Rugaciunea care-L oboseste pe Dumnezeu

 Rugaciunea care-L oboseste pe Dumnezeu

     Contrar asteptarilor unor crititici ai Bibliei, pe paginile Vechiului Testament intalnim pasaje de o deosebita sensibilitate, care ne vorbesc despre un Dumnezeu delicat, plin de empatie fatza de suferinta umana si intotdeauna gata sa vina in ajutorul celui ispitit, lovit si doborat de Satana.

     Ideea ca Dumnezeul Vechiului Testament este diferit de Cel al Noului Testament nu este noua. Ea poate fi regasita si in erezia lui Marcion ( cca 85-155 d.Chr.), in invataturile gnosticilor din primele secole, dar si in lucrari contemporane de mare circulatie ( vezi ampla lucrare “Civilizatii istorisite” de Ariel si Will Durant ). “Vechiul” Dumnezeu este zugravit ca fiind crud, rece, distant, sangeros, razbunator si neiertator, in timp ce “Noul” Dumnezeu, Cel descoperit in viata si invatatura Mantuitorului, este plin de bunatate, iertator, sensibil, cald si foarte apropiat de fiinta umana.

     Si totusi, pe paginile Vechiului Testament intalnim numeroase pasaje care ne vorbesc despre un Dumnezeu indurator, iertator, milos si plin de bunatate, asa cum poate nu intalnim in Noul Testament. In acelasi timp, pe paginile Noului Testament intalnim pasaje care ne vorbesc despre dreptatea, sfintenia si pedepsele lui Dumnezeu, asa cum poate nu intalnim pe paginile vechi-testamentale.

     Iata un exemplu din prima categorie de texte:

     “Sa se lase cel rau de calea lui si omul nelegiuit sa se lase de gandurile lui, sa se intoarca la Domnul care va avea mila de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseste iertand   ( Isaia 55, 7 )

     Cata sensibilitate in aceste cateva cuvinte ! Ele sunt un adevarat balsam pentru sufletul bietului om pacatos care isi priveste ranile provocate de pacat, dar care nu stie incotro sa se indrepte pentru a gasi vindecare.

     Dar sa nu ne gandim doar la pacatosii de pe strada, la oamenii care stau cu spatele la Dumnezeu, indiferenti fatza de Cuvantul Sau si, in final, indiferenti fatza de propria lor mantuire. Sa ne gandim la pacatosii din noi, care desi cunoastem voia lui Dumnezeu, desi avem atata lumina si memoram atatea fagaduinte incurajatoare, totusi cadem adesea in ispita si in descurajare.

     In astfel de momente ne intrebam: “Oare ma mai poate ierta Dumnezeu ? Am cazut de atatea ori in ispita aceasta; oare mai pot gasi har la El ? Oare Domnul nu Si-a intors Fatza de la mine pentru totdeauna ? Oare nu sunt lepadat ?

     Fagaduinta din Isaia 55,7 ne este data tocmai pentru a ne linisti sufletele lovite de furtunile descurajarii. Avem un Dumnezeu plin de mila si intelegere cu privire la natura noastra slaba si decazuta. El stie ca suntem tarana si este dispus sa ne ierte nu o data, nu de zece ori, nici macar de 70×7 ( vezi discutia lui Petru cu Iisus pe tema iertarii aproapelui din Matei 18, 21.22 ), ci ori de cate ori sufletele noastre sunt zdrobite de povara pacatului si cad prabusite la picioarele Sale intr-o pocainta curata.

     Da, asa este Dumnezeul nostru: Acelasi si in Vechiul Testament si in Noul Testament, “Acelasi ieri, azi si in veci !” ( Evrei 13,8 ). Un Dumnezeu care “nu oboseste iertand”.

     Si totusi, in mod paradoxal, pe acelasi Dumnezeu neobosit cand este vorba de iertare, Il putem obosi prin anumite atitudini. Cine si ce anume Il poate obosi pe Dumnezeul cel neobosit ?

     Ahaz a fost unul dintre imparatii rai ai Regatului lui Iuda. In timpul domniei lui a facut mult rau poporului sau , dar mai ales imaginii lui Dumnezeu in lume. Acest imparat a inchis templul, facand in el modificari cerute nu de Dumnezeu, ci de imparatul pagan asirian. A ridicat inaltimi pe care a adus jertfe idolilor pagani, iar in nebunia lui s-a coborat pana acolo incat si-a trecut fiul, printul mostenitor, prin foc, dupa obiceiurile popoarelor canaanite.

     Dar “calea celor stricati este pietroasa” ( Proverbe 13,15 ), nicidecum neteda. Asa ca si in viata acestui imparat a aparut o criza majora. Afland de coalitia dintre imparatul Regatului Israel si cel al Siriei, inima lui Ahaz si a poporului iudeu a tremurat “cum se clatina copacii din padure cand bate vantul” ( Isaia 7, 2 ).  

     Dupa tot raul facut, merita Ahaz sa mai fie iertat si ajutat de mana buna a lui Dumnezeu ? Nicidecum ! Si totusi, Dumnezeul neobosit in a ierta ii intinde din nou lui Ahaz mana indurarii, promitandu-i ca El Insusi va veghea ca Ierusalimul sa fie ocrotit.

     Mai mult decat atat, prin profetul Sau, Dumnezeu ii ofera imparatului nelegiuit sansa sa ceara un semn ca dovada ca promisiunea facuta se va implini negresit. Dar Ahaz refuza sa ceara vreun semn de la Dumnezeu , motivand: “Nu vreau sa cer nimic, ca sa nu ispitesc pe Domnul.”                  ( Isaia 7, 12 ).

     Iata momentul in care neobositul Dumnezeu al iertarii incepe sa oboseasca. Nu o spun eu, ci chiar profetul Domnului: “Isaia a zis atunci: “Ascultati, totusi, casa lui David ! Nu va ajunge oare sa obositi rabdarea oamenilor, de mai obositi si pe cea a Dumnezeului meu ?” ( Isaia 7, 13 ).

     Ce anume L-a obosit pe Domnul in atitudinea lui Ahaz ? Doua lucruri: 1) Lipsa de recunostinta a unui om care merita cu totul altceva decat mila divina si 2) Lipsa increderii in Dumnezeu, care este credincios promisiunilor facute.

     Motivul invocat de Ahaz potrivit caruia nu dorea sa-L ispiteasca pe Dumnezeu cerandu-I un semn era doar un pretext ieftin. In realitate, adevaratul motiv al refuzului sau era lipsa de recunostinta si lipsa de incredere in fagaduinta lui Dumnezeu. Iar acestea Il obosesc pe Dumnezeul neobosit…

     Dar oare mai sunt si alte lucruri care Il obosesc pe Dumnezeu ? Acelasi profet Isaia ne atrage atentia citand chiar cuvintele Domnului: “Tu M-ai chinuit cu pacatele tale si M-ai obosit cu nelegiuirile tale” ( Isaia 43,24 up. ).

     Atunci cand consideram ca prin pacatele noastre L-am rastignit pe Mantuitorul pe cruce, am inteles un mare adevar. Dar nu e intregul adevar ! Pacatele noastre nu doar au contribuit la  suferintele Mantuitorului de acum doua mii de ani pe Golgota, ci ele produc suferinte inimaginabile chiar astazi in cer.

     Tatal, al carui Nume este dezonorat prin fiecare pacat pe care-l facem, este intristat. Fiul lui Dumnezeu, al carui Nume L-am luat asupra noastra, este si El intristat. Iar Duhul Sfant, in loc sa se odihneasca peste sufletele noastre, este nevoit sa suspine si sa lupte mai departe cu fiara din noi. Ingerii sfinti si intreg cerul, cu lumile necazute, toti sunt intristati cand pacatul se furiseaza in viata unui copil al lui Dumnezeu, infasurandu-l pe neobservate, asemenea unui sarpe constrictor care isi sugruma victima.

     Si totusi, cat de incurajator este gandul ca, desi Il obosim adesea pe Dumnezeul nostru cu lipsa noastra de recunostinta, cu lipsa noastra de incredere in Cuvantul Lui, dar si prin pacatele noastre, El totusi nu oboseste sa ne ierte, daca ne intoarcem spre El cu inimile caite.

     Dar atentie ! Mai este un lucru prin care Il putem obosi pe Dumnezeu: “Voi obositi pe Domnul prin cuvintele voastre si mai intrebati:“Cu ce Te-am obosit”?” ( Maleahi 2,17 )

     Este oare posibil sa-L obosim pe Domnul chiar prin rugaciunile noastre ? Cunoscand atatea indemnuri la rugaciune ale Scripturilor, ne e greu sa credem ca rugaciunea Il poate obosi pe Dumnezeul nostru insetat de partasie cu copiii Sai. Si totusi…

     Oare lui Dumnezeu Ii este indiferent ce ii spunem, cum Ii spunem si in ce spirit Ii vorbim in rugaciune ?  Niciun parinte care comunica cu copilul lui nu este multumit cand acesta este dezordonat in vorbire si in idei, aruncand vorbele neglijent, fara respect si fara logica.  Daca noi avem asteptari de la copiii nostri in privinta comunicarii, oare Dumnezeu nu are si El asteptarile Sale de la noi atunci cand ne rugam Lui ? Cu siguranta ca El are anumite asteptari.

     Cum Il putem obosi pe Dumnezeu in rugaciune ?

     In primul rand prin nesinceritate. Rugaciunile frumos construite, rostite public, dar insotite de o viata duplicitara, in total dezacord cu Legea Sa, Il obosesc pe Dumnezeu. Caci sta scris: “Daca cineva isi intoarce urechea ca sa n-asculte Legea, chiar si rugaciunea lui este o scarba.”             ( Proverbe 28, 9 )

     In al doilea rand prin repetarea la infinit a unor expresii si cuvinte care transforma rugaciunea in ceea ce Mantuitorul a numit  “bolboroseala”: “Cand va rugati, sa nu bolborositi aceleasi vorbe ca paganii, carora li se pare ca daca spun o multime de vorbe, vor fi ascultati” ( Matei 6, 7.8 )

     Si in al treilea rand, prin rugaciunile-predici, rostite nu pentru a fi auzite deDumnezeu, ci pentru a culege aprecierile celor din jur. Rugaciunea fariseilor pe la colt de strada, ca sa fie admirati de oameni, Il obosesc pe Dumnezeul neobosit ( vezi Luca 18, 9-12 ), facandu-L sa-Si intoarca urechea de la ele.

     Daca existe o intelepciune in toate lucrurile, cu atat mai mult trebuie sa fie si o intelepciune a rugaciunii. Caci prin ea nu ii vorbim omului, ci Majestatii cerului. Daca exista o ordine in toate lucrurile, cu atat mai mult trebuie sa existe ordine si in rugaciune. Si daca exista o masura a tuturor lucrurilor, cu atat mai mult trebuie sa existe  o masura si in rugaciune, mai ales in rugaciunile publice.

     Dumnezeul caruia ne inchinam merita sa-i aducem rugaciuni inteligente, sincere, intelepte si curate. El nu va obosi sa le asculte ori de cate ori intram, prin credinta, in camera Lui de audienta. El nu va ezita sa implineasca aceste rugaciuni spre binele celor ce Il iubesc. In acelasi timp, sa ne ferim de acele rugaciuni care Il pot obosi pe Dumnezeul nostru care “nu oboseste iertand” !

Lori Balogh 

Acest articol a fost publicat în Cararile rugaciunii și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free