„Si iarasi va sa vina cu slava…”

„Si iarasi va sa vina cu slava…”

„Iata ca El vine pe nori. Si orice ochi Il va vedea; si cei ce L-au strapuns. Si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui. Da. Amin !” ( Apocalipsa 1,7 )

     Asteptatori care se lasa asteptati

     De doua milenii incoace, adevaratii urmasi ai lui Christos Il asteapta sa revina conform promisiunii Sale: „Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu sa fiti si voi”          ( Ioan 14, 2up.-3 ).

In asteptarea lor plina de dor, cei mai multi au „adormit”, odihnindu-se acum pe patul lor de tarana. Insa ei au inchis ochii avand aceeasi credinta cu cea a mult incercatului Iov: „Dar stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca se va ridica la urma pe pamant. Chiar daca mi se va nimici pielea si chiar daca nu voi mai avea carne, voi vedea totusi pe Dumnezeu. Il voi vedea si-mi va fi binevoitor; ochii mei Il vor vedea si nu ai altuia” ( Iov 19, 25-27 ).

Mantuitorul pare ca este asteptat si astazi de cele peste doua miliarde de crestini… Cel putin asa marturisesc crezurile celor mai multe biserici crestine: „…Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui; Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, A caruia imparatie nu va avea sfarsit...”

De ce atunci de pe buzele Mantuitorului s-a auzit acea intrebare retorica si tulburatoare: „Dar cand va veni Fiul omului, va gasi El credinta pe pamant ?” ( Luca 18,8 ). Oare nu cumva Iisus, scrutand cu ochii Sai profetici viitorul, a vazut ca pe masura ce gloriosul eveniment al revenirii Sale se apropie, adevaratii asteptatori sunt din ce in ce mai putini ?

In lume exista peste doua miliarde de crestini declarati. Cati dintre acestia, in ciuda crezurilor frumos alcatuite pe care le invata la orele de catehizare si pe care le repeta in cadrul slujbelor religioase, mai cred cu adevarat in revenirea Mantuitorului ?

Daca am aplica Pilda celor zece fecioare ( Matei 25, 1-13 ) la intreaga crestinatate a zilelor noastre si am tine seama de raportul 1/1 intre fecioarele intelepte si cele neintelepte, am putea sa ne magulim cu ideea ca, desi toti crestinii sunt adormiti din punct de vedere spiritual ( din motive pe care nu le discutam acum ), totusi cel putin jumatate dintre ei sunt pregatiti sa-L intampine pe Domnul Iisus la revenirea Sa.

Sa nu pierdem insa din vedere ca Pilda celor zece fecioare nu ne-a fost data ca sa cunoastem raportul matematic ( cantitativ ) intre crestinii adevarati si cei doar cu numele, ci pentru a intelege deosebirea calitativa intre cele doua categorii. Chiar daca, in mod nefericit, toate fecioarele au adormit, totusi unele au facut ceva deosebit de important: s-au pregatit in vederea revenirii Mirelui ceresc.

Privind la lumea crestina din jurul nostru, ma intreb: Oare cine pe cine asteapta ? Crestinii Il asteapta pe Domnul lor sa revina sau Iisus ii asteapta pe copiii Sai sa se pregateasca pentru intalnirea cu El.  Cine este cel care se lasa asteptat ?

 

Scurt istoric al asteptarii

Pentru primii crestini, fagaduinta revenirii Mantuitorului era atat de vie si implinirea ei era atat de dorita incat, ori de cate ori se intalneau, ei se salutau cu binecunoscutul „Maranata ! – „Domnul nostru vine !

Aceasta fagaduinta a fost viu pastrata in sufletele credinciosilor pana la sfarsitul secolului al III-lea. Multi teologi considera ca ea a fost cea care a dat putere raspandirii crestinismului in ciuda persecutiilor sangeroase la care au fost supusi crestinii in aceasta perioada. Cu cat Biserica era mai crunt persecutata, cu atat mai mult sporea nadejdea credinciosilor ca Domnul va reveni curand.

Ura cezarilor romani, dar si prejudecatile poporului faceau ca simpla credinta in implinirea acestei fagaduinte sa declanseze valuri mari de prigoana. Asa s-a intamplat si in cazul valului de persecutii anticrestine declansat sub domnia lui Domitian in jurul anului 95 d.Chr. Iata ce scrie Eusebiu – unul dintre parintii Bisericii – despre persecutiile de la sfarsitul secolului I:

„Domitian, afland ca crestinii asteptau reintoarcerea lui Iisus Christos pentru a domni pe pamant, a nutrit aceleasi temeri pe care le avusese Irod la prima venire a Mantuitorului. Atunci au inceput sa bantuie persecutiile ordonate de el si tot atunci Ioan, exilat in Patmos, a primit viziunea cu privire la ceea ce trebuia sa se intample in ziua Domnului, adica evenimentele care trebuie sa insoteasca a doua Sa venire.”

Insa pe masura ce timpul trecea, promisiunea Mantuitorului ca Se va intoarce isi pierdea puterea pentru cei mai multi crestini. Unii au mers mai departe chiar, devenind din asteptatori batjocoritori ai revenirii lui Christos, intrebandu-i pe cei care inca Il mai asteptau: „Unde este fagaduinta venirii Lui ? Caci de cand au adormit parintii nostri toate raman asa cum erau de la inceputul zidirii” ( 2 Petru 3,4 ).

La declinul credintei in revenirea Mantuitorului nu au contribuit atat de mult persecutiile care, dimpotriva, au animat si mai mult speranta crestinilor, ci ereziile – acele invataturi straine de Cuvantul lui Dumnezeu care si-au facut loc treptat in doctrinele si viata Bisericii.

Un rol devastator l-au jucat unii parinti ai Bisericii care, prin autoritatea si influenta lor, au raspandit multa otrava in sufletele asteptatorilor lui Christos. Origen ( 185-251 ), de exemplu, a incercat sa spiritualizeze promisiunile Mantuitorului, impingand implinirea lor intr-un timp indepartat si nedefinit. Influenta acestor invataturi se simte din plin in credinta si viata marilor biserici istorice de astazi.

O lovitura puternica data fagaduintei Mantuitorului a venit si din partea lui Augustin ( 354-430 ) care, desi la inceput a impartasit credinta Bisericii apostolice, in a doua parte a vietii a renuntat la ea, sustinand invataturi straine de Cuvantul lui Dumnezeu. In cartea sa „Cetatea lui Dumnezeu”, el afirma ca Domnul Christos a revenit deja si ca acest eveniment a avut loc la Cincizecime, in ziua in care Duhul Sfant a fost revarsat asupra apostolilor. Acest moment coincide cu fondarea Bisericii – aceasta cetate a lui Dumnezeu care reprezinta regatul lui Iisus, intinzandu-se progresiv pana la marginile pamantului. Din nefericire, influenta acestei invataturi devastatoare poate fi resimtita in credinta si mentalitatea multor crestini ai zilelor noastre.

Un rol important in pierderea credintei in revenirea in curand a Domnului Christos l-a avut adoptarea crestinismului ca religie de stat pe timpul lui Constantin cel Mare. Incetarea persecutiilor, urmata de cresterea prosperitatii materiale a crestinilor, a sters treptat spiritul asteptarii si dorul dupa intalnirea cu Mantuitorul. Solomon cunostea bine acest efect al bunastarii asupra spiritualitatii unui om, de aceea el se ruga: „Doamne, nu-mi da bogatie, ca nu cumva in belsug sa Te uit si sa ma lepad de Tine” ( Proverbe 30, 8.9 ).

Intunecatul Ev Mediu, patronat de Biserica oficiala, a avut si el contributia sa la pierderea spiritului de asteptare a implinirii fagaduinei Mantuitorului. In loc sa ridice sus stindardul adevarului si sa proclame apropiata revenire a lui Iisus, Biserica oficiala a procedat asemenea robului rau din Matei 24, 48-51: ea a inceput sa-i „bata pe tovarasii de slujba”, pe cei mai umili si mai credinciosi membri ai sai, gandind in sinea ei: „Stapanul meu zaboveste sa vina.” Biserica a inceput „sa bea si sa manance cu betivii”, acceptand teorii si invataturi pagane, straine de Cuvantul lui Dumnezeu si, in acelasi timp, persecutandu-i pe cei care nu urmau caile ei.

Treptat, lovita din multe parti de ura lui Satana, care vede in implinirea fagaduintei revenirii Mantuitorului propriul sau sfarsit, acest mare adevar al Scripturilor a fost ascuns sub obroc, el ramanand viu doar in cateva inimi umile si credincioase.

Insa Dumnezeu nu Si-a retras fagaduinta si nu a dezbracat-o de puterea ei. In planul Sau, trebuia sa vina un timp in care promisiunea revenirii Mantuitorului urma sa fie reinviata si readusa in atentia lumii. Scopul ? Acela de a pregati un popor care sa fie gata de a-L intampina pe Domnul la a doua Sa venire.

 

     Redesteptarea

Asteptatori sinceri ai revenirii Mantuitorului au existat in toate timpurile si in toate bisericile, indiferent de amenintarile venite fie din partea paganilor, fie din partea Inchizitiei papale. Cele 1847 de fagaduinte biblice cu privire la acest maret eveniment nu puteau fi usor trecute cu vederea de cei care au deplina incredere in Cuvantul lui Dumnezeu.

Despre aceasta nadejde crestina au predicat si valdenzii din Piemont. Multi dintre si-au pecetluit insa credinta si nadejdea cu propria lor viata. In secolul al XIII-lea, abatele Ioachim de Flore a fost initiatorul unei puternice miscari de redesteptare religioasa. In ciuda amenintatilor venite din partea Inchizitiei, multi scriitori apartinand Ordinului Franciscan au publicat numeroase studii in care promisiunea revenirii Domnului Christos era reinviata.

In timpul Reformei, John Wycliff in Anglia si Huss si Ieronim in Boemia au predicat despre a doua venire a lui Iisus . Marturisirile de credinta protestante  din secolele al XVI-lea si al XVII-lea au pus si ele la loc de cinste credinta in apropiata revenire a Domnului, astfel incat dupa Reforma se produce o schimbare a directiei de gandire religioasa a lumii.

Miscarea metodista din Anglia, initiata de fratii Wesley, a reinviorat si mai mult speranta si credinta in cea de-a doua venire a lui Christos. Insa ceea ce a reprezentat culmea redesteptarii sperantei advente a fost inceputul secolului al XIX-lea, datorita unor evenimente politice si sociale care au determinat lumea sa acorde o atentie sporita studiului profetiilor apocaliptice.

Chiar si in sanul Bisericii Catolice, inca din 1790, incep sa se auda voci timide, cum este cea a iezuitului Manuel de Lacunza, care incearca in cartea sa „Venirea lui Mesia in glorie” sa reinnoiasca teologia catolica cu privire la marele adevar biblic al revenirii lui Christos.

 

     Mai asteapta asteptatorii ?

Ne aflam la inceputurile celui de-al treilea mileniu crestin. Privind in urma la inaintasii nostri, la framantarile, luptele, primejdiile si persecutiile pe care le-au indurat cei care au crezut in promisiunea revenirii Mantuitorului, poate ca simtim un gust amar, o umbra de tristete si poate chiar de descurajare. Multi crestini sinceri si-au dat viata pentru credinta lor, strangand in inimile lor fagaduinta Domnului Iisus ca pe cea mai sfanta comoara.

Si totusi, promisiunea Mantuitorului nu s-a implinit. In urma noastra sunt doua milenii de istorie si de asteptare infrigurata. Nu o suta de ani, nici cinci sute de ani, nici macar o mie de ani, ci doua mii de ani de asteptare…

Ne descurajeaza acest gand ? Mai avem putere sa credem cu tarie ca aceasta promisiune se va implini curand ? Mai avem curajul sa o vestim si altora ?

Batjocoritorii secolului al XXI-lea vor spune ca si acum o mie de ani , si acum o mie cincisute de ani crestinii au crezut si ei ca-L vor vedea pe Domnul Iisus revenind in slava. Si totusi, El nu a venit…

E adevarat, insa credintei noastre i se alatura de data aceasta cuvantul profetic care „straluceste ca o lumina intr-un loc intunecos” ( 2 Petru 1,19 ), lucru pe care inaintasii nostri nu l-au inteles deplin asa cum il intelegem noi.

Studiul profetiilor cu privire la timpul sfarsitului ne arata ca ele s-au implinit in cea mai pare parte, iar cele care nu s-au implinit inca sunt de asa natura incat se pot implini peste noapte. Oare ce trebuie sa se mai intample pentru ca crestinii sa se trezeasca din somnul fecioarelor adormite din pilda ?

Strigatul din miez de noapte : „Iata Mirele, iesiti-i in intampinare !” ( Matei 25, 6 ) va trezi intreaga Biserica: si pe crestinii adevarati si pe cei pentru care crestinismul este doar o poleiala. Nu, noi nu ne descurajam privind in urma la cele doua milenii de asteptare. Dumnezeu nu poate sa minta. Cuvantul Sau nu poate sa minta, caci El ne asigura: „Caci este o prorocie a carei vreme este hotarata; se apropie de implinire si nu va minti; daca zaboveste, asteapt-o, caci va veni si se va implini negresit” ( Habacuc 2,3 ).

Asta dorim sa facem: sa asteptam cu rabdare implinirea acestei promisiuni, pregatind in „candelele” fiintei noastre suficient „ulei de rezerva” pentru a-L intampina pe Mire la revenirea Lui. Si mai dorim sa facem ceva: sa credm ca-L vom vedea cu ochii nostri curand, foarte curand. Nu peste decenii, secole sau milenii, asa cum cred ( sau, mai degraba, nu cred ) unii „asteptatori”.

Daca in aceasta seara s-ar auzi in lumea intreaga strigatul de la miezul noptii: „Iata Mirele, iesiti-I in intampinare !” , fie ca fiecare dintre noi sa fim gasiti ca adevarati asteptatori, cu candelele pline de uleiul Duhului Sfant si cu sufletele pline de bucuria reintalnirii cu Domnul si Mantuitorul nostru. Bucuria de a merge…acasa.

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Iisus Christos și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free