Psalmul 57 – Experienta pesterii

Psalmul 57 – Experienta pesterii

 

Către mai-marele cântăreţilor.

„Nu nimici”. O cântare de laudă a lui David, făcută când a fugit în peşteră, urmărit de Saul

 

  1. Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă de mine! Căci în Tine mi se încrede sufletul; la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare până vor trece nenorocirile.
  2. Eu strig către Dumnezeu, către Cel Preaînalt, către Dumnezeu, care lucrează pentru mine.
  3. El îmi va trimite izbăvire din cer, în timp ce prigonitorul meu îmi aruncă ocări. Da, Dumnezeu Îşi va trimite bunătatea şi credincioşia.
  4. Sufletul meu este între nişte lei: stau culcat în mijlocul unor oameni care varsă flăcări, în mijlocul unor oameni ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi şi a căror limbă este o sabie ascuţită.
  5. Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul să se întindă slava Ta!
  6. Ei întinseseră un laţ sub paşii mei; sufletul mi se încovoia şi-mi săpaseră o groapă înainte: Dar au căzut ei în ea.
  7. Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele.
  8. Trezeşte-te, suflete! Treziţi-vă, alăută şi harpă! Mă voi trezi în zori de zi.
  9. Te voi lăuda printre popoare, Doamne! Te voi cânta printre neamuri.
  10. Căci bunătatea Ta ajunge până la ceruri şi credincioşia Ta, până la nori.
  11. Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul să se întindă slava Ta!”

 

     De la filisteni in intunericul pesterii

Psalmii 56 si 57, supranumiti si „psalmi gemeni”, sunt inruditi atat in ceea ce priveste suportul istoric care a stat la baza scrierii lor, cat mai ales datorita trairilor sufletesti ale psalmistului care traversa una din cele mai grele perioade din viata.

Practic, Psalmul 57 preia lucrurile de acolo unde au fost lasate in psalmul anterior. Izbavit de mana lui Dumnezeu din cursa in care singur intrase in tara filistenilor, David fuge din nou intre hotarele tarii sale. Insa acolo afla ca Saul nu renuntase la planul sau de a-l ucide si din nou ( pentru a cata oara ? ), umbrele mortii se lasa greu asupra existentei sale.

De data aceasta, David isi gaseste refugiul intre peretii reci ai unei pesteri, in adancul pamantului, sperand ca stancile si intunericul ii vor fi adapost. Nu stim daca aceasta pestera a fost Adulam ( 1 Samuel 22,1 ) sau En-Ghedi ( 1 Samuel 24,1-3 ), dar nici nu este important sa stim acest lucru. Ceea ce este important pentru noi, cei care traim la trei milenii distanta de aceste evenimente, este mesajul psalmului, un mesaj venit din tenebrele unei pesteri reci, dar mai ales din deznadejdea si temerile unui suflet mult prea greu incercat.

Iar acest mesaj nu este altul decat cel al increderii totale in Dumnezeu, in izbavirea oferita de Cel care este Suveranul nu doar al Universului, ci si al tuturor imprejurarilor favorabile sau nefavorabile prin care trecem fiecare dintre noi.

Din punct de vedere structural, Psalmul 57 este o combinatie intre o lamentatie ( vers. 1-6 ) si o rugaciune de lauda si multumire ( vers. 7-10 ), unite printr-un refren care se repeta in versetele 5 si 11: „Inalta-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pamantul sa se intinda slava Ta !

Din continutul psalmului rezulta ca acesta este o rugaciune de seara in care David, aflat in intunericul pesterii si fiind constient de pericolele care-l pandeau, implora interventia si izbavirea lui Dumnezeu pentru ziua urmatoare.

Poate ca niciunul dintre noi nu trece printr-o situatie asemanatoare cu a psalmistului in acele imprejurari. Insa cu siguranta ca toti avem „pestera” noastra in care intunericul spiritual, deznadejdea si lipsa de orizont ne dau tarcoale si cauta sa ne inghita.

Ce vom face cu temerile noastre ? Ne vom lasa coplesiti de ele sau, asemenea psalmistului, le vom transforma in ocazii de a ne apropia mai mult de Dumnezeu si a castiga experiente cu El ? Depinde doar de noi.

 

 O rugaciune la care Dumnezeu nu poate spune „Nu !”

Viata traita pe acest pamant, aflat sub blestemul pacatului, este presarata in mod inevitabil cu suferinta, dezamagire si moarte. Cand ne asteptam cel mai putin, ca o furtuna izbucnita intr-o frumoasa zi de vara, o nenorocire sau alta loveste in casa existentei noastre la care am lucrat cu atata ardoare si perseverenta.

Insa durerile, suferintele si evenimentele neplacute trec si ele, caci nimic nu este vesnic pe pamant. Si dupa ce norii plumburii ai incercarii se indeparteaza de pe cerul vietii, ne asteptam la zile senine, la perioade de liniste si fericire.

Dar nu se intampla intotdeauna asa. Uneori, nu se sfarseste bine o incercare ca o alta incercare si mai grea bate la usa.  Si trebuie sa o luam de la capat. Asa s-a intamplat si in viata lui David, in cea mai grea perioada a existentei sale, cand era nevoit sa fuga din calea sabiei necrutatoare a propriului sau socru.

Nu intamplator, chiar primul vers al Psalmului 57 vorbeste despre „nenorociri” ( la plural ): „Ai mila de mine, Dumnezeule, ai mila de mine ! Caci in Tine mi se increde sufletul; la umbra aripilor Tale caut un loc de scapare, pana vor trece nenorocirile” ( vers. 1 ).

Multe din acestre „nenorociri” trecusera, dar psalmistul stia ca vor veni altele. Si privind la conditia sa umana, stiind cat este de vulnerabil in fatza rautatii vrajmasilor sai, David implora mila lui Dumnezeu. Repetitia: „Ai mila de mine, Dumnezeule, ai mila de mine !”, cu accentele ei sfasietoare, ne arata situatia disperata in care se afla unsul lui Dumnezeu.

Insa David Il cunostea bine pe Dumnezeu. El stia ca implorarea milei divine nu se va lovi niciodata de tacerea cerului, ci dimpotriva va avea intotdeauna un raspuns imediat si favorabil. Daca nu ar fi avut o asemenea certitudine, el nu ar fi afirmat cu atata convingere: „caci in Tine mi se increde sufletul.” Nu poti sa te increzi decat in cineva care nu te-a dezamagit niciodata.

Metafora pasarii care-si intinde aripile pentru a-si ocroti puii de primejdiile care dau tarcoale este deosebit de impresionanta. David cunoastea acel loc al ocrotirii, „la umbra aripilor” Domnului sau, din proprie experienta. De atatea ori fugise acolo si tot de atatea ori gasise acolo adapost si izbavire. De aceea, aproape instinctual, la ivirea oricarei primejdii el se refugiaza, prin credinta, in cel mai sigur loc de pe pamant.

Dar noi, unde fugim ca sa cautam adapost in veacul atat de tulbure in care traim ? Unii, cuprinsi de psihoza unei apocalipse iminente, isi construiesc bunkere, isi blindeaza casele, se inarmeaza pana in dinti si isi fac provizii pentru zeci de ani. Vor fi insa dezamagiti cand vor constata cu groaza ca au cautat adapost sub niste „aripi” frante. Pana la sfarsitul istoriei pacatului, pe pamant nu va mai exista niciun loc sigur, cu exceptia unuia singur: „la umbra aripilor” Domnului.

 

     De ce striga oamenii ?

„Eu strig catre Dumnezeu, catre Cel Prea Inalt, catre Dumnezeu care lucreaza pentru mine. El imi va trimite izbavire din cer, in timp ce prigonitorul meu imi arunca ocari” ( vers. 2.3 ).

Aflat intr-o perioada in care nu avea prea multe de oferit celor din jur, David se simtea parasit chiar si de cei apropiati. Compasiunea de care avea atata nevoie lipsea, iar faptul acesta ii accentua si mai mult suferintele provocate de prigonitorii sai. Insa psalmistul avea o certitudine: Dumnezeu nu-l va parasi.

De ce atunci el striga la Dumnezeu ? De obicei, cand oamenii striga unul la altul, inimile lor sunt atat de instrainate si indepartate incat, daca ar vorbi normal, ar avea senzatia ca nu vor fi auziti.

Insa aici nu este vorba de asa ceva. David nu se indepartase de Dumnezeu si nici Dumnezeu nu Se indepartase de el. De ce atunci acest strigat spre Cineva pe care Il stii si Il simti aproape ?

Urgenta – acesta este motivul strigatului disperat al psalmistului. Aflat in adancul pesterii si prins ca intr-o capcana de ostile lui Saul, David nu vede nicio scapare. Era urgent ca Dumnezeu sa intervina. Era urgent ca „aripile” Sale sa se intinda peste el si sa-l ocroteasca. De aceea, el striga, nu cu disperarea necredinciosului, ci cu increderea celui care stie ca Dumnezeu nu poate ramane indiferent la suferinta umana.

In aceasta perioada dificila, pe David nu-l interesa tronul, ci doar mila lui Dumnezeu care sa-i scape viata. Era un fugar haituit ca un animal salbatic, a carui viata atarna de un singur fir fragil. De aceea, mila lui Dumnezeu era pentru el haina cu care se apara de frig, era scutul care-i apara viata, era painea care-i satura trupul si sufletul. David stia ca Dumnezeu va lucra intr-un fel sau altul. Nu stia cum si cand va lucra El, dar stia ca Dumnezeu nu va ramane indiferent fatza de necazul sau.

Treci si tu printr-o perioada de criza ? Vrei sa iesi din ea si nu vezi nicio solutie ? Alearga sub aripile lui Dumnezeu si asteapta acolo cu incredere ! Dumnezeu are calendarul Sau si cu siguranta ca intr-o zi, mai curand sau mai tarziu, va rasari din nou soarele in viata ta. Trebuie doar sa astepti si sa te increzi in mila Lui. Atat asteapta El de la tine…

 

     In groapa cu lei

Cu sute de ani inainte de experienta dramatica traita de Daniel in groapa leilor, aruncat acolo prin intriga dusmanilor sai invidiosi, David a trait si el aceeasi experienta, insa la nivel spiritual: „Sufletul meu este intre niste lei; stau culcat in mijlocul unor oameni care varsa flacari, in mijlocul unor oameni ai caror dinti sunt sulite si sageti, si a caror limba este o sabie ascutita” ( vers. 4 ).

David se foloseste de cateva metafore dure pentru a descrie situatia disperata in care se afla. Vrajmasii sai sunt asemanati cu niste lei flamanzi, gata sa se repeada asupra prazii pentru a o sfasia. Mai mult decat atat, vrajmasii par a fi niste balauri care „varsa flacari”, ai caror dinti sunt sulite si a caror limba este „o sabie ascutita”.

Sunt acestea doar niste hiperbole, niste exagerari pe care poetii le folosesc frecvent in versurile lor ? Realitatea istorica ne arata ca prigonitorii lui David nu se jucau. Ei chiar dorea sa-i ia viata.

Scapat din mainile filistenilor ( alti „lei” flamanzi ), David se trezeste sarind din lac in put. Aceleasi primejdii il asteaptau pe David si intre hotarele propriei tari, intre fratii sai de trup, pe colinele si campiile pe care alta data pastea in liniste turma tatalui sau. Insa de data aceasta impactul in sufletul fugarului David este mult mai mare.

Cand te urmaresc strainii insetati de sangele tau este una. Insa cand cei pe care-i iubesti se transforma in „lei” si „balauri” care vor sa te inghita si sa te faca sa dispari de pe scena vietii, este cu totul altceva.

Poate ca intr-o astfel de imprejurare limita multi dintre noi ar claca in disperarea lor. Insa David mai avea o solutie care s-a dovedit salvatoare: solutia credintei. Incoltit de „fiarele” cu chip uman care-i doreau sangele, psalmistului nu-i mai ramane decat sa se roage: „Inalta-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pamantul sa se intinda slava Ta ! Ei intinsesera un lat sub pasii mei, sufletul mi se incovoia si-mi sapasera o groapa inainte. Dar au cazut ei in ea” ( vers. 5.6 ).

De unde rezulta puternica incredere pe care David o avea in Dumnezeul sau ? Observati timpul verbelor pe care le foloseste in versetele 4-6. In timp ce el se simte ca o prada in mijlocul unor fiare care-i doresc sangele ( timpul prezent ), David vede cu ochii credintei izbavirea lui Dumnezeu, vorbind de ea la timpul trecut: „Sufletul mi se incovoia si-mi sapasera o groapa inainte, dar au cazut ei in ea.” ( vers.6 ).

Aceasta este adevarata credinta: „o incredere neclintita in lucrurile nadajduite si o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad” ( Evrei 11,1 ).

Inainte sa vada izbavirea divina si solutia practica la care urma sa apeleze Dumnezeu pentru a-l scoate din „groapa leilor”, David se vede deja eliberat. Si pentru ca vede cu ochii credintei clipa eliberarii, el canta. Ii canta lui Dumnezeu, caci sufletul ii este plin de recunostinta: „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi canta, da, voi suna din instrumentele mele” ( vers.7 ).

Oare ce poate fi mai placut inaintea lui Dumnezeu decat sa-I multumim anticipat pentru lucrurile pe care inca nu le-am primit din mana Sa, dar pe care nadajduim sa le primim ?

 

   Lauda lui Dumnezeu – solutia oricarei probleme

A-L lauda pe Dumnezeu cand nu mai vezi nicio cale de iesire din criza este oare o solutie salvatoare ? Judecata logica nu ne ofera niciun argument in acest sens. Cu toate acestea, realitatea istorica ne confirma acest adevar.

Situatia dramatica in care s-a aflat Iosafat, regele Regatului lui Iuda, cand a aflat ca o coalitie puternica a pornit razboi impotriva sa, l-a facut pe rege sa se inspaimante. Si daca regele se inspaimanta, ne dam usor seama ce sentimente traia poporul.

In fatza invaziei iminente care urmarea nimicirea totala a regatului sau, Iosafat a apelat la arma absoluta: lauda lui Dumnezeu. Aflat in fatza puternicei armate inamice, Iosafat, „in invoire cu poporul, a numarat niste cantareti care, imbracati cu podoabe sfinte si mergand inaintea ostirii, laudau pe Domnul si ziceau: „Laudati pe Domnul, caci indurarea Lui tine in veac” ( 2 Cronci 20,21 ).

Probabil ca scepticii din popor si vrajmasii aflati in partea opusa a baricadei au gandit: „Regele asta a inebunit. Cum poti sa-L lauzi pe Dumnezeu inainte de a vedea cum si daca intervine in lupta ? Razboiul se poarta cu arme, nu cu instrumente muzicale, iar victoria se obtine in armura de soldat, nu in haine de sarbatoare si podoabe sfinte !”

Insa Iosafat stia el ce stia. Iar istoria sacra ne confirma ca avea dreptate. Lauda lui Dumnezeu, in cele mai dramatice crize prin care trece un om, este solutia salvatoare.

„In clipa cand au inceput cantarile si laudele, Domnul a pus o panda impotriva fiilor lui Amon si ai lui Moab si impotriva celor din muntele Seir care venisera impotriva lui Iuda. Si au fost batuti… Cand a ajuns Iuda pe inaltimea de unde se zareste pustia, s-au uitat inspre multime si iata ca erau niste trupuri moarte intinse pe pamant si nimeni nu scapase” ( 2 Cronici 20, 22.24 ).

Oare care este secretul care se ascunde in laudarea Numelui lui Dumnezeu inainte de a vedea izbavirea ? Ce face ca aceasta atitudine a noastra sa fie o arma absoluta care ne asigura biruinta in mijlocul incercarii ? Credinta ! Increderea totala si neconditionata intr-un  Dumnezeu atotputernic si iubitor, gata sa intervina in favoarea copiilor Sai.

Aceasta incredere manifestata prin lauda si recunostinta in avans, inainte de a vedea mana lui Dumnezeu la lucru, Il onoreaza pe Dumnezeu. Iar El nu ramane niciodata dator celor care-L onoreaza cu increderea lor.

Psalmul 57 incepe intr-o gama minora, cu strigatul sfasietor al psalmistului: „Ai mila de mine, Dumnezeule, ai mila de mine !” ( vers. 1 ). Insa finalul lui este luminos, optimist si plin de incredere. S-a rezolvat cumva criza lui David in cele doua minute cat dureaza citirea psalmului ? Greu de crezut ! Rugandu-se, David a experimentat insa marea putere a rugaciunii fierbinti si, inainte de a vedea raspunsul lui Dumnezeu la cererile sale, el Il lauda pe Dumnezeu plin de incredere ca raspunsul va veni la timpul cel mai potrivit.

     „Te voi lauda printre popoare, Doamne ! Te voi canta printre neamuri. Caci bunatatea Ta ajunge pana la ceruri si credinciosia Ta pana la nori. Inalta-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pamantul sa se intinda slava Ta !” ( vers. 9-11 )

Aceasta este credinta adevarata ! O credinta care vede deja izbavirea dincolo de dilemele prezentului, bucurandu-se de pe acum de lucrurile nadajduite. O astfel de credinta nu pot avea decat cei ale caror radacini nu sunt infipte in pamant, ci in cer.

Este aceasta si credinta ta ?

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free