Psalmul 76 – Un Dumnezeu infricosat

Psalmul 76 – Un Dumnezeu infricosat

 

Către mai-marele cântăreţilor.

De cântat cu instrumente cu coarde.

Un psalm al lui Asaf. O cântare

 

  1. „Dumnezeu este cunoscut în Iuda, mare este Numele Lui în Israel.
  2. Cortul Lui este în Salem şi locuinţa Lui, în Sion;
  3. acolo a sfărâmat El săgeţile, scutul, sabia şi armele de război.
  4. Tu eşti mai măreţ, mai puternic decât munţii răpitorilor.
  5. Despuiaţi au fost vitejii aceia plini de inimă, au adormit somnul de apoi; n-au putut să se apere toţi acei oameni viteji.
  6. 6. La mustrarea Ta, Dumnezeul lui Iacov, au adormit şi călăreţi, şi cai.
  7. Cât de înfricoşat eşti Tu! Cine poate să-Ţi stea împotrivă când Îţi izbucneşte mânia?
  8. Ai rostit hotărârea de la înălţimea cerurilor; pământul s-a îngrozit şi a tăcut
  9. când S-a ridicat Dumnezeu să facă dreptate şi să scape pe toţi nenorociţii de pe pământ.
  10. Omul Te laudă chiar şi în mânia lui când Te îmbraci cu toată urgia Ta.
  11. Faceţi juruinţe Domnului, Dumnezeului vostru şi împliniţi-le! Toţi cei ce-L înconjoară, să aducă daruri Dumnezeului celui înfricoşat.
  12. El frânge mândria domnitorilor, El este înfricoşat pentru împăraţii pământului.”

 

     O oda de multumire

     Unii comentatori vad in Psalmul 76 un imn de lauda la adresa lui Dumnezeu, compus cu putin timp dupa cucerirea Sionului de catre David si aducerea chivotului la Ierusalim. Alti comentatori sustin ca psalmul este o oda de multumire inchinata lui Dumnezeu cu ocazia izbavirii Ierusalimului dintr-o mare primejdie ( de exemplu, eliberarea de primejdia asiriana pe vremea regelui Ezechia ).

Psalmul 76 insa poate fi inteles pe doua planuri: un plan imediat, concret si istoric, si un altul indepartat, spiritual si escatologic. Dincolo de scenele victoriei concrete si imediate, legate de cucerirea Sionului sau eliberarea Ierusalimului dintr-o primejdie majora, autorul intrezareste victoria finala a dreptatii lui Dumnezeu in marea lupta dintre bine si rau.

De fapt, tema marii lupte este un subiect de esenta al Scripturii, strabatand ca un fir rosu toate paginile ei, de la Geneza la Apocalipsa. De la caderea lui Lucifer in cer si caderea omului pe pamant, pana la nimicirea definitiva, cu „radacina si ramura” ( Maleahi 4,1 ) a raului la sfarsitul mileniului, toate cartile Bibliei ne vorbesc despre conceptul marii lupte dintre Dumnezeu si Satana, insistand asupra biruintei finale a fortelor binelui.

In acest mare razboi cosmic, in care sunt implicate intr-un fel sau altul toate fiintele din Univers, de la ingeri si fiinte necazute in pacat pana la demoni si oameni, exista o Autoritate suprema care supravegheaza mersul lui. Si aceasta Autoritate nu este alta decat Dumnezeu – un Dumnezeu pe care Biblia, in general, si Psalmul 76, in special, Il prezinta ca fiind „un Dumnezeu infricosat”.

In cele patru strofe ale psalmului, fiecare dintre ele avand cate trei versete, epitetul „infricosat” asociat Numelui lui  Dumnezeu apare ca un laitmotiv: „Cat de infricosat esti Tu” ( vers. 7 ); „Toti cei ce-L inconjoara sa aduca daruri Dumnezeului celui infricosat” ( vers. 11 ); „El este infricosat pentru imparatii pamantului” ( vers. 12 ).

Psalmul 76 a fost cantat de armatele engleze dupa infrangerea „Invincibilei Armada” spaniola a regelui Filip al II-lea, in 1588, precum si de scotienii presbiterieni dupa infrangerea lui Claverhouse, in 1679.

Insa dupa biruinta finala a fortelor binelui asupra fortelor raului si incheierea pentru totdeauna a istoriei pacatului, acest psalm va capata noi valente, iar Dumnezeu, Cel care a condus aceasta lupta spre finalul ei glorios, va fi vazut in toata maretia Lui.

 

     Un Dumnezeu cunoscut in poporul Sau

     In timpul calatoriilor sale misionare, apostolul Pavel a ajuns in capitala culturii si civilizatiei din acea vreme: Atena. Acolo, in cetatea filosofiei si a religiei pagane, apostolul a constatat o realitate ciudata, despre care le-a vorbit atenienilor adunati in Areopag: „Barbati atenieni, in toate privintele va gasesc foarte religiosi. Caci, pe cand strabateam cetatea voastra si ma uitam de aproape la lucrurile la care va inchinati voi, am descoperit chiar si un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut.” Ei bine, ceea ce voi cinstiti fara sa cunoasteti, aceea va vestesc eu” ( Fapte 17, 22.23 ).

Un altar inchinat unui Dumnezeu necunoscut… O inchinare inaintea unei divinitati obscure, ascunse, despre care nu se stia nimic… Iata o situatie paradoxala in care au ajuns cele mai multe religii ale lumii, iar consecintele ei ar putea avea caracter vesnic. Caci, spunea Mantuitorul: „Viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu” ( Ioan 17,3 ).

Daca viata vesnica inseamna sa-L cunosti pe Dumnezeul adevarat, sa cunosti caracterul Sau, planurile Sale si vointa Sa, moartea vesnica, prin contrast, inseamna sa nu-L cunosti pe Acest Dumnezeu adevarat, multumindu-te cu o inchinare oarecare, inaintea unui Dumnezeu oarecare.

In discutia purtata cu femeia samariteanca, Iisus i-a spus acesteia: „Voi va inchinati la ce nu cunoasteti; noi ne inchinam la ce cunoastem, caci Mantuirea vine de la iudei” ( Ioan 4, 22 ).

Afirmatia Mantuitorului ne arata ca, in ciuda derapajelor sale, poporul evreu are meritul ( daca poate fi vorba de merite omenesti ! ) de a fi fost de-a lungul timpului depozitarul marelui adevar despre viul si adevaratul Dumnezeu, al Celui ce se numeste pe Sine „Eu sunt Cel ce sunt” ( Exodul 3, 14 ).

Radacinile crestinismului sunt iudaice, iar psalmistul Asaf confirma aceasta realitate in debutul Psalmului 76: „Dumnezeu este cunoscut in Iuda, mare este Numele Lui in Israel. Cortul Lui este in Salem, si locuinta Lui in Sion” ( vers. 1.2 ).

Revelatia Scripturilor a fost una din caile alese de Dumnezeu pentru a Se descoperi lumii. Iar aceasta revelatie a fost incredintata poporului evreu, nu pentru ca el sa monopolizeze adevarul, ci dimpotriva, pentru a-l face cunoscut tuturor natiunilor lumii.

Acest Dumnezeu al carui „Nume este mare”, „a sfaramat sagetile, scutul, sabia si armele de razboi” ( vers. 3 ), aducand biruinta asupra tuturor vrajmasilor Sionului. La mustrarea Sa, „au adormit si calareti si cai” ( vers. 6 ).

Biruintele istorice la care face referire psalmistul, fie ca este vorba de cucerirea Sionului, fie de eliberarea Ierusalimului de pericolul invaziei asiriene, sunt doar o ilustrare sau un preambul al biruintei finale a lui Dumnezeu asupra fortelor raului.

Salem – numele poetic si arhaic al Ierusalimului ( vezi Geneza 14,18 ) – devine astfel un simbol al Ierusalimului ceresc, cetatea pacii si capitala Noului Pamant, acolo unde isi vor gasi odihna cei mantuiti din toate natiunile pamantului.

In viziunile Apocalipsei, apostolul Ioan descrie cu lux de amanunte Ierusalimul ceresc, cetatea sfanta ce va cobori pe pamantul reinnoit la sfarsitul istoriei pacatului: „Si m-a dus, in Duhul, pe un munte mare si inalt. Si mi-a aratat cetatea sfanta, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, avand slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatra prea scumpa, ca o piatra de iaspis, stravezie ca cristalul. Era inconjurata cu un zid mare si inalt. Avea douasprezece porti si la porti, doisprezece ingeri. Si pe ele erau scrise niste nume: numele celor douasprezece semintii ale lui Israel…” ( Apocalipsa 21, 10-26 ).

Insa in sfanta cetate nu va intra oricine. Acelasi apostol Ioan precizeaza: „Nimic intinat nu va intra in ea, nimeni care traieste in spurcaciune si in minciuna, ci numai cei scrisi in cartea vietii Mielului” ( Apocalipsa 21,27 ).

Iata o tinta demna de urmarit in scurta viata ce ne este dat sa o traim pe pamant. Iata un proiect de durata vesnica si cu intindere cat Universul ! Nu merita sa facem orice sacrificiu pentru reusita lui ?

 

     Infricosat sau infricosator ?

     Cea de-a doua parte a Psalmului 76 ne vorbeste despre maretia lui Dumnezeu care Isi rosteste hotararile de la inaltimea cerurilor, in timp ce pamantul si locuitorii lui tac ingroziti ( vers. 8 ). In fatza unei astfel de maretii, intrebarea psalmistului: „Cine poate sa-Ti stea impotriva ?” ( vers. 7 ) devine retorica. Raspunsul este implicit: Nimeni din acest Univers nu I se poate impotrivi lui Dumnezeu si planurilor Sale.

Chiar daca prin vointa sa pervertita omul se impotriveste Creatorului sau si vointei Sale, acest lucru nu impiedica in niciun fel implinirea planurilor Sale. In fatza acestei maretii divine, psalmistul ramane coplesit, exclamand: „Cat de infricosat esti Tu !” ( vers. 7 ).

Dar ce sens are aceasta afirmatie, care se repeta inca de doua ori in finalul psalmului ? Ce inseamna ca Dumnezeu este „infricosat” ? Este cuvantul „infricosat” sinonim cu „infricosator” ?

Tinand seama de contextul biblic general, in care Dumnezeu Se reveleaza pe Sine pe de o parte ca fiind „plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, care iarta faradelegea, razvratirea si pacatul” ( Exodul 34,6.7 ), iar pe de alta parte ca fiind de trei ori sfant ( vezi Isaia 6, 3 ), ochii Lui fiind atat de curati ca nu pot vedea nelegiuirea ( Habacuc 2,13 ), intelegem ca acest Dumnezeu impune respect.

El nu este infricosator, nu este un zbir care Isi ingrozeste supusii. Daca astfel ar sta lucrurile, Iisus nu ne-ar fi vorbit despre un Tata ceresc iubitor, sensibil si delicat, care „atat de mult a iubit lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata cesnica” ( Ioan 3,16 ).

Cu toate acestea, „El este infricosat pentru imparatii pamantului” ( vers. 12 ), impunand respect prin caracterul Sau desavarsit. Nu este vorba aici de un respect impus cu forta, ci de unul nascut in mod natural in inima fiintelor create. Din acest respect se nasc ascultarea fatza de vointa Sa, dar si lauda. O lauda naturala, nefortata, izvorata din convingere si dintr-o inima prea plina de recunostinta fatza de Dumnezeu.

Iar daca cererile noastre vor avea un sfarsit in viata viitoare, caci nu vor mai avea sens intr-o lume desavarsita in care totul ne va fi pus la dispozitie, nu la fel stau lucrurile cu laudele noastre. Ele se vor inalta in vesnicie, tot mai convingatoare pe masura ce Il vom cunoaste mai deplin pe Dumnezeu.

Fiind elementul permanent al inchinarii, lauda nu va pieri niciodata. Ca si dragostea. ( 1 Corinteni 13,8 ).

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free