Psalmul 56 – De la teama la incredere

Psalmul 56 – De la teama la incredere

 

Către mai-marele cântăreţilor. Se cântă ca „Porumbel din stejarii depărtaţi”.

O cântare de laudă a lui David.

Făcută când l-au prins filistenii la Gat

 

  1. „Ai milă de mine, Dumnezeule! Căci nişte oameni mă hărţuiesc. Toată ziua îmi fac război şi mă chinuiesc.
  1. Toată ziua mă hărţuiesc potrivnicii mei; sunt mulţi şi se războiesc cu mine ca nişte trufaşi.
  1. Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine.
  1.  Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui. Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic. Ce pot să-mi facă nişte oameni?
  1. Întruna ei îmi ating drepturile şi n-au decât gânduri rele faţă de mine.
  1. Uneltesc, pândesc şi îmi urmăresc paşii, pentru că vor să-mi ia viaţa.
  1. Ei trag nădejde să scape prin nelegiuirea lor: doboară popoarele, Dumnezeule, în mânia Ta!
  1. Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău. Nu sunt ele scrise în cartea Ta?
  1. Vrăjmaşii mei dau înapoi în ziua când Te strig: ştiu că Dumnezeu este de partea mea.
  1. Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui, da, mă voi lăuda cu Domnul, cu Cuvântul Lui.
  1.  Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic. Ce pot să-mi facă nişte oameni?
  1. Dumnezeule, trebuie să împlinesc juruinţele pe care Ţi le-am făcut; Îţi voi aduce jertfe de mulţumire.
  1. Căci mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, mi-ai ferit picioarele de cădere, ca să umblu înaintea lui Dumnezeu, în lumina celor vii.”

 

 

     „Psalmi gemeni”

Datorita asemanarii lor tematice, Psalmii 56 si 57 au fost supranumiti „Psalmi gemeni”. Exista mai multe elemente care ne ajuta sa fim de acord cu aceasta afirmatie:

– Ambii psalmi incep cu invocarea indurarii lui Dumnezeu:„Ai mila de mine, Dumnezeule !”

– Cei doi psalmi sunt alcatuiti din doua parti distincte: prima parte este o rugaciune de izbavire, in timp ce a doua parte este o lauda la adresa lui Dumnezeu pentru izbavirea primita.

– In ambii psalmi exista cate un refren la sfarsitul fiecarei parti.

– Atat Psalmul 56, cat si Psalmul 57 au fost scrisi in perioade grele din viata lui David.

– Intalnim in ambii psalmi aceeasi incredere deplina in Dumnezeu, o incredere care invinge orice teama.

Insa aceste detalii tehnice ne intereseaza mai putin. Ceea ce este important pentru noi, cei care traim la trei milenii distanta de experienta psalmistului, este lectia de viata pe care o gasim in versurile acestui psalm.

Ne surprinde si de data aceasta sinceritatea debordanta a autorului, care nu-si disimuleaza trairile sufletesti, mai ales teama care pusese stapanire pe sufletul sau din cauza imprejurarilor dramatice prin care trecea.

In Psalmul 56 gasim prima referinta cu privire la teama de oameni a psalmistului, demonstrandu-ne ca si el era alcatuit din acelasi „material” ca oricare dintre noi, din aceeasi „tarana” cu limitele, slabiciunile si vulnerabilitatile ei.

Insa ceea ce reprezinta lectia de viata pentru noi in acest psalm este infrangerea acestor temeri, indiferent de originea lor. Desi greu si cu multe opinteli, urcusul de la frica marturisita de David in acest psalm pana la abandonarea totala in mainile lui Dumnezeu este real, dovedindu-ne ca se poate invinge orice teama, indiferent din ce directie vine aceasta. Iar secretul biruintei fricilor noastre de tot felul nu este altul decat increderea totala in Dumnezeu.

 

     Cand esti persecutat de propriul tau socru

Preambulul Psalmului 56 ne prezinta o indicatie cu privire la melodia care trebuia sa insoteasca versurile sale: „Se canta ca „Porumbel din stejarii departati”. Indicatia precisa a lui David ne ajuta sa intrezarim inca de la inceput trairile sale sufletesti din acele momente. Autorul psalmului se simtea ca un porumbel alungat din camin, fiind nevoit sa-si caute adapostul undeva departe, in „stejarii indepartati” ai strainatatii.

Din punct de vedere istoric, Psalmul 56 ne trimite din nou la cea mai grea perioada din viata lui David: aceea de fugar din calea nu doar a unui rege ( Saul ), ci si din calea propriului sau socru. Una este sa suporti persecutia din partea unor straini, si alta este sa fii prigonit de propria ta familie. De aceea, si suferinta, teama si trairile sufletesti sunt la alte cote in acest caz.

Fugind de sabia lui Saul, David face un pas gresit; fuge la Gat, cautand sa obtina azil politic la regele Achis ( vezi 1 Samuel 21,10-15 ). Aceasta nu a fost nici prima, dar nici ultima greseala a lui David. Nu stim daca a facut acest pas gresit din proprie initiativa, sau a fost sfatuit gresit de vreunul din consilierii sai. Cert este ca, in speranta ca va gasi intre straini pacea si siguranta pe care nu le avea in propria tara, David fuge la filistenii din Gat.

Insa nu a trebuit sa treaca mult timp pentru ca David sa-si dea seama de decizia sa gresita. Filistenii, dusmanii de moarte ai poporului sau, nu puteau uita usor apaluzele primite de tanarul pastor cu par balai in Valea Terebintilor cu ocazia uciderii lui Goliat. Si, prezentandu-se inaintea imparatului lor, acestia ii atrag atentia: „Nu este acesta David, imparatul tarii ? Nu este el acela pentru care se canta, jucand: „Saul si-a batut miile lui, iar David zecile lui de mii ?” ( 1 Samuel 21,11 ).

Raportul Scripturii ne spune ca „David a pus la inima aceste lucruri si a avut o mare frica de Achis, imparatul Gatului” ( vers. 12 ). Si pentru ca, de cele mai multe ori, frica naste monstri, David face o alta greseala copilareasca: „A facut pe nebunul inaintea lor; facea nazdravanii inaintea lor; facea zgarieturi pe usile portilor si lasa sa-i curga balele pe barba” ( vers. 13 ).

Se pare ca David si-a jucat rolul cu un talent deosebit. Achis e convins ca David e intr-adevar nebun si isi exprima repulsia: „Vedeti bine ca omul acesta si-a pierdut mintile; pentru ce mi-l aduceti ? Oare duc lipsa de nebuni, de-mi aduceti pe acesta si ma faceti martor la nazdravaniile lui ? Sa intre el in casa mea ?” ( vers. 14.15 ).

Rezultatul ? Expulzarea lui David, acesta fiind nevoit sa se intoarca in hotarele propriei tari, acolo unde fiecare pas pe care-l facea putea sa fie si ultimul. Pamantul sau drag, pe care alta data pastea turma tatalui sau cu atata seninatate, era acum pentru el un tinut ostil, plin de capcane la tot pasul. Un tinut al nisipurilor miscatoare…

 

     O rugaciune de izbavire

„Ai mila de mine, Dumnezeule ! Caci niste oameni ma hartuiesc. Toata ziua imi fac razboi si ma chinuiesc. Toata ziua ma hartuiesc protivnicii mei; sunt multi si se razboiesc cu mine ca niste trufasi” ( vers. 1.2 ).

     “Kyrie eleison” ( gr.), “Miserere” ( lat.), “Ai mila de mine, Dumnezeule !” – iata singura rugaciune la care Dumnezeu niciodata nu intarzie sa raspunda. In cazul multor altor rugaciuni, Dumnezeu poate raspunde “Nu !”, sau “Da, dar nu acum !” Insa la acest strigat, care face apel la mila divina, inima de Tata a lui Dumnezeu vibreza cu totul altfel. De unde stim acest lucru ?

Pe de o parte, stim lucrul acesta din scrierile Vechiului Testament, in care Dumnezeu ne lasa uneori sa patrundem in tainele inimii Sale si sa intelegem cate ceva din ceea ce se petrece acolo. Iata un singur exemplu: Referindu-se la decaderea morala a poporului Sau, decadere care nu putea avea o alta consecinta decat dezastrul national, Dumnezeu Isi exprima durerea in cuvinte  sfasietoare: “Cum sa te dau, Efraime ? Cum sa te predau, Israele ? … Mi se zbate inima in Mine si tot launtrul Mi se misca de mila” ( Osea 11,8 ).

Dar mai ales, intelegem acest lucru din viata traita de Mantuitorul nostru in cei peste treizeci de ani printre noi. Fie ca era vorba de leprosi incurabili si detestati de popor ( Luca 17, 11-14 ), de orbi din nastere ( Luca 18,35 ), de multimi infometate ( Matei 15, 32 ), de vamesi care-si marturiseau pacatosenia ( Luca 18, 13.14 ) sau de intalnirea unui cortegiu funerar         ( Luca 7, 11-15 ), Mantuitorul a intrat intotdeauna in rezonanta cu suferinta umana.

In istoria lumii noastre, presarata cu atata durere si suferinta, Dumnezeu a fost si va ramane intotdeauna, pana la sfarsitul istoriei pacatului, de partea celui ce sufera. Caci “care Dumnezeu este ca Tine, care ierti nelegiuirea si treci cu vederea pacatele ramasitei mostenirii Tale ? El nu-Si va tine mania pe vecie, ci Ii place indurarea. El va avea iarasi mila de noi, va calca in picioare nelegiuirile noastre si vei arunca in fundul marii toate pacatele lor” ( Mica 7, 18.19 ).

David Il cunoaste bine pe Dumnezeul sau. Vazandu-se incoltit din toate partile, haituit ca un animal salbatic de propriul sau socru si de proprii sai concetateni, el stie ca exista un singur loc sigur, o singura inima care ii poate intelege durerea si ii putea arata compasiune: inima de Tata a lui Dumnezeu.

De aceea, el nu ezita sa faca apel la mila Lui, chiar daca pentru acest gest, pe care-l face public si in scris, ca marturie pentru posteritate, el devine vulnerabil. Aici se afla una din marile lectii de viata pe care ni le transmite acest psalm: Indiferent cu ce probleme te confrunti, indiferent cat de lovit esti de soarta si indiferent ce atitudine au cei de langa tine fatza de suferinta ta, exista un Izvor al milei, al indurarii si al compasiunii din care poti bea pe saturate ori de cate ori ai nevoie. Si acest Izvor nu este altul decat Dumnezeu.

 

     “Ori de cate ori ma tem”

Cine dintre muritori nu are temerile sale ? Pe acest pamant ne temem de un milion si ceva de lucruri, si nimeni, oricat de viteaz si curajos ar parea, nu este scutit de aceasta experienta. Insa, asa cum spunea pesedintele Roosevelt: “singurul lucru de care trebuie sa ne temem este insasi teama.

Oamenii se tem de boala, de capuse, de razboaie, dar si de rechini, de operatii, de incendii si accidente. Se tem de terorism, de saracie, de foamete, dar si de serpi veninosi, de tribunale, de amenzi si batranete. Se tem de inundatii, cutremure, de frig sau de arsita, de grindina, seceta, minciuna si tradare, de politicieni corupti si medici incompetenti, de faliment, somaj, poluare si inca de o multime de alte lucruri.

Fiind construit din acelasi „material” ca si noi, David avea si el temerile lui. Insa spre deosebire de multi oameni, el cunostea si secretul depasirii lor: „Ori de cate ori ma tem, eu ma incred in Tine. Eu ma voi lauda cu Dumnezeu, cu Cuvantul Lui. Ma incred in Dumnezeu si nu ma tem de nimic; ce pot sa-mi faca niste oameni ?” ( vers. 3.4 )

Este aceasta o atitudine buna in orice imprejurare ? Raspunsul evident este Da ! In orice imprejurarea si oricare ar fi temerile noastre, Increderea noastra in Dumnezeu este cea mai buna solutie si cea mai sigura cale de iesire din criza.

Insa daca privim lucrurile si dintr-o alta perspectiva, uneori nu e bine. De ce ? Pentru simplul motiv ca relatia noastra cu Dumnezeu nu trebuie sa se bazeze pe teama, oricare ar fi aceasta. Noi trebuie sa ne incredem in Dumnezeu in orice vreme, fie ca trecem prin perioade fericite, de pace si prosperitate, fie ca traversam crize de tot felul.

Nu teama de oameni, de boala, de lipsuri sau de moarte trebuie sa ne indrepte spre Dumnezeu, ci cu totul altceva: dragostea neconditionata fatza de El, aprecierea caracterului Sau sfant, intelegerea planurilor Sale si inteligenta vazuta in lucrarea Creatiei sale.

Asadar, merita sa ne incredem in Dumnezeu in orice vreme si in orice situatie, nu doar in momente de criza. Caci un destin cladit pe o astfel de incredere este asemenea unei case zidite pe stanca ( Matei 7,25 ). O viata cladita pe „Stanca veacurilor” ( Isaia 26,4 ).

 

     „Burduful” lui Dumnezeu sau memoria cerului

Unul din cele mai incurajatoare lucruri pe care le aflam din experienta psalmistului si care este exprimat intr-o forma poetica atat de frumoasa este acela ca Dumnezeu are o evidenta exacta a tuturor trairilor noastre sufletesti. Biblia vorbeste despre „carti” ceresti in care Dumnezeu tine evidenta faptelor bune si a credinciosiei ( Maleahi 3, 16.17 ), a faptelor rele ( Apocalipsa 20, 12 ) si a numelor celor mantuiti ( „cartea vieti” – Apocalipsa 13,18; 20,12; Luca 10,20; Psalmul 69, 28, etc. ).

Nu-mi imaginez ca in cer exista arhive sau biblioteci ca cele de pe pamant, cu carti ingalbenite de vreme si acoperite de praful timpului. Dar nici nu pot afirma ca in cer exista un calculator imens, al carui hard sa inmagazineze toate informatiile. Toate acestea sunt doar exprimari omenesti prin care incercam sa traducem in limbajul nostru niste realitati ceresti care ne depasesc intelegerea.

Insa dincolo de identificarea suportului material folosit pentru inmagazinarea informatiilor de catre cer, mai important pentru noi este mesajul: Dumnezeu tine seama de lacrimile suferintelor noastre, picatura cu picatura. Cat de frumos si plastic exprima David acest mesaj: „Tu numeri pasii vietii mele de pribeag; pune-mi lacrimile in burduful Tau; nu sunt ele oare scrise in cartea Ta ?” ( vers. 8 ).

Este oare de mirare faptul ca Dumnezeu are o evidenta a fiecarei lacrimi vazute pe obrazul nostru, sau, si mai important, al fiecarei lacrimi nevazute care curge pe dinlauntrul fiintei noastre ? Nu ne-a sigurat Insusi Mantuitorul ca pana si perii capului, toti ne sunt numarati  ( Matei 10,30 ) ?

Cuvintele psalmistului nu sunt altceva decat un rezumat al increderii sale totale in Dumnezeu. Vorbind despre „pasii sai de pribeag”, David recunoaste ca nu intotdeauna a mers pe calea cea buna. Uneori a gresit directia, alteori a cautat experiente noi, ratacind si departandu-se de ideal. Cu toate acestea, ochiul atotvazator al lui Dumnezeu l-a urmarit in tot acest timp, ocrotindu-i credinta, ca ea sa nu se piarda.

Acelasi gand va fi dezvoltat de David in Psalmul 139. El este coplesit de atotstiinta lui Dumnezeu care cunoaste nu doar faptele, ci si gandurile, dorintele si aspiratiile: „Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti, stii cand stau jos si cand ma scol, si de departe imi patrunzi gandul. Stii cand  umblu si cand ma culc si cunosti toate caile mele. Caci nu-mi ajunge cuvantul pe limba si Tu, Doamne, il si cunosti in totul. Tu ma inconjuri pe dinapoi si pe dinainte, si-Ti pui mana peste mine. O stiinta atat de minunata este mai presus de puterile mele; este prea inalta ca s-o pot prinde” ( Psalmul 139, 1-6 ).

Cuvantul lui Dumnezeu este insa o „sabie cu doua taisuri” ( Evrei 4,12 ). Gandul ca Dumnezeu ne numara pasii vietii noastre de „straini si calatori” poate fi o mangaiere si o incurajare pentru cel credincios, pentru a duce lupta credintei mai departe. Insa pentru cei care au o relatie proasta cu Creatorul lor, acest gand este un avertisment solemn.

Asemenea lui Belsatar, imparatul chefliu al Babilonului, cei care L-au scos pe Dumnezeu din ecuatia vietii lor pentru totdeauna se vor intalni cu teribila sentinta: „Numarat, numarat, cantarit si impartit” ( Daniel 5, 25 ). Da, Dumnezeu numara pasii vietii fiecarui om. Si ca sa nu fie niciun dubiu ca ar comite vreo eroare, El o face de doua ori. El verifica si reverifica datele problemei, iar daca pasii vietii omului au tins mereu spre lume si nelegiuire, sentinta nu poate fi decat una teribila.

Ce bine ar fi daca inainte ca pasii nostri de pribeag sa fie numarati la judecata finala, noi insine i-am numara si i-am cantari in cumpana cerului !

 

     „Dumnezeu este de partea mea”

Ca in majoritatea psalmilor care incep in game minore, cu lamentatii si strigate dupa izbavire, dar care se incheie luminos, in game majore, Psalmul 56 are si el un final plin de lumina si incredere in Dumnezeu. Cum putem explica aceasta trecere de la descurajare si strigate dupa ajutor la cuvinte de lauda si incredere deplina in Dumnezeu ?

Aceasta este puterea transformatoare a rugaciunii. Nu este aceasta si experienta noastra uneori ? Adesea ne plecam genunchii varsandu-ne inima tulburata si framantata inaintea lui Dumnezeu, dar, pe masura ce Ii vorbim lui Dumnezeu despre noi si problemele noastre, ceva minunat se intampla cu sufletele noastre: ne sculam radiind de incredere si pace, convinsi ca Dumnezeu va rezolva problemele si dilemele cu care ne confruntam.

Da, in aceasta sta puterea rugaciunii de a ne transforma starile sufletesti. Caci rugaciunea nu-L schimba pe Dumnezeu, ci ne schimba pe noi. Rugaciunea nu-L apropie pe Dumnezeu de noi, ci ne apropie pe noi de Dumnezeu. Rugaciunea nu coboara cerul la noi, dar ne ridica pe noi in atmosfera plina de pace si bucurie a cerului.

In psalmii lui David intalnim adesea aceasta evolutie a starii lui sufletesti, de la deprimare la optimism si credinta, de la neliniste si teama la incredre si siguranta. „Vrajmasii mei dau inapoi in ziua cand Te strig; stiu ca Dumnezeu este de partea mea. Eu ma voi lauda cu Dumnezeu, cu Cuvantul Lui, da, ma voi lauda cu Domnul, cu Cuvantul Lui. Ma incred in Dumnezeu si nu ma tem de nimic. Ce pot sa-mi faca niste oameni ?” ( vers. 9-11 ).

Ce vrea sa spuna psalmistul cand afirma ca Dumnezeu este de partea lui ? Vrea el sa insinueze ca Dumnezeu este partinitor, ca El practica favoritismul ? Nicidecum ! Ceea ce vrea sa ne transmita David prin aceasta afirmatie este gandul ca Dumnezeu este de partea lui deoarece el este de partea adevarului.

In conflictul dintre Saul si David, nu David era cel ce a generat acest conflict. Nu el l-a intretinut, ci Saul. Conflictele apar inerent si pe neasteptate in viata fiecaruia dintre noi. Insa atunci cand apar, este foarte important sa nu fim noi cei care le initiem si le intretinem. Dumnezeu nu a fost si nu va fi niciodata de partea oamenilor conflictuali, si aceasta pentru simplul motiv ca El este un Dumnezeu al pacii. Iar fiii Sai nu pot fi altfel.

„Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu” ( Matei 5, 9 )

 

     Teologia cuvantului dat

O mare problema a naturii umane decazute este uitarea. Si aici nu este vorba de uitarea ca semn al unei memorii deficiente, ci de acea uitare cu implicatii moarale. Una este sa uiti sa-ti iei medicamentul la timp, sau sa-ti reinnoiesti abonamentul la revista preferata, si cu totul altceva este sa uiti cuvantul dat, promisiunile facute.

Din nefericire, lumea noastra e plina de astfel de „uitari”. Sotii uita promisiunile facute unul altuia in fatza altarului; politicienii uita promisiunile facute in campania electorala, iar crestinii          ( unii dintre ei ) uita juruintele facute lui Dumnezeu.

E ceva grav sa uiti o promisiune ? Daca privim cu atentie la exemplele date in Scriptura si la invatamintele date pe aceasta tema, vom intelege cat de neplacuta si grava este inaintea lui Dumnezeu calcarea cuvantului dat.

Insusi David, convins de gravitatea acestui pacat, merge pana acolo incat in Psalmul 15, atunci cand zugraveste portretul moral al celor mantuiti, care vor locui in „cortul” lui Dumnezeu, pe „muntele Lui cel sfant” ( Psalmul 15, 1 ), afirma ca in prezenta lui Dumnezeunu vor putea locui cei ce isi iau vorba inapoi, calcandu-si juruintele si promisiunile.

     „Doamne,cine va locui in cortul Tau ? Cine va locui pe muntele Tau cel sfant ?… El nu-si ia vorba inapoi daca face un juramant in paguba lui” ( Psalmul 15, 1.4 )

Acest lucru ne spune ceva despre caracterul lui Dumnezeu, iar apostolul Pavel exprima concis si clar ideea: „Daca suntem necredinciosi ( daca nu ne respectam promisiunile si juramintele nn. ), totusi El ramane credincios ( totusi El Isi respecta promisiunile nn. ), caci nu se poate tagadui singur” ( 2 Timotei 2,13 ).

Stiind toate acestea si cunoscandu-L pe Dumnezeu, David nu vrea sa uite juruintele facute candva. Nu stim ce promisiuni a facut el, dar odata ce va fi iesit din criza, el e hotarat sa le implineasca: „Dumnezeule, trebuie sa implinesc juruintele pe care Ti le-am facut; Iti voi aduce jertfe de multumire. Caci mi-ai izbavit sufletul de la moarte, mi-ai ferit picioarele de cadere, ca sa umblu inaintea lui Dumnezeu in lumina celor vii” ( vers. 12.13 ).

A incepe sa multumesti dupa ce mereu ai cerut cate ceva este un semn al maturitatii spirituale. Copiii cer tot timpul; tinerii incep sa si multumeasca alaturi de cererile lor; adultii cer putin si multumesc mult, iar batranii nu mai cer aproape nimic, insa multumesc tot mai mult. Pe masura ce ne maturizam, invatam sa multumim si sa fim recunoscatori pentru tot mai multe lucruri.

De ce se vor inalta in cer atatea imnuri de lauda si recunostinta la adresa lui Dumnezeu ? Pentru ca in cer vor ajunge doar oameni maturi spiritual, oameni care au umblat cu Dumnezeu atat de aproape in aceasta viata incat Dumnezeu va hotara: „Trebuie sa fim impreuna si in cer ! Pentru vesnicie !”

Lori Balogh

 

 

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Psalmul 56 – De la teama la incredere

  1. Dan B. spune:

    Minunat comentariu si o mare mangaiere! Toata lauda sa fie a Dumnezeului nostru.

    Sa fie binecuvantat autorul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free