sofisticata tehnologie, iar garajele mi le-am umplut cu ultimele modele de masini…”

     Oare care ar fi fost concluzia lui Solomon daca ar fi trait astazi ? Sunt convins ca ar fi spus aceleasi cuvinte ca si acum trei mii de ani: “Totul este desertaciune si goana dupa vant”. Din fericire, dupa ce intrega viata a cautat fericirea la “fantanile crapate” si seci ale acestei lumi, spre sfarsitul vietii Solomon a gasit adevaratul Izvor al ei. Iata ce scrie el in finalul cartii sale:

     Totusi, macar ca pacatosul face de o suta de ori raul si staruieste in el multa vreme, eu stiu ca fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu si au frica de El. Dar cel rau nu este fericit si nu-si  va lungi zilele intocmai ca umbra, pentru ca n-are frica de Dumnezeu.” ( Eclesiastul 8, 12.13 )

     Concluzii

     De ce nu sunt fericiti oamenii ? Pentru ca ei cauta fericirea departe de Izvorul ei adevarat , in “fantanile crapate” si seci  ale lumii noastre inselatoare.

     Personalitatea umana are opt componente distincte. Omul este o fiinta biologica, de aceea, pentru a fi fericit el are nevoie de sanatate. El este si o fiinta materiala, fizica, ceea ce face ca nevoile sale sa fie legate si de hrana, adapost si imbracaminte. Omul este si o fiinta afectiva, de aceea, pentru a fi fericit el are nevoie de dragoste. Este o fiinta inteligenta, avand nevoie sa cugete liber si sa-si poata exprima opinii personale. Omul este si o fiinta sociala, de aceea are nevoie de societate. Este o fiinta creativa, deci are nevoie de munca, de activitate. El este, de asemenea, o fiinta morala si, pentru a fi fericit, el are nevoie de o constiinta curata. Si in sfarsit, omul este si o fiinta spirituala, ceea ce face ca el sa aiba nevoie de comuniune cu Dumnezeu.

     Este posibil ca in conditiile pacatului omului sa-i fie satisfacute toate aceste necesitati ? Jan Huss, reformatorul din Boemia, in timp ce ardea pe rug pentru credinta lui, canta cantari de lauda la adresa lui Dumnezeu. Cum ne explicam acest lucru ?

     Era Huss realizat pe plan fizic cand trupul i se mistuia in dureri insuportabile ? Era el realizat pe plan material ? Huss nu mai avea nimic in acele ultime momente din viata. Era el realizat pe plan social ? Se afla pe stalpul infamiei. Si totusi, Jan Huss canta, caci spiritul lui se afla in cea mai profunda legatura cu Creatorul sau. Huss isi predase viata in mainile Tatalui ceresc, era convins ca este iubit de El si chiar daca trupul lui muritor se transforma in cenusa, el stia ca Mantuitorul lui il va invia in ziua de apoi, facandu-l mostenitor al vietii vesnice. Aceasta nadejde il facea fericit.

     Iata de ce un om, oricat de sarac ar fi, oricat de insingurat si izolat de societate ar fi, oricat ar fi de nerealizat pe plan material, social, afectiv, creativ si intelectual, daca se afla in cea mai buna relatie cu Creatorul sau, el este fericit. Si aceasta pentru simplul fapt ca se gaseste langa Izvorul fericirii, nu langa o “fantana crapata”.

     Si daca mai avem indoieli cu privire la ceea ce s-a spus aici, sa rememoram experienta pe care o povesteste Asaf in Psalmul 73 si sa retinem concluzia unui om construit din acelasi material ca si noi:

     “Cat despre mine, fericirea mea este sa ma apropii de Dumnezeu; pe Domnul Dumnezeu Il fac locul meu de adapost” ( Psalm 73, 28 )

Lori Balogh

This entry was posted in Diverse and tagged . Bookmark the permalink.

One Response to “Ferice de omul…”

  1. Delia says:

    Multumesc pentru mesaj. A fost o incurajare pentru mine si in acelasi timp o confirmare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.