Marele razboi cosmic ( 2 ) – Cerul pierdut

Marele razboi cosmic ( 2 )

– Cerul pierdut –

 

  O taina intre multe altele

  Viata ne pune in situatia de a ne confrunta cu o multime de taine. Unele dintre ele isi pierd aceasta calitate in momentul in care reusim sa le patrundem intelesurile. Si astfel, ele parasesc marele ”ocean” al necunoscutului, pentru a patrunde in micul ”pahar” al cunoasterii umane.

Altele insa continua sa ramana taine in ciuda dezvoltarii fara precedent a cunoasterii, stiintei si tehnologiei. La ora actuala inca nu se stie exact ce este viata, nu se stie daca Tabelul lui Mendeleev contine toate elementele chimice existente, nu se stie de unde provine puterea unei seminte germinate sa strapunga asfaltul trotuarului… Si o multime de alte mistere asteapta sa fie dezlegate.

Traim un paradox al cunoasterii: Cu cat cunoastem mai mult, cu atat oceanul necunoscutului ne apare mai intins, scotand la lumina noi taine ale Creatiei. Daca exista taine in domeniul vietii fizice, de ce nu ar exista ele si in cel al vietii spirituale ?

Cu siguranta ca exista si in acest domeniu lucruri pe care inca nu le intelegem, sau pe care nu le vom intelege niciodata in aceasta viata. Unele dintre ele isi pierd calitatea de “taina” in momentul in care primim revelatia adevarului. Asa s-a intamplat cu marele Plan al Mantuirii, pe care apostolul Pavel il numeste “taina voiei lui Dumnezeu” ( Efeseni 1,9 ), “taina lui Christos” ( Efeseni 3,4 ) sau “taina Evangheliei” ( Efeseni 6,19 ), expresii care si-au pierdut insa sensul in momentul in care acest plan a fost descoperit oamenilor.

  “Caci a binevoit sa ne descopere taina voiei Sale, dupa planul pe care-l alcatuise in Sine Insusi, ca sa-l aduca la indeplinire la implinirea vremurilor, spre a-si uni iarasi intr-unul, in Christos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant” ( Efeseni 1,9. 10 ).

Biblia ne vorbeste insa de doua taine care nu vor fi elucidate niciodata, nici chiar in viata vesnica promisa celor mantuiti. Si aceasta nu pentru ca Dumnezeu ar avea o astfel de intentie fatza de creaturile Sale, ci pentru ca lucrurile sunt cu adevarat cu neputinta de explorat. Prima dintre ele este numita de apostolul Pavel “taina evlaviei”:

  “Si fara indoiala, mare este taina evlaviei… Cel ce a fost aratat in trup, a fost dovedit neprihanit in Duhul, a fost vazut de ingeri, a fost propovaduit printre neamuri, a fost crezut in lume si a fost inaltat in slava” ( 1 Timotei 3,16 ).

Din cele spuse de apostol este evident ca aceasta taina este legata de intruparea Fiului lui Dumnezeu si de lucrarea pe care a facut-o pentru rascumpararea omului. Va putea insa cineva din acest Univers sa explice de ce a facut Dumnezeu un sacrificiu atat de mare ? Va putea cineva sa raspunda la intrebarea: Cum a putut Dumnezeu sa iubeasca atat de mult niste fiinte pacatoase, razvratite si nerecunoscatoare, pana acolo incat sa jertfeasca pentru salvarea lor tot ce a avut mai scump in Univers: pe unicul sau Fiu ?

Sunt convins ca nici dupa o mie de ani, nici dupa un milion de ani, si nici dupa un miliard de ani de viata vesnica nu vom putea raspunde la aceasta intrebare. Este adevarat ca, pe masura ce veacurile se vor scurge, cei mantuiti vor patrunde tot mai adanc in “taina evlaviei”, in taina iubirii divine infinite, insa niciodata nu i se va cunoaste adancimea.

Dar mai exista o taina ce nu va putea fi explicata niciodata: cea pe care acelasi apostol Pavel o numeste generic “taina faradelegii”. “Caci taina faradelegii a si inceput sa lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreste acum sa fie luat din drumul ei” ( 2 Tesaloniceni 2,7 ).

La ce se refera aceasta taina ? Domeniul ei este intunericul pacatului, iar mesajul este clar: Niciodata nu vom putea gasi o explicatie a aparitiei raului intr-un Univers perfect. Nici chiar in viata viitoare… Cum s-a putut naste raul in fiinta desavarsita si purtatoare de lumina – Lucifer ? Cum a putut sa apara ceva cu totul rau din ceva cu totul bun, desavarsit ?

A incerca sa cautam o explicatie pentru aparitia raului in Univers inseamna indirect a-i gasi o scuza. Iar a gasi o scuza pentru aparitia raului inseamna a-L acuza pe Creator si a insinua ca El nu este desavarsit si nu a creat lucruri desavarsite.Ceea ce este o aberatie…

De aceea, sa ne scoatem palariile cu respect si sa ne recunoastem neputinta si limitele noastre in intelegerea celor doua taine. Dar aceasta nu inseamna sa le inchidem “dosarul”, parasindu-le intr-un sertar uitat al preocuparilor noastre.

Prima porunca data de Creator omului chiar din prima sa zi de existenta a fost: “Cresteti !” ( Geneza 1,28 ). De aceea, prima si cea mai mare datorie a lui este sa creasca in cunoastere in toate domeniile. Facand astfel, omul ii aduce slava Creatorului sau. Desigur, nu vom reusi niciodata sa inghesuim imensul ocean al cunoasterii in minusculul vas al fiintei noastre, dar putem creste mereu si ne putem mari permanent capacitatea de cunoastere.

Chiar si in ceea ce priveste “taina faradelegii” ? Da, chiar si in acest domeniu. Insa atentie ! Nu prin experimentarea raului in propria noastra viata, ci doar prin intelegerea celor descoperite de Dumnezeu in aceasta privinta. Pomul cunostintei binelui si raului putea fi privit de primii nostri parinti, dar nu aveau voie sa manance din el.

 

  Istoria dinaintea istoriei

Faptul ca raul a aparut mai intai in cer si abia apoi a fost “exportat” pe pamant, reiese clar din referintele biblice care, puse cap la cap, ne ofera o imagine corecta asupra problemei. Cartea Apocalipsei ne vorbeste despre un “razboi” izbucnit in cer, avandu-i ca principali protagonisti pe Mihail si ingerii Lui si pe “balaur” si ingerii lui ( Apocalipsa 12, 7-9 ).

Fiind un razboi ideologic ( deci fara arme de natura fizica ), acest conflict trebuie sa fi durat un timp indelungat. Cand te lupti cu sabia sau pusca, un razboi poate dura putin, ca in cazul Razboiului de sase Zile din Palestina ( 1967 ). Insa atunci cand armele aruncate in lupta sunt idei si argumente, conflictul poarte dura neasteptat de mult.

Scriptura nu fixeaza in timp inceputul razoiului din cer ( cum am putea vorbi de “timp” inainte de Creatie ? ), insa din relatarea Genezei reiese ca in momentul crearii omului raul deja aparuse in Univers. In caz contrar, porunca data de Creator primilor nostri parinti de a lucra si a pazi gradina Edenului nu ar fi avut niciun sens ( vezi Geneza 2,15 ). De ce ar fi trebuit Adam si Eva sa pazeasca Edenul daca nu ar existat nicio primejdie si niciun vrajmas care sa produca pagube ?

De asemenea, chiar existenta pomului cunostintei binelui si raului in mijlocul gradinii Edenului, ca test al loialitatii omului fatza de Creator, dovedeste ca raul deja exista, amenintand tanara Creatie abia iesita din mainile lui Dumnezeu ( vezi Geneza 2,9 ). De unde aceasta denumire de “pom al cunostintei binelui si raului”, daca raul nu ar fi aparut deja si nu ar fi fost cunoscut ca atare in Univers ?

Daca raul aparuse deja la data dialogului purtat intre Creator si primii nostri parinti, se ridica o serie de intrebari: Cand, cum si in ce mod a aparut el ? Cum a fost posibil ca intr-o Creatie desavarsita, realizata de un Dumnezeu desavarsit, sa apara aceasta nota discordanta, aducatoare de atatea consecinte nefaste ?

Biblia nu ne raspunde explicit la aceste intrebari, insa ne lasa niste indicii dupa care ne putem ghida in intelegerea acestui subiect delicat. Cartile profetilor Isaia si Ezechiel contin doua pasaje importante, pe care majoritatea comentatorilor Bibliei le considera relevante in privinta aparitiei raului in Univers: Isaia 14, 12-14 si Ezechiel 28, 12-17.

Cele doua pasaje amintite au drept destinatari directi pe imparatul Babilonului ( Isaia 14,4 ) si pe imparatul Tirului ( Ezechiel 28,12 ). Insa parcurgand cu atentie cele doua “cantari de jale” ( recviem ), putem observa ca descrierile depasesc cu mult cadrul local si pamantesc, trimitandu-ne candva, in trecut, in atmosfera cereasca, in momentele tainice ale nasterii primului pacat. Sa privim cu atentie la detaliile pe care inspiratia divina ni le-a lasat in cele doua pasaje biblice:

1) Isaia 14,12-14: “Cum ai cazut din cer, Luceafar stralucitor, fiu al zorilor ! Cum ai fost doborat la pamant, tu, biruitorul neamurilor ! Tu ziceai in inima ta: “Ma voi sui in cer, imi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi sedea pe muntele adunarii dumnezeilor, la capatul miazanoaptei; ma voi sui pe varful norilor, voi fi ca Cel Prea Inalt”.

Destinatarul direct al acestui “recviem” este, desigur, imparatul Babilonului. Nu stim care dintre ei, sau daca profetia se refera la toti, mai ales ca Imperiul Neobabilonian, intemeiat de Nabopolasar, tatal lui Nebucadnetar, inca nu aparuse pe vremea lui Isaia.

Insa elementele descriptive ale acestei profetii depasesc cu mult cadrul pamantesc si cel al conditiei umane. “Lucifer” ( dupa numele sau ebraic “Heileil” ) inseamna “Steaua stralucitoare” sau “Stralucitorul”. In limba greaca, numele corespunzator este “Heosforos” sau “Fosforos”, avand acelasi inteles. In limba latina, numele “Lucifer” inseamna “Purtator de lumina”.

Indiferent de limba, numele acestei fiinte vorbeste mult despre intelepciunea si infatisarea sa maiestoasa. Or, pentru un imparat pamantesc, fie el chiar si al Babilonului, o asemenea descriere este mult prea mult. Mai ales ca este vorba de un imparat pagan. Mai mult decat atat, ambitia acestui “Luceafar stralucitor, fiu al zorilor” de a se sui in cer, de a-si ridica scaunul de domnie mai presus de stele lui Dumnezeu ( peste intreaga Creatie ), de a sedea pe muntele adunarii dumnezeilor ( de a intra in sfatul divin ) si de a fi ca Cel Pea Inalt intrec cu mult ambitiile oricarui monarh pamantesc.

2) Ezechiel 28, 12-17: “Fiul omului, fa un cantec de jale asupra imparatului Tirului si spune-i: “Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: ajunsesei la cea mai inalta desavarsire, erai plin de intelepciune si desavarsit in frumusete. Stateai in Eden, gradina lui Dumnezeu, si erai acoperit de tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smaragd si cu aur; timpanele si flautele erau in slujba ta, pregatite pentru ziua in care ai fost facut. Erai un heruvin ocrotitor cu aripile intinse; te pusesem pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu si umblai prin mijlocul pietrelor scanteietoare. Ai fost fara prihana in caile tale, din ziua cand ai fost facut pana cand s-a gasit nelegiuirea in tine. Prin marimea negotului tau, te-ai umplut de silnicie si ai pacatuit; de aceea, te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu si te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scanteietoare. Ti s-a ingamfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat intelepciunea cu stralucirea ta. De aceea, te arunc la pamant, te dau priveliste imparatilor”.

Mai mult decat in pasajul anterior, aici avem o serie de detalii legate de “imparatul Tirului” care depasesc cu mult conditia umana, trimitandu-ne la maiestatea si stralucirea unei fiinte ceresti:

– Era o fiinta ajunsa la cea mai inalta desavarsire ( vers. 12 )

– Era desavarsit in intelepciune si frumusete ( vers. 12 )

– Locuia in Eden, gradina lui Dumnezeu ( vers. 13 )

– Era acoperit cu noua din cele douasprezece pietre pretioase pe care le regasim pe pieptarul marelui preot din vechime, care Il simboliza pe Iisus Christos, Marele Preot ceresc ( vers. 13 )

– Era un “heruvim ocrotitor cu aripile intinse”, un ordin ingeresc aflat in slujba Creatorului ( vers. 14.16 )

– Fusese asezat pe muntele sfant al lui Dumnezeu – simbol al Imparatiei ceresti ( vezi Psalmul 15,1 )

– A fost creat desavarsit si neprihanit, dar pacatul s-a nascut in inima sa ( vers. 16 )

“Negotul” facut cu alte fiinte era pacatos ( vers. 16 )

– Stricaciunea morala a aparut mai intai in inima lui, ducand la alterarea intelepciunii lui ( vers. 17 )

– In final, a fost aruncat de pe muntele lui Dumnezeu, din Eden, pe pamant ( vers. 17 ).

Ca si in cazul pasajului precedent, este imposibil de atribuit toate aceste caracteristici unui simplu imparat pamantesc, fie el si imparatul Tirului, mai ales ca este vorba de un imparat pagan care nu se inchina viului Dumnezeu.

Intr-un limbaj metaforic si foarte sugestiv, tipic oriental, cele doua pasaje ne vorbesc despre fiinta cereasca in care s-a nascut primul pacat din Univers: Lucifer. “Purtatorul de lumina”, devenit in urma rebeliunii sale impotriva lui Dumnezeu “balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume” ( Apocalipsa 12, 9), s-a transformat prin pacatuire in marele Impotrivitor, personificarea raului si autorul tuturor formelor de rau existente.

O privire atenta asupra referintelor biblice cu privire la aparitia raului in Univers, si apoi in lumea noastra, ne ajuta sa tragem deja cateva concluzii:

1) Raul nu este doar o idee sau o notiune abstracta independenta, ci el este legat de fiinte inteligente, de persoane reale.

2) Raul nu a existat intotdeauna, ci a aparut in Creatia lui Dumnezeu la un moment dat.

3) Raul s-a nascut mai intai in gand, si abia apoi s-a manifestat in fapte si atitudini.

4) Raul a aparut ca o surpriza pentru fiintele create, nu insa si pentru Creator. El s-a nascut acolo unde era cel mai putin probabila aparitia lui: in Eden si pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu, adica in imediata apropiere a tronului ceresc.

5) Raul a aparut in inima neprihanita a celei mai stralucitoare fiinte create de Dumnezeu ( “heruvim ocrotitor” )

6) Raul a aparut dintr-o dorinta initial buna, dar canalizata prost: dorinta de progres, de dezvoltare personala si de crestere.

7) Raul a insemnat depasirea delimitarilor stabilite de Creator in Creatia Sa. Lucifer nu s-a multumit cu conditia sa de creatura si a ravnit dupa pozitia, autoritatea si inchinarea pe care le merita doar Creatorul.

 

  Dileme colaterale

Totusi, cum a fost posibila metamorfoza ? Cum a fost posibil ca intr-o fiinta desavarsita, stralucitoare si inteligenta sa se nasca ganduri pacatoase ? Nu exista raspuns la aceasta intrebare. “Taina faradelegii” ( 2 Tesaloniceni 2,7 ) tocmai din acest motiv va ramane o taina ce nu va putea fi dezlegata niciodata in viitor. Nimeni nu poate explica aparitia raului intr-o fiinta desavarsita din punct de vedere moral si fizic, atat de apropiata de tronul lui Dumnezeu, intr-un mediu in care domnea armonia, pacea si fericirea tuturor fiintelor create.

Insa daca nu vom afla niciodata raspunsul la aceasta intrebare, putem totusi sa intrezarim raspunsurile la alte intrebari colaterale, de genul: Daca a fost posibila aparitia raului in Univers, poate fi facut responsabil pentru acest lucru Dumnezeu ? Putea fi prevenita aparitia raului ? Si daca da, de ce Dumnezeu nu a impiedicat aparitia lui ? Daca raul este atat de grav, aducand atatea consecinte dezastruoase in toate domeniile vietii, de ce l-a ingaduit Creatorul un timp atat de indelungat ?

Toate aceste dileme colaterale aparitiei raului isi pot gasi rezolvarea privind lucrurile prin prisma caracterului lui Dumnezeu. Pe paginile ei, Biblia ne descopera imaginea unui Dumnezeu desavarsit ( Deuteronomul 32,4 ), sfant ( Isaia 6, 2.3 ), atotstiutor ( Psalmul 139 ), atotputernic ( Exodul 6,3 ), dar si un Dumnezeu iubitor ( 1 Ioan 4,8 ), indurator ( Exodul 34, 6 ), bun ( Marcu 10,18 ) si milostiv ( Osea 11,8 ).

Este evident ca, avand aceste atribute si insusiri ale caracterului Sau, Dumnezeu nu putea fi luat prin surpindere de aparitia raului in Creatia Sa. De ce atunci nu a luat masuri pentru a preveni aparitia lui ?

Sa privim lucrurile dintr-o alta perspectiva: Daca Dumnezeu ar fi dorit sa opreasca aparitia raului pe o cale sau alta, El ar fi trebuit sa anuleze un principiu de baza al guvernarii Sale: libertatea de alegere a fiintelor create, libertate care ea insasi este o manifestare a dragostei.

Se putea preveni aparitia raului ? Categoric da ! Dar cu ce pret ?! Creatorul ar fi trebuit sa suprime libertatea de alegere, de exprimare si manifestare a supusilor Sai, inconjurandu-Se, in loc de fiinte libere, cu roboti setati sa implineasca doar voia Programatorului. Putea Dumnezeu sa faca acest lucru ?

Aici intervine o alta dilema legata de atotputernicia divina: Daca Dumnezeu putea sa suprime libertatea fiintelor create, de ce nu a facut-o ? Iar daca, dimpotriva, nu putea sa suprime libertatea lor, cum mai este El atotputernic ?

Cand Biblia vorbeste despre Creator ca fiind Dumnezeul Cel Atotputernic ( El Shaddai – Exodul 6,3 ), aceasta inseamna ca El poate face intotdeauna absolut tot ceea ce doreste. De ce atunci El nu face orice lucru, desi poate sa-l faca ?

Raspunsul este simplu: Pentru ca nu doreste sa faca orice lucru; si El nu doreste sa faca orice lucru pentru ca, in calitate de Dumnezeu al iubirii, El se limiteaza pe Sine in anumite privinte. Neprihanirea Sa, sfintenia Sa, dar mai ales dragostea care este insasi natura Sa, nu-I permit sa faca orice. Or, acordarea libertatii de alegere fiintelor create tine de caracterul Sau sfant, de insasi esenta dragostei.

Oare ce bucurie ar mai fi simtit Creatorul daca s-ar fi inconjurat de fiinte-robot fara vointa proprie, care ar fi functionat asemenea robotilor din “Razboiul steleleor ? Exista oare vreun parinte cu gandire normala care sa prefere in locul copiilor sai, care-i aduc uneori si suparare, niste papusi pe care le gasesti intotdeauna acolo unde le-ai pus ?

Acordarea libertatii de alegere implica si riscuri. Si asa cum un parinte omenesc isi asuma unele riscuri cand aduce pe lume un copil, la fel si Tatal ceresc si-a sumat o multime de riscuri aducand la existenta fiinte libere. Insa dragostea nu putea face altfel. Dumnezeu nu poate fi responsabil de aparitia raului, caci raportul Creatiei ne spune ca la sfarsitul ei “toate lucrurile erau foarte bune” ( Geneza 1,31 ). Un Dumnezeu desavarsit nu poate face lucruri nedesavarsite.

De ce insa a trebuit sa dureze atat de mult istoria pacatului de la aparitia lui si pana astazi ? De ce Dumnezeu nu a stopat din fasa toata aceasta cavalcada a raului ? De ce nu l-a nimicit pe Lucifer si pe acolitii sai inca din primele clipe ale dramei ?

Raul era o noutate in istoria Universului. Nimeni nu mai traise experienta lui dureroasa, nici chiar Lucifer nu stia unde va duce in final atitudinea sa razvratita. Era nevoie de o demonstratie la scara universala care sa arate tuturor lumilor si fiintelor create cat de grav este pacatul, si mai ales care sunt consecintele lui, atat pe termen scurt, dar mai ales pentru vesnicie.

Avand in vedere ca acest conflict era ideologic, armele aruncate in lupta erau cu totul diferite. In timp ce Satana se putea folosi de minciuna, inselaciune, furt, calomnie, rastalmacire, manipulare si multe alte arme asemanatoare, Dumnezeu nu Se putea folosi decat de armele binelui, dreptatii, adevarului si iubirii. In acest mare conflict cosmic, acest fapt a reprezentat un mare dezavantaj pentru tabara binelui, si implicit, un mare avantaj pentru cei din tabara raului.

Pentru ca adevarul, dragostea, binele si dreptatea sa invinga in acest razboi, a fost si este nevoie de mult timp. Fiecare parte in acest conflict trebuia sa aiba timp pentru expunearea argumentelor sale. Iar efectele alegerii de a trece de o parte sau alta a baricadei trebuiau sa fie suficient de clare, pentru ca orice fiinta inteligenta din Univers sa ia o decizie in deplina cunostinta de cauza. Iar acest timp este istoria.

Ce s-ar fi intamplat daca Creatorul ar fi anihilat tabara lui Lucifer din primele clipe ale aparitiei raului ? Daca s-ar fi intamplat acest lucru inainte ca raul sa-si dezvaluie toate ascunzisurile si sa fie evident pentru orice fiinta creata cat de grave sunt consecintele lui, oare cati alti “Luciferi” nu ar fi aparut in locul celui nimicit ? Or, demonstratia trebuia facuta in asa fel incat nimeni si niciodata in vesnicie sa nu mai doreasca sa repete experienta trista a pacatului.

 

  De la un simplu gand ascuns la rebeliune

Pasajul profetic din Ezechiel 28, 12-17 ne arata ca toata aceasta cavalcada a raului a pornit de la un singur gand nascut in inima “heruvimului ocrotitor” de pe “muntele lui Dumnezeu”: “Ti s-a ingamfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat intelepciunea cu stralucirea ta” ( evrs. 17 ).

Mandria a fost primul gand pacatos nascut in Univers. Probabil ca acest gand a fost tinut ascuns multa vreme in inima lui Lucifer. Insa, asemenea unui vulcan care nu poate fi incatusat, la un moment dat gandurile lui de inaltare au izbucnit, transformandu-se in ambitii nesfintite: “Ma voi sui… Imi voi ridica scaunul de domnie… Voi sedea pe muntele adunarii dumnezeilor…Voi fi ca Cel Prea Inalt” ( Isaia 14, 13.14 ).

Insa astfel de ganduri ambitioase presupun si niste planuri, iar planurile presupun o anumita strategie. Cum sa convinga o intreaga Creatie, compusa din fiinte inteligente si loiale Creatorului, ca el, “Purtatorul de lumina,” merita aceleasi onoruri ca Dumnezeu ? Si pentru ca nu era deloc usor sa faca acest lucru, au intrat in functiune intrigile si insinuarile cu privire la caracterul lui Dumnezeu.

Pentru a-si atinge scopurile, Lucifer a insinuat ca Dumnezeu retine doar pentru Sine onorurile ceresti, cand de fapt toate fiintele inteligente le merita deopotriva. A insinuat ca Dumnezeu nu este atat de altruist cum pare, ca Legea Sa este prea grea pentru a fi tinuta, ca aceasta Lege limiteaza libertatea fiintelor create, ca exista o alta cale pentru dezvoltarea fiintelor ceresti, cale pe care Creatorul o tine ascunsa in mod intentionat.

Fiind dotat cu o inteligenta superioara, Lucifer s-a folosit de intreaga sa capacitate intelectuala pentru a prezenta celorlalte fiinte o imagine deformata a realitatilor ceresti. El s-a folosit de logica – aceasta gramatica a gandirii corecte – insa folosind date si premise false.

Aceasta diversiune a necesitat timp, insa a avut efectele asteptate de Lucifer: “balaurul” a reusit sa atraga de partea lui “a treia parte din stelele cerului” ( Apocalipsa 12, 4 ), “stele” care au devenit ulterior demoni.

Biblia nu ne ofera multe detalii cu privire la conflictul ideologic declansat in cer. Este insa de inteles ca Dumnezeu, asa cum Il cunoastem de pe paginile Scripturii, a incercat in nenumarate randuri sa-i lamureasca pe Lucifer si pe ingerii care au trecut de partea lui de calea gresita pe care apucasera si de ale carei consecinte nu era nimeni constient. Aceste discutii si dezbateri, care au necesitat timp si cu argumente aduse de ambele parti, au constituit ceea ce Apocalipsa numeste simplu, printr-o sintagma, “razboiul din cer” ( Apocalipsa 12, 7 ).

De ce a ingaduit Dumnezeu toate acestea ? De ce le-a acordat lui Lucifer si ingerilor lui atat timp de har ? Sa gandim putin mai profund si sa privim lucrurile dintr-o alta perspectiva: In definitiv, nu era Lucifer un fiu al Tatalui ceresc ? Iar ingerii care au trecut de partea lui nu erau si ei creati de un Dumnezeu al iubirii ? Care tata iubitor ar renunta atat de usor la copiii sai, indiferent de cat de rele le sunt faptele ? Da, pentru Tatal ceresc Lucifer si ingerii care l-au urmat erau niste razvratiti. Dar erau copiii Lui !

Insa atunci cand, in marea Sa intelepciune, Creatorul a stiut ca Lucifer trecuse granita si ca ajunsese in punctul de unde nu mai era posibila intoarcerea, El a decis: “Locul lor nu li s-a mai gasit in cer” ( Apocalipsa 12,8 ). Din acest punct al istoriei incepe un nou act al marelui razboi cosmic: drama istoriei omenesti.

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Razboiul cosmic. Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Marele razboi cosmic ( 2 ) – Cerul pierdut

  1. Constantin Dinu spune:

    Cadrul general: au fost 2 conflicte ideologice intre ingerii buni si cei rai, fara succes. Cand ingerii buni s-au intors sa anunte pe Tatal despre rezultatul parlamentarilor, L-au gasit in consiliu cu Fiul, discutand ce masura sa adopte. Supriza ingerilor a fost ca Tatal a ales sa permita lui Lucifer si acolitilor lui sa-si masoare forta/ puterea in lupta deschisa cu Mihail (Fiul lui Dumnezeu) si ingerii buni. Motivatia a fost simpla (si te indreapta din nou catre o confruntare fizica, cel putin ca pozitionare initiala): trebuia ca fiecare inger sa-si arate pozitia: pentru Dumnezeu, Fiul Sau si Legea sa, sau impotriva lor, pentru Lucifer si noua sa ordine universala fara Lege. Expresiile „forta, putere, tabere, companii, divizii, fiecare cu ingerul conducator in frunte”, dorinta lui Lucifer de a rezista prin forta, ne indreapta catre un conflict fizic, pe fata, un razboi in toata puterea cuvantului. Acest razboi a slujit la evidentierea ideilor ptr ca a dat pe fata atitudinea interioara a fiecaruia si acesta este inca un argument ca lupta a avut un aspect fizic. Desigur ca detaliile conflictului nu ne sunt descrise si nici nu cred ca au vreo relevanta. Se poate intreba ce importanta are daca razboiul a fost doar ideologic sau si fizic, intrucat si o disputa verbala poate arata de partea cui esti. Aici, cel care ar pune aceasta intrebare are dreptate: nu este nevoie sa scoti sabia ca sa stie cineva pentru ce lupti. Este suficient uneori sa deschizi gura! Dar intreaga descriere din acest capitol te indreapta cu gandul la un conflict fizic pe care nu-l putem intelege in toate detaliile lui.
    Problema este ceva mai complicata pentru ca a mai fost un razboi in cer, inafara de acesta initial (cand Lucifer si armata lui au fost alungati afara inainte de crearea omului). Se pare ca planul creerii omului a scos la iveala conflictul, intrucat Lucifer nu a fost invitat la consiliul divin, ci doar Fiul lui Dumnezeu. Al doilea razboi are loc dupa invierea lui Hristos, cand „copilul” a fost ridicat la cer” Apoc 12.5. In vers 7 apare „razboiul in cer”, cu referire nu la primul razboi, de dinaintea creerii omului, ci cu privire la rasturnarea de situatie de dupa invierea Fiului. Evident ca dupa prima expulzare din cer, Satana a gasit o cale de a se intoarce acolo. Il vedem in cartea lui Iov, in prezenta Tatalui, cu ocazia unei adunari generale a fiilor lui Dumnezeu (probabil ingerii sau reprezentantii altor lumi). Determinand pe Adam sa pacatuiasca (nu pe Eva, caci sahul mat este mereu „la rege”, Pavel spunand clar ca Eva a fost inselata, dar Adam a adus nenorocirea prin pacatuirea cu buna stiinta), Satana a castigat sceptrul de rege al Pamantului si, o data cu el, dreptul de a reprezenta Pamantul la adunarea fiilor lui Dumnezeu (ca in Iov). Exista si alte episoade de disputa intre Fiul lui Dumnezeu si Satana pana la cruce, dar nu avem garantia ca s-au desfasurat in cer (Satana il acuza pe marele preot Iosua in Zah 3.1), lupta pentru trupul lui Moise (din Iuda 1.9).
    Deci dupa caderea in pacat a omului, Lucifer are dreptul de a se intoarce in cer. Schimbarea esentiala de situatie (rasturnarea) are loc atunci cand Fiul lui Dumnezeu biruieste definitiv la cruce si, ca al doilea Adam, recastiga sceptrul regalitatii pentru om. Cu ocazia inaltarii la cer, a fost intr-adevar un razboi ideologic cand Satana isi pierde dreptul de reprezentare a omenirii inaintea tronului Tatalui. Despre acest aspect ideologic al celui de-al doilea razboi in cer ne vorbeste Apoc 12.7. Vezi Ranko Stefanovic (profesor asociat de Noul Testament la universitatea Andrews) Revelation of Jesus Christ editia 2002, pag 386.
    Mai interesant ar fi sa abordam motivul conflictului.
    Fiul lui Dumnezeu nu avea o pozitie evident egala cu a Tatalui. A fost nevoie ca Tatal sa-L inalte in fata ingerilor si sa-L aseze pe tron impreuna cu Sine, ca lucrurile sa fie clare cu privire la natura Lui de Dumnezeu. Aceasta si inseamna expresia „Fiul lui Dumnezeu” – de aceeasi natura cu (homoousion) si nu filiatie in sensul de urmas sau nastere. Cea mai buna ilustratie a ceea ce inseamna „fiul lui” am gasit-o intr-o intamplare in care un copil crescut de lupi a fost gasit in salbaticie avand un comportament animalic. Nu a putut fi recuperat. Cu toate acestea la intrebarea : Ce este aceasta faptura – fiu de om sau fiu de lup, raspunsul este evident: copilul are natura umana, desi in faza nerecuperabila. Acest copil are aceeasi natura cu omul. Fiul lui Dumnezeu nu a fost nascut din Dumnezeu in sensul ca ar fi fost o vreme in care sa nu fi existat. El este Dumnezeu deopotriva cu Tatal din vesnicii, dar Si-a asumat o pozitie de subordonare fata de Tatal o data cu Creatiunea fiintelor inteligente (ingeri, alte fiinte din univers, oameni). Asa il gasim pe Fiul intr-o pozitie de subordonare fata de Tatal in timpul izbucnirii conflictului initial din cer.
    Dupa opinia mea, aspectul Fiului era mai asemanator cu al ingerilor decat cu al Tatalui, iar expresia care ma face sa cred lucrul acesta este expresia din Iuda „Arhanghelul Mihail”, deci conducator al ingerilor. Ca sa fi conducatorul credibil al uni grup, trebuie cumva sa faci parte din grup. Probabil ca cei 2 heruvimi ocrotitori de deasupra tronului Tatalui au fost unul Mihail (alias Fiul lui Dumnezeu), iar celalalt Lucifer (alias Satana). Aceasta explica de ce invidia lui Lucifer a fost indreptata asupra lui Mihail, celalalt heruvim ocrotitor de care nu se deosebea prea mult ca aspect fizic, din moment ce are curajul sa conteste dreptul lui de a intra la sfatul Tatalui.
    Tocmai aceasta pozitie de supunere fata de Tatal si acest aspect fizic si modestie a Fiului au fost testul ingerilor (un fel de pomul cunostintei binelui si raului): vor crede ingerii ca unul asemanator lor este de fapt Fiul lui Dumnezeu, de aceeasi natura cu Tatal, sau vor contesta aceasta natura a Fiului in care trebuiau sa creada fara o alta dovada decat cuvantul Tatalui?
    Lucifer cade la test in conditii incomplet intelese de noi, cu ocazia creerii omului. Aceasta ocazie speciala care declanseaza conflictul pe fata ma face sa cred ca Dumnezeu a proiectat creerea omului ca pe o ocazie speciala de a da pe fata loialitatea sau necredinciosia ingerilor. Desigur ca Tatal are dreptul Olarului sa ne faca pe noi oamenii niste vase de cinste in esenta (in planul initial si in cel final) sau vase de ocara (in realitate, prin cadere) pentru scopul dorit de El pe care noi nu-l putem contesta in nici un fel.
    Banuiala mea este ca in mintea lui Lucifer cel putin (daca nu cumva si in realitatea dialogului cu Tatal) exista un asa numit raspuns al disputei : „Tu, Lucifer, esti creatura, iar Fiul meu este Creator; nu poti niciodata sa accezi la pozitia/natura de Creator”. Este posibil ca Lucifer sa fi protestat (cel putin in mintea lui) ca Dumnezeu nu a dat totul fiintelor create, adica Dumnezeu Si-a rezervat ptr Sine dreptul de a crea. Stiind ce se poate intampla in mintea lui Lucifer, Dumnezeu a proiectat inadins pe om dupa chipul si asemanareaSa, parte femeiasca si parte barbateasca adica avand capacitatea de a procrea ptr a-i da un raspuns lui Lucifer, demonstrandu-i ca este in stare sa dea unei fiinte create si darul procreerii fara ca aceasta sa-l transforme in creator, dar facandu-l totusi „tata”. Planul acesta al lui Dumnezeu era unul genial ptr ca niciodata pana atunci Dumnezeu nu mai crease o asemenea fiinta capabila sa impartaseasca din aceasta calitate /atributie exclusiva a Creatorului si in al doilea rand pentru ca prin acest plan atat de maret Dumnezeu a hotarat sa faca sa iasa la iveala gandurile ascunse care probabil incepusera sa se infiripe in mintea lui Lucifer. Si chiar daca aceste ganduri nu au inceput decat o data cu planul creerii omului, Trinitatea tot avea dreptul sa provoace o criza cu ajutorul unui plan special pentru ca in prestiinta Sa Dumnezeu a stiut ca Lucifer se va revolta impotriva autoritatii „colegului” heruvim pe care Tatal il chema la sfatul divin cu excluderea simultana a fiintei create (poate ca Lucifer fusese chiar prima fiinta creata de Dumnezeu si chiar numele de Lucifer provine de la experienta apropierii de slava lui Dumnezeu care facea ca fata lui Lucifer sa „luceasca” la fel ca a lui Moise). Daca Lucifer a fost prima fiinta, se explica de ce simtea ca are un ascendent asupra celorlalti ingeri, dar nu se explica de ce nu avea respectul cuvenit ptr Mihail pe care probabil ca L-a vazut pentru prima data atunci cand a deschis ochii. Si ma mai mira un lucru pe care nu-l inteleg: cum de Lucifer nu a stiut ca Fiul este agentul creator (Ev 1.2: ” prin care a facut si veacurile/lumile”). Cum sa invidiezi pe Creator si sa crezi ca poti fi si tu ca Dumnezeu? Singura explicatie pentru mine este ca actul creeri nu este public. Probabil ca Trinitatea in intregime se retrage, creaza, iar ingerii, implicit Lucifer, nu stiu exact cine a creat. Chiar aspectul fizic si modestia lui Mihail nu se potrivesc cu statutul de Creator. Acest detaliu ar fi putut fi testul credintei pentru ingeri. In planul vesnic al mantuirii, Fiul a jucat un rol crucial atat in ceruri, cat si pe pamant („oricine va cadea peste aceasta piatra va fi sfaramat…, iar pe cine va cadea ea, va fi zdrobit/spulberat” Luca 20.18) Desigur ca vinovatia lui Lucifer este cu atat mai mare decat a lui Adam ptr ca el a pacatuit intr-un mediu perfect, fiind heruvim ocrotitor si nu l-a ispitit nimeni. Este chiar posibil ca Dumnezeu, in prestiinta Lui, sa-l fi inzestrat pe Lucifer mai mult decat pe oricare alt inger pentru a-i bloca scuza ca a vrut sa aiba mai mult sau sa fie mai mult pentru ca a primit si a fost atat de putin. Este sigur ca divinitatea a stiut de dinainte tot ce putea sa se intample si urma sa se intample si ca a luat din timp toate masurile atat de prevenire, cat si de rezolvare. Insasi intoarcerea lui Lucifer, initial in aceeasi pozitie de onoare si ulterior intr-o pozitie inferioara, a fost prevazuta in planul lui Dumnezeu. Nu stiu daca s-ar fi pus problema jertfei Fiului care sa plateasca/ispaseasca pacatul lui Lucifer. Banuiesc ca da, caci plata pacatului este moartea si fara sange nu exista indreptatire. Dar Fiul ar fi murit in alte conditii decat batjocura si rastignirea cutremuratoare de la Golgota, dar nu fara chinul sfasietor al despartirii de Tatal, asa numita moarte fara speranta, asemanatoare cu moartea a doua.
    Este adevarat ca patrunderea pacatului in univers este o taina, dar ni s-au descoperit destul de multe amanunte ca sa intelegem pericolul mandriei si al nemultumirii cu statutul oferit de Dumnezeu. Si daca pericolul exista chiar si ptr cei care traiesc cel mai aproape de Dumnezeu (heruvim ocrotitor), inseamna ca nu distanta conteaza, ci admiratia, respectul, cunoasterea, dorinta de a intelege si a simti impreuna cu Dumnezeu, dragostea de El, relatia, intr-un cuvant. Daca dragostea de sine este cauza pacatului, este numai normal ca antidotul sa fie dragostea de Dumnezeu. Ma intreb cand a incetat Lucifer sa-L iubeasca pe Dumnezeu. Sau daca l-a iubit vreodata… Pentru ca eu inca nu pot sa cred ca cineva care a iubit vreodata cu adevarat si a fost cucerit de frumusetea si dragostea lui Dumnezeu, mai poate sa se iubeasca pe sine sau orice altceva care merita locul Fiintei Supreme. Mai ales daca iubesti din tot sufletul, toata puterea, tot cugetul si toata inima ta. Cred cu toata taria ca iubirea nu poate fi poruncita, ci este o consecinta a cunoasterii intime, a intelegerii si empatiei fata de persoana admirata.

    Lipsa iubirii lui Lucifer ptr Fiul, Tatal si Duhul Sfant raman o enigma dincolo de intelegerea noastra omeneasca. Probabil ca explicarea momentului zero al declansarii rupturii fata de Dumnezeu ar putea fi o scutire sau dezvinovatire si cred ca nu trebuie cautata pentru simplul motiv ca nu poate fi gasita. Pacatul este ilogic si duce la autodistrugere, neavand nici o justificare.
    Dr. Constantin Dinu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free