Psalmul 74 – Plangerile lui Asaf

Psalmul 74 – Plangerile lui Asaf

O cântare a lui Asaf

 

  1. „Pentru ce, Dumnezeule, ne lepezi pentru totdeauna? Pentru ce Te mânii pe turma păşunii Tale?
  2. Adu-Ţi aminte de poporul Tău pe care l-ai câştigat odinioară, pe care l-ai răscumpărat ca seminţie a moştenirii Tale! Adu-Ţi aminte de Muntele Sionului, unde Îţi aveai locuinţa;
  3. îndreaptă-Ţi paşii spre aceste locuri pustiite fără curmare! Vrăjmaşul a pustiit totul în Locaşul Tău cel sfânt.
  4. Potrivnicii Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău; şi-au pus semnele lor drept semne.
  5. Parcă erau nişte oameni care ridică toporul într-o pădure deasă:
  6. în curând, au sfărâmat toate podoabele săpate, cu lovituri de securi şi ciocane.
  7. Au pus foc Sfântului Tău Locaş; au dărâmat şi au pângărit locuinţa Numelui Tău.
  8. Ei ziceau în inima lor: „Să-i prăpădim pe toţi!” Au ars toate locurile sfinte din ţară.
  9. Semnele noastre nu le mai vedem; nu mai este niciun proroc şi nu mai este nimeni printre noi care să ştie până când…
  10. Până când, Dumnezeule, va batjocori asupritorul şi va nesocoti vrăjmaşul fără curmare Numele Tău?
  11. Pentru ce Îţi tragi înapoi mâna şi dreapta Ta? Scoate-o din sân şi nimiceşte-i!
  12. Totuşi Dumnezeu este Împăratul meu, care din vremuri străvechi dă izbăviri în mijlocul acestei ţări.
  13. Tu ai despărţit marea cu puterea Ta, ai sfărâmat capetele balaurilor din ape;
  14. ai zdrobit capul leviatanului1, l-ai dat să-l mănânce fiarele din pustie.
  15. Ai făcut să ţâşnească izvoare în pârâuri, ai uscat râuri care nu seacă.
  16. A Ta este ziua, a Ta este şi noaptea; Tu ai aşezat lumina şi soarele.
  17. Tu ai statornicit toate hotarele pământului, Tu ai rânduit vara şi iarna.
  18. Adu-Ţi aminte, Doamne, că vrăjmaşul Te batjocoreşte şi un popor nechibzuit huleşte Numele Tău!
  19. Nu lăsa pradă fiarelor sufletul turturelei Tale şi nu uita pe vecie viaţa nenorociţilor Tăi!
  20. Ai în vedere legământul! Căci locurile dosnice din ţară sunt pline de bârloage de tâlhari.
  21. Să nu se întoarcă ruşinat cel apăsat, ci nenorocitul şi săracul să laude Numele Tău!
  22. Scoală-te, Dumnezeule, apără-Ţi pricina! Adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aruncă în fiecare zi cel fără minte!
  23. Nu uita strigătele potrivnicilor Tăi, zarva care creşte necurmat a celor ce se ridică împotriva Ta!”

 

     O elegie postexilica

     Fiind scris probabil dupa distrugerea Ierusalimului de catre armatele babiloniene ale lui Nebucadnetar, Psalmul 74 face parte din categoria psalmilor postexilici, foarte asemanator in limbaj cu cartea Plangerilor lui Ieremia.

Ca stil, psalmul este o elegie in care autorul deplange suferintele suportate de iudei in cursul acelor evenimente. Aceeasi tema o regasim si in Psalmul 79, scris de acelasi autor, Asaf, deosebirea intre cele doua imnuri constand in accentul pus de fiecare dintre ei. Daca Psalmul 74 pune accentul pe suferintele iudeilor in legatura cu distrugerea templului, in Psalmul 79 atentia autorului se concentreaza asupra suferintelor cauzate de masacrarea locuitorilor Ierusalimului in timpul invaziei babiloniene.

Cu privire la autor nu avem informatii certe. Exista chiar o dilema legata de acest aspect, deoarece numele lui Asaf apare in raportul Cronicilor, ca fiind unul din levitii responsabili cu lucrarea muzicala de la sanctuar pe vremea lui David ( vezi 1 Cronici 6,39; 25, 1.2 ), in timp ce subiectul psalmului ne trimite peste circa patru secole mai tarziu, pe vremea distrugerii Ierusalimului.

Pentru a rezolva aceasta dilema, unii comentatori considera ca numele Asaf nu se refera la o anumita persoana, ci este mai degraba un nume generic, atribuit unei familii intregi de leviti care s-a ocupat cu lucrarea muzicala de la templu, familie formata din descendentii levitului Asaf de pe vremea lui David.

Intrebarile rascolitoare, descrierea distrugerii provocate de vrajmasi si invocarea interventiei salvatoare a lui Dumnezeu in favoarea poporului Sau fac din acest imn unul din cei mai dramatici psalmi care au ajuns pana la noi.

De-a lungul istoriei zbuciumate a Bisericii crestine, Psalmul 74 a fost cantat adesea de copiii lui Dumnezeu in momente de criza si primejdie. Valdenzii l-au cantat in momentul intrarii in Geneva, cetatea lor de scapare, dupa o calatorie plina de primejdii prin muntii Alpi, in plina iarna. Cand au intrat in oras, multimile care ii salutau repetau imnul asemenea unui ecou. In 1689, cand sapte sute din acesti valdenzi s-au reintors acasa, condusi de Henri Arnaud, au cantat acelasi psalm.

Insa „Plangerile lui Asaf” pot deveni intr-un anumit moment al vietii si plangerile noastre. Uneori suntem adusi in situatia de a privi neputinciosi si intrebatori la propriile ruine. O sanatate ruinata, o familie dezmembrata, o relatie rupta, o pierdere financiara consistenta sau, si mai grav, pierderea unei persoane dragi ne pot aduce in situatia de a avea aceleasi trairi cu ale psalmistului, si de a pune aceleasi intrebari rascolitoare: „Doamne, de ce toate acestea ? Ma mai iubesti, sau m-ai parasit pentru totdeauna ? Mai insemn ceva pentru Tine, sau sunt o ruina sortita uitarii vesnice ?

 

     „Pentru ce, Dumnezeule ?”

     Iata eterna intrebare pe care o rosteste orice om care trece prin momente de cumpana. Variantele ei sunt numeroase, in functie de situatie, insa esenta este aceeasi: „De ce, Doamne, daca existi si daca esti atat de drept si iubitor cum esti zugravit in Scriptura, ingadui sa trec prin astfel de suferinte ?

Este bine sa-I punem lui Dumnezeu astfel de intrebari ? Nu sunt ele o dovada de incumetare din partea noastra ? Rasfoind istoria sacra, observam ca astfel de intrebari existentiale i-au pus lui Dumnezeu si mari oameni ai credintei, fara ca El sa Se supere, fara ca El sa-i mustre sau sa-i pedepseasca pentru acest lucru. David, Habacuc, Ieremia si Asaf sunt doar cateva exemple in acest sens.

Este firesc sa ne intrebam si sa-L intrebam pe Dumnezeu despre lucruri pe care nu le intelegem din cauza limitelor noastre umane. Conteaza insa catre cine indreptam aceste intrebari. Asa cum un parinte s-ar simti jignit daca fiul sau fiica lui ar cauta raspunsurile la intrebarile care-i framanta intre vecini si necunoscuti si nu la el, la fel Dumnezeu este dezonorat daca cei care Ii poarta Numele nu apeleaza intai la El pentru aflarea adevarului.

Profetul Isaia pune o intrebare retorica in acest sens: „Nu va intreba oare un popor pe Dumnezeul sau ?” ( Isaia 8,19 ). Raspunsul este evident: Da, un copil al lui Dumnezeu are tot dreptul sa-L intrebe  pe El cu privire la dilemele, framantarile si nedumeririle sale.

Contextul istoric in care Asaf pune o astfel de intrebare este legat de evenimentele dramatice care au insotit distrugerea Ierusalimului de catre armatele lui Nebucadnetar. Vazand prapadul abatut asupra cetatii sfinte, asupra templului si asupra locuitorilor Ierusalimului, psalmistul izbucneste intr-o serie de intrebari si invocari ale interventiei lui Dumnezeu: „Pentru ce, Dumnezeule, ne lepezi pentru totdeauna ? Pentru ce Te manii pe turma pasunii Tale ? Adu-Ti aminte de poporul Tau, pe care l-ai castigat odinioara, pe care l-ai rascumparat ca semintie a mostenirii Tale ! Adu-Ti aminte de muntele Sionului unde Iti aveai locuinta, indreapta-Ti pasii spre aceste locuri pustiite fara curmare !” ( vers. 1-3 ).

Ai avut vreodata sentimentul ca Dumnezeu este atat de suparat pe tine incat te-a parasit pentru totdeauna ? Probabil ca nu exista un sentiment mai groaznic decat acesta, iar nelegiuitii care vor avea parte de moartea vesnica la sfarsitul istoriei pacatului il vor trai la cote maxime.

Asaf avea un astfel de sentiment in momentele scrierii Psalmului 74. Insa, ceea ce nu stia el in acele momente era faptul ca nenorocirile ingaduite de Dumnezeu asupra poporului Israel si asupra cetatii sfinte erau doar pedepse cu rol disciplinar, nicidecum dovezi ca Dumnezeu ar fi renuntat la poporul Sau.

De aceea, cand treci prin clipe de criza de orice fel, cand simti ca cerul se prabuseste peste tine si corabia vietii este gata sa se scufunde, cand Satana iti sopteste la ureche ca Dumnezeu nu te mai iubeste si te-a parasit definitiv, adu-ti aminte de „sfatul pe care vi-l da ca unor fii: „Fiule, nu dispretui pedeapsa Domnului si nu-ti pierde inima cand esti mustrat de El. Caci Domnul pedepseste pe cine-l iubeste si bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeste. Suferiti pedeapsa: Dumnezeu se poarta cu voi ca si cu niste fii. Caci care este fiul pe care nu-l pedepseste tatal ?”…Este adevarat ca orice pedeapsa, deocamdata pare o pricina de intristare, si nu de bucurie; dar mai pe urma aduce celor ce au trecut prin scoala ei roada datatoare de pace a neprihanirii” ( Evrei 12, 5-7.11 ).

 

     Profanarea templului

     Incepand cu vesetul 4, psalmistul descrie profanarea templului de catre armatele babiloniene. Soldatii pagani sunt auziti „mugind” in mijlocul templului, asemenea unor animale salbatice ( vers. 4 ). Steagurile pagane asezate in locul sfant marcau culmea dezonorarii Numelui lui Dumnezeu si a poporului Sau, iar vrajmasii sunt zugraviti pustiind totul, ciopartind podoabele sanctuarului, asemenea taietorilor de lemne din padure, probabil pentru a jefui aurul cu care erau imbracate ( vers. 5.6 ).

Si pentru ca nimicirea sa fie totala, babilonienii au incendiat templul ( vers. 7 ), fapt consemnat in 2 Regi 25,9: „A ars ( imparatul Nebucadnetar  nn. ) Casa Domnului, casa imparatului si toate casele Ierusalimului; a pus foc tuturor caselor care aveau vreo insemnatate oarecare.”

Aceasta suita de nenorociri abatute asupra poporului, cetatii sfinte si templului, il determina pe psalmist sa exclame nedumerit: „Pana cand, Dumnezeule, va batjocori asupritorul si va nesocoti vrajmasul fara curmare Numele Tau ? Pentru ce Iti tragi inapoi mana si dreapta Ta ? Scoate-o din san si nimiceste-i !” ( vers. 10.11 ).

Tacere divina ! Nu atat pustiirile facute de vrajmasi il dureau pe psalmist, cat mai ales faptul ca Dumnezeu tacea, ca si cum ar fi fost indiferent la ceea ce se intampla poporului Sau si templului. Cum sa taca Dumnezeu cand Locasul Sau cel sfant era pangarit, iar Numele Sau era batjocorit ? Pentru Asaf, dar si pentru supravietuitorii dezastrului lucrul acesta era de neinteles.

Aici se afla una din lectiile de viata pe care ar trebui sa o invete orice copil al lui Dumnezeu. Ori de cate ori pacatuim, atragand asupra noastra consecintele neascultarii de Dumnezeu, nu doar noi suntem cei ce sufera, ci Insusi Dumnezeu. Iar suferinta Lui este pe masura caracterului Sau desavarsit. Fiecare pacat Ii dezonoreaza Numele si pangareste templul Sau. Desigur, nu templul din Ierusalim, caci acesta nu mai exista demult, ci templul ceresc despre care vorbesc Epistola catre evrei si Apocalipsa.

Dar mai este un „templu” care este pangarit de fiecare pacat pe care-l savarsim: templul propriei noastre fiinte, dupa cum este scris: „

     „Nu stiti ca voi sunteti templul lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi ? Daca nimiceste cineva templul lui Dumnezeu, pe acela il va nimici Dumnezeu; caci templul lui Dumnezeu este sfant, si asa sunteti voi” ( 1 Corinteni 3, 16.17 ).

„Nu stiti ca trupul vostru este templul Duhului Sfant care locuieste in voi si pe care L-ati primit de la Dumnezeu ? Si ca voi nu sunteti ai vostri ? Caci ati fost cumparati cu un pret. Proslaviti dar pe Dumnezeu in trupul si duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 6, 19.20 ).

 

     Speranta reaprinsa

     Dupa deplangerea nenorocirilor abatute asupra templului, Ierusalimului si poporului sau, psalmistul gaseste mangaiere in istoria sacra. Cuvantul „totusi”, cu care incepe versetul 12, indica reaprinderea sperantei autorului, in ciuda realitatilor dezolante: „Totusi, Dumnezeu este Imparatul meu, care din vremuri stravechi da izbaviri in mijlocul acestei tari” ( vers. 12 ).

Cat de adevarata este afirmatia ca cei care isi uita trecutul nu merita sa aiba niciun viitor ! Privind in urma, in veacurile de istorie sacra, psalmistul rememoreaza momentele cruciale ale interventiei lui Dumnezeu in favoarea poporului Sau:

– Trecerea miraculoasa a Marii Rosii: „Tu ai despartit marea cu puterea Ta” ( vers. 13; vezi Exodul 14, 21.22 ).

– Nimicirea armatei egiptene: „Ai zdrobit capetele balaurilor din ape, ai zdrobit capul leviatanului, l-ai dat sa-l manance fiarele din pustie” ( vers. 13.14; vezi Exodul 14, 23-31 ).

– Izvoare de apa din stanca Horebului: „Ai facut sa tasneasca izvoare in paraie” ( vers. 15 pp.; vezi Exodul 17, 1-7 ).

– Trecerea Iordanului spre Tara Promisa: „Ai uscat rauri care nu seaca” ( vers. 15 up.; vezi Iosua 3 ).

Rememorand aceste minuni ale interventiei divine in favoarea poporului sau, psalmistul reuseste sa depasesca descurajarea pe care o resimte vazand Ierusalimul si templul distruse. In ciuda aparentelor, el recapata increderea ca Dumnezeu guverneaza asupra istoriei pamantului si ca nimic nu se poate intampla in cer, pe pamant si sub pamant fara aprobarea Sa. Afirmatia: „Totusi, Dumnezeu este Imparatul meu” ne arata ca autorul nu si-a pierdut definitiv echilibrul sufletesc, iar „corabia” vietii sale era inca bine ancorata.

Aceste este marele avantaj al vietii de credinta. In cele mai mari furtuni ale vietii, exista o Ancora, iar aceasta ne fereste de naufragiu. Da, un adevarat copil al lui Dumnezeu este un copac ale carui radacini nu sunt infipte in pamantul atat de nesigur si schimbator, ci in cer.

 

     Din nou la izvoarele izbavirii

     De la minunile interventiei lui Dumnezeu in favoarea poporului Sau, cu ocazia eliberarii din robia egipteana, psalmistul trece la contemplarea acelor minuni constante, care pot fi observate de orice ochi omenesc in marea carte a naturii: „A Ta este ziua, a Ta este si noaptea; Tu ai asezat lumina si soarele. Tu ai statornicit toate hotarele pamantului, Tu ai randuit vara si iarna” ( vers. 16.17 ).

Aceasta permanenta a fenomenelor naturii, aflate sub controlul unui Dumnezeu Atotputernic, Creator si Sustinator al Creatiei Sale, il ajuta pe psalmist sa-si recapete echilibrul si increderea in Providenta divina. Nu, Dumnezeu nu S-a schimbat in relatia cu Creatia Sa, cu omul si cu poporul Sau. Daca a intervenit dezastrul nimicirii templului si a Ierusalimului, acesta a fost ingaduit de Dumnezeu nu pentru ca El Si-ar fi schimbat atitudinea fatza de poporul Sau, ci pentru ca poporul Sau s-a indepartat de calea neprihanirii.

Cand realizeaza acest mare adevar, psalmistul capata curaj, iar finalul psalmului cuprinde o noua serie de invocari ale interventiei divine in favoarea poporului Sau, pe care il aseamana cu o turturea gingasa care are nevoie de ocrotire: „Adu-Ti aminte, Doamne, ca vrajmasul Te batjocoreste, si un popor nechibzuit huleste Numele Tau ! Nu lasa prada fiarelor sufletul turturelei Tale si nu uita pe vecie viata nenorocitilor Tai!” ( vers. 18.19 ).

Mai mult decat atat, psalmistul face apel la legamantul incheiat de Dumnezeu cu poporul Sau, bazandu-se pe credinciosia Lui: „Ai in vedere legamantul! Caci locurile dosnice din tara sunt pline de barloage de talhari !” ( vers. 20 ).

Cat de important este pentru noi ca in momentede cumpana in care ajungem din cauza lipsei noastre de intelepciune, poate chiar a nebuniei noastre spirituale, sa nu uitam ca Dumnezeu nu Se schimba, ca El este „Acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 ) ! Ce bine face sufletului nostru sa stim ca chiar „daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu Se poate tagadui singur” ( 2 Timotei 2,13 ) !

Aceasta este marea „ancora” care ne fereste de naufragiu in cele mai mari furtuni ale vietii: Dumnezeu ramane Acelasi. El Insusi ne asigura de acest lucru:  „Eu sunt Domnul, Eu nu Ma schimb” ( Maleahi 3,6 ) si „Orice ni se da bun si orice dar desavarsit este de sus, pogorandu-se de la Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare” ( Iacov 1,17 ).

Cat de mult asteapta acest Dumnezeu neschimbator in dragoste, sfintenie si dreptate sa fim asemenea Lui !

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free