Teoria nemuririi sufletului

Teoria nemuririi sufletului

     Invatatura despre nemurirea sufletului este prezenta in majoritatea religiilor pagane si in majoritatea confesiunilor crestine. Exceptie fac adventistii de ziua a saptea, martorii lui Iehova si evreii.

     Exista mai multe variante ale acestei teorii, unele prezente in lumea pagana, iar altele in cea crestina:

     1) O varianta sustine ca sufletele celor decedati raman intr-o stare de asteptare si de amorteala pana la judecata finala.

     2) O alta varianta ne spune ca sufletele celor morti ajung in rai sau iad ( eventual in purgatoriu ), pentru a-si primi rasplata dupa binele sau raul pe care l-au facut in timpul vietii.

     3) Hindusii cred ca sufletele mortilor se reincarneaza de mai multe ori, trecand prin mai multe existente.

     4) Exista si credinta ca sufletele mortilor hoinaresc prin vazduh, intorcandu-se la casele lor sub forma unor strigoi si comunicand in unele cazuri cu cei ramasi in viata ( spiritism ).

     Insa indiferent de varianta, exista un numitor comun: omul nu moare complet, existenta lui continuand sub o alta forma dupa momentul decesului.

     Originea teoriei

     Mergand inapoi pe firul istoriei, gasim originile acestei teorii chiar in gradina Edenului, in cuvintele sarpelui care i-a ispitit pe primii nostri parinti. In raportul Genezei gasim doua afirmatii cu privire la moarte: una apartinand Creatorului, si alta apartinand Diavolului deghizat in sarpe.

     In calitate de Creator si ca un desavarsit cunoscator al naturii umane, Dumnezeu i-a avertizat pe primii nostri parinti:  “Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit” ( Geneza 2,17 ).

     Cand Creatorul s-a adresat omului , spunandu-i ca va muri negresit in caz de neascultare, El nu S-a adresat doar unei parti din fiinta omului. El nu S-a referit doar la trupul material, ci la intreaga fiinta umana.

     Pe de alta parte, in pofida avertismentului divin, Diavolul deghizat in sarpe l-a asigurat pe om: “Hotarat ca nu veti muri” ( Geneza 3,4 ), reusind sa-l amageasca sa manance din pomul oprit.

     Intrebarea care se pune este: Pe cine credem pe cuvant: pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, Cel care ne cunoaste pe deplin natura si ceea ce se intampla la moarte, sau pe Diavol, o creatura inteligenta, dar aflata in conflict cu Dumnezeu ? Din nefericire, primii nostri parinti au ales sa-i dea crezare mai degraba sarpelui decat Creatorului. Iar de atunci, minciuna sarpelui din Eden a ajuns sa fie inclusa in doctrina majoritatii religiilor lumii.

     Probleme ridicate de teoria nemuririi sufletului

     Acceptarea teoriei nemuririi sufletului ridica o seama de probleme greu sau imposibil de rezolvat, punand sub semnul intrebarii alte doctrine clare ale Bibliei.

     1) Creatiunea: Daca omul poate exista si fara trup ( si inca intr-o forma superioara de         existenta ), de ce a fost nevoie ca Dumnezeu sa creeze si trupul material ? Doar ca o “colivie” a sufletului ? Daca omul poate gandi si fara creier, de ce a fost creat acesta ? Daca el se poate deplasa si fara picioare, de ce au mai fost necesare? De ce urechi, de ce ochi, de ce , de ce ? In cazul acesta Creatiunea ar fi inutila si ar contrazice constatarea personala a lui Dumnezeu care a vazut ca la sfarsitul zilelor Creatiei toate erau foarte bune.

     2) Avertismentul lui Dumnezeu: Daca sufletul ar exista si dupa moarte, avertismentul dat de Creator primilor oameni: “Veti muri negresit” ar fi o minciuna. Creatorul ar aparea ca si cand ar ascunde omului faptul ca la moarte el va supravietui sub forma sufletului. Biblia insa Il descopera pe Dumnezeu ca un Dumnezeu al adevarului, care uraste minciuna sub toate formele ei (Ioan 14,6 ).

    3)  Dreptatea lui Dumnezeu: In cazul in care sufletul ar continua sa existe si dupa moarte, dreptatea lui Dumnezeu ar fi pusa sub semnul intrebarii. In orice guvernare care respecta principiile dreptatii, cei vinovati intai sunt judecati si abia apoi sunt pedepsiti. Ar fi drept ca cei nelegiuiti sa ajunga in iad si abia dupa cateva sute sau mii de ani sa fie judecati ?

     Ar fi drept ca pentru o singura crima savarsita acum cateva mii de ani Cain sa sufere in iad milenii, in timp ce un criminal ca Hitler, cu milioane de victime la activ, sa sufere mult mai putin ? Si inca ceva: Ar fi drept ca pentru pacatele savarsite de un om in timpul vietii sale de 70-80 de ani sa sufere o vesnicie in focul iadului ? Niciun guvern, oricat ar fi de tiranic, nu a dat astfel de pedepse cetatenilor lui, cu atat mai putin Dumnezeul Bibliei, Cel in care dreptatea si dragostea se intalnesc la cele mai inalte cote.

     4) Doctrina invierii: Ce rost ar mai avea invierea mortilor daca omul poate exista intr-o forma superioara , fiind mai fericit si mai liber fara trup?

     5) Revenirea lui Christos: Doctrina revenirii Domnului Christos ar fi serios atacata in cazul in care sufletul celui decedat ar continua sa existe si dupa moarte. Ce rost ar mai avea ca Domnul Christos sa revina pe pamant, cand cei mai multi dintre cei mantuiti s-ar afla deja in cer ( rai ) ? Practic, Mantuitorul ar trebui sa ia sufletele celor aflati in rai si sa le aduca din nou pe pamant, inchizandu-le in trupurile inviate. Nu ar insemna aceasta o limitare a libertatii de miscare si existenta fatza de ceea ce aceste suflete au trait in rai ?

     Scurt istoric al doctrinei nemuririi sufletului

     Teoria nemuririi sufletului are la baza o idee filozofica elaborata de Platon in lucrarea “Phaidon.”  Lucrarea se bazeaza pe un dialog imaginar  petrecut in ziua mortii lui Socrate. Acesta vorbeste, chipurile, despre moartea sa ca despre o eliberare a sufletului din inchisoarea trupului. Pentru Platon, sufletul este o particula nemuritoare, preexistenta nasterii omului. El credea ca lucrurile simple sunt nemuritoare, in timp ce lucrurile complexe se descompun. Omul, fiind alcatuit din trup si suflet, se descompune, insa sufletul ramane indestructibil.

     Ideile lui Platon au influentat gandirea si teologia multor parinti ai Bisericii care au devenit in felul acesta neoplatonisti. In primele doua secole crestine, inca nu se observa patrunderea ideilor lui Platon in teologia Bisericii.

     Astfel, Iustin Martirul ( 150 d.Ch. ) spune in “Apologia” sa ca cei care cred in inaltarea sufletului dupa moarte nu ar trebui sa fie considerati crestini. Melito de Sardes ( 190 d.Ch. ) vorbeste la randul lui despre moarte ca fiind o “tacere lunga”. Tatian ( 170 d.Ch. ) afirma ca sufletul nu este insasi viata, ci el are doar parte la viata pe care i-o da Dumnezeu. Arnobius ( 300 d.Ch. ) este ultimul parinte al Bisericii care sustine nemurirea conditionata a omului. Pentru el, ideile lui Platon nu sunt altceva decat “meticulozitati sofistice.”

     Primii parinti ai Bisericii care vorbesc despre nemurirea neconditionata a sufletului sunt Athenagoras si Tertulian ( 200 d.Ch. ). Apoi, ideea a fost amplu dezvoltata de Origene ( 185-254 d.Ch. ), unul dintre cei mai mari neoplatonisti dintre parintii Bisericii.

     Reformatorii nu au avut o conceptie clara  cu privire la aceasta invatatura. Luther oscila intre adevar si alegorie, intr-un loc numind teoria nemuririi sufletului “un monstru al gramezii de gunoi medieval.” Dintre reformatori, cel mai fervent sustinator al nemuririi neconditionate a omului a fost Jean Calvin.

     In secolul al XX-lea, multi teologi renumiti s-au intors la adevarul biblic cu privire la nemurirea conditionata a sufletului, intre ei numarandu-se si Karl Barth.

     In concluzie, teoria nemuririi sufletului loveste direct in caracterul lui Dumnezeu. Multi oameni cu o ratiune sanatoasa nu au putut accepta ideea ca un Dumnezeu drept ar putea chinui o vesnicie un suflet in iad pentru niste pacate savarsite intr-o viata scurta si s-au refugiat in scepticism. Pe de o parte, teoria nemuririi sufletului ii face pe unii oameni sa aiba o nadejde inselatoare, iar pe de alta parte, pe altii ii indeparteaza de adevaratul Dumnezeu si de adevarurile Bibliei.  

Lori Balogh