Evrei 6, 4-6: Pacatul de neiertat

Evrei 6, 4-6: Pacatul de neiertat

„ Caci cei ce au fost luminati odata si au gustat darul ceresc, si s-au facut partasi Duhului Sfant, si au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor,
si care totusi au cazut, este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta, fiindca ei rastignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu si-L dau sa fie batjocorit.”

Pasajul biblic citat mai sus a reprezentat mereu o sursa de neliniste si descurajare pentru unii crestini, fiind unul din cele mai dezbatute in intreaga istorie a crestinismului.  Multi au vazut in aceste versete imposibilitatea ca cei cazuti de la credinta ( apostati ) sa se mai intoarca vreodata la Dumnezeu. Si aceasta datorita afirmatiei lui Pavel facuta in dreptul celor  care s-au indepartat de El: „este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta.”  Expresia „este cu neputinta” pare sa inlature orice speranta ca acesti oameni vor mai putea intra vreodata intr-o relatie mantuitoare cu Domnul Christos si cu Biserica Sa.

Epistola catre evrei aminteste de patru lucruri imposibile: 1) Este imposibil ca Dumnezeu sa minta ( Evrei 6,18 ); 2) Este imposibil ca sangele taurilor si tapilor sa stearga pacatele ( Evrei 10, 4 ); 3) Este imposibil ca un om sa fie placut lui Dumnezeu fara credinta ( Evrei 11,6 ); 4) Este imposibil ca cei care au fost luminati odata de Duhul lui Dumnezeu sa fie reinnoiti daca au cazut de la credinta  ( Evrei 6, 4-6  ).

Intrebarea pe care o ridica acest pasaj este urmatoarea: Mai exista vreo speranta pentru cei care au apostaziat ? Mai pot fi ei recuperati si reintegrati in slujirea crestina ?

Afirmatiile lui Pavel au fost interpretate in multe feluri, insa doua dintre ele merita atentia noastra.

1) Unii comentatori afirma ca pasajul in discutie se refera la pacatul de neiertat, despre care a vorbit Insusi Mantuitorul in Matei 12,31.32: „De aceea, va spun: Orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor, dar hula impotriva Duhului Sfant nu le va fi iertata. Oricine va vorbi impotriva Fiului omului, va fi iertat, dar oricine va vorbi impotriva Duhului Sfant nu va fi iertat nici in veacul acesta, nici in cel viitor.”

2) Alti comentatori sustin ca pasajul acesta nu ne lasa fara speranta, ci ne vorbeste despre o speranta conditionata. Ei se bazeaza pe vers. 9 care aduce o unda de optimism in aceasta privinta: „Macar ca vorbim astfel, prea iubitilor, totusi de la voi asteptam lucruri mai bune care insotesc mantuirea.”

Cei mai multi interpreti ai textului biblic accepta prima interpretare, insa nici a doua nu este de neglijat.  Este de subliniat faptul ca iudeii considerau ca aceia care pacatuiau cu voia, increzandu-se unei pocainte viitoare, nu mai puteau sa se intoarca la Dumnezeu. Iata cateva afirmatii in acest sens, consemnate in Comentariile Biblice AZS:

“Dacă cineva spune: voi păcătui şi mă voi pocăi, voi păcătui şi mă voi pocăi, nu i se va da nici o ocazie să se pocăiască. [dacă cineva spune]: voi păcătui şi Ziua Ispăşirii va aduce ispăşire pentru mine, Ziua Ispăşirii nu-i va aduce nici o ispăşire” (Misnah Yoma 8. 9, Soncio ed. of the Talmud, p. 423).

     Ei învăţau, de asemenea că pocăinţa era imposibilă omului care conducea mulţimea spre păcat: „Oricine conduce pe mulţi să fie neprihăniţi, prin acela nu vine păcatul; şi oricine conduce pe mulţi spre păcat, aceştia nu-i oferă posibilitatea de a se pocăi” (Misnah, Aboth 5. 18 Soncino ed. of the Talmud, P. 71).

     Este, de asemenea, interesant, un alt pasaj din Cartea lui Sirach : „Nu zice ’Am păcătuit, dar ce mi s-a întâmplat’ Căci Jahve suferă mult. Nu te bizui pe iertare, căci vei adăuga păcat după păcat. Şi nu zice ’Îndurările Sale sunt mari, El va ierta mulţimea nelegiuirilor mele’; căci mila şi mânia sunt ale Sale şi mâhnirea Lui rămâne asupra celui neevlavios. Nu întârzia să te întorci la El şi nu amâna de pe o zi pe alta; căci îndată vine mânia Sa şi în vremea răzbunării vei pieri” (ch. 5 :4-7; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudopigrapha of the Old Testament, vol. 1, p. 332).

Persoanele la care se refera autorul Epistolei catre evrei trec prin experienta unei apostazii majore. Privilegiile deosebite pe care le-au avut si care sunt amintite de Pavel fac din caderea lor de la credinta o adevarata drama. Oamenii acestia au fost „luminati” cu privire la adevar, au gustat din bogatiile harului divin, au fost partasi Duhului Sfant si au gustat din puterea Cuvantului lui Dumnezeu si a fagaduintelor Sale.

Toate aceste elemente sunt enumerate pentru a arata ca acesti oameni au avut o experienta reala cu Dumnezeu. Ei au fost martori in propria lor viata, dar si in vietile altora,  ale minunilor  harului divin. Din punct de vedere spiritual, acestor oameni li s-a dat mult, de aceea li se cere mult.

De ce se spune despre acesti oameni ca „este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta” ? Aici nu este vorba de oameni care doresc pocainta cu toata sinceritatea si aceasta devine imposibila pentru ei, ci de oameni care nu mai doresc sa se intoarca la Dumnezeu, parasindu-si starea de apostazie.

Imposibilitatea lor de a se intoarce la Dumnezeu nu este un act razbunator din partea Creatorului fatza de cei care i-au intors spatele, ci o dovada de respect fatza de alegerea pe care acesti oameni au facut-o in mod deliberat. Intoarcerea lor este „cu neputinta” nu pentru ca ea ar fi imposibila pentru Dumnezeu, ci pentru ca ei nu ingaduie ca ea sa fie posibila. Orice apostazie prelungita si pe deplin constienta este o sinucidere spirituala ( dar si fizica ) deliberata.

Conform declaratiei lui Pavel, cei care apostaziaza in mod deliberat si nu vor sa renunte la atitudinea lor razvratita, „rastignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu si-L dau sa fie batjocorit.” Ce semnificatie are aceasta afirmatie dramatica ?

Este un lucru grav sa-L dai pe Mantuitorul lumii pentru a fi rastignit. Insa una este sa o faci fara sa stii Cine este El si fara sa-L cunosti din propria experienta si alta este sa-L dai sa fie rastignit dupa ce ai fost alaturi de El in momentele importante ale vietii, dupa ce ai gustat din bunatatea si harul Sau, si dupa ce ai ajuns la convingerea ca El este Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii.

Un om care a umblat cu Iisus o vreme indelungata si care se intoarce apoi la viata sa lumeasca pe care o iubeste mai mult decat pe El nu face altceva decat sa dea ocazie lumii sa-L batjocoreasca din nou pe Mantuitorul.

Daca prima rastignire a lui Iisus a fost o moarte ispasitoare pentru pacatele marturisite ale omului, cea de-a doua rastignire, spiritual vorbind, este mai degraba o moarte pentru ca omul sa fie liber sa pacatuiasca cat vrea si fara sa fie deranjat. Daca prima rastignire a fost o jertfa, mai degraba decat o crima, cea de-a doua rastignire este cu siguranta o crima cu premeditare.

Cei mai multi evrei din vremea lui Iisus nu au stiut ce fac si pe Cine trimit la moarte. Astfel se explica rugaciunea Mantuitorului: „Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac !” ( Luca 23,34 ). Cea de-a doua rastignire a lui Iisus este insa premeditata si in deplina cunostinta de cauza. Cei apostaziati stiu in cine au crezut pana la caderea lor de la credinta, de aceea si vinovatia lor este cu totul alta. In ciuda „armistitiului” ratificat cu Insusi sangele lui Iisus curs pe cruce, acesti oameni intorc deliberat armele impotriva Lui, dand dovada de inalta tradare.

Pentru acesti oameni reinnoirea este imposibila nu pentru ca Dumnezeu o face imposibila, ci pentru ca ei au ales pentru totdeauna sa treaca in tabara adversa, tradand cauza lui Dumnezeu fara nicio remuscare. A cadea de la credinta se poate intampla oricui si este regretabil,  insa a ramane cazut in mod voit si definitiv este o tragedie.

Cheia interpretarii intregului pasaj din Evrei 6, 4-6 se afla in modul cum este tradus si inteles cuvantul „fiindca” din vers. 6. Comentariile Biblice AZS ne spun cu privire la acest cuvant urmatoarele:

     „Unii comentatori sugerează că aici propoziţia este temporală şi că ar fi corectă următoarea traducere: „Este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, câtă vreme continuă să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu”. O astfel de folosire temporală a participiului este obişnuită în greacă. Dacă este adoptată această variantă, atunci ideea este că aceia care apostaziază nu pot fi readuşi la credinţă câtă vreme continuă de a fi nepocăiţi.”

     Dacă este adoptată folosirea cauzală a participiului („văzând” – KJV, „fiindcă” – traducerea Cornilescu – „deoarece” etc.), atunci pasajul se referă la păcatul de neiertat, deoarece numai cei vinovaţi de acest păcat nu pot fi readuşi la pocăinţă. Păcatul acesta se manifestă de obicei prin rezistenţa continuă la chemarea lui Dumnezeu şi la apelul Duhului Sfânt. El constă într-o împietrire a inimii, până când nu omul nu mai poate să răspundă glasului divin. De aceea o persoană care a păcătuit împotriva Duhului Sfânt nu mai are nici o remuşcare, nici un sentiment de întristare pentru păcat, nici o dorinţă de a se feri de el, iar conştiinţa nu-l mai învinuieşte. Dacă cineva are o dorinţă sinceră de a face ce este bine, atunci poate fi sigur că încă mai este nădejde pentru el.

Lucrul acesta ar trebui să fie o sursă de mângâiere pentru sufletul descurajat, dar nu trebuie în nici un caz să fie folosit ca un îndemn la nepăsare. Dumnezeu doreşte să-i mângâie pe cei descurajaţi, dar vrea de asemenea să-l avertizeze poporul Său cu privire la primejdia de a ajunge la punctul de unde nu se mai pot întoarce.”

Lori Balogh