Psalmul 80 – Rugaciune pentru o vie devastata

Psalmul 80 – Rugaciune pentru o vie devastata

 

Către mai-marele cântăreţilor.

De cântat ca şi „Crinii mărturiei”.

Un psalm al lui Asaf

 

  1. Ia aminte, Păstorul lui Israel, Tu, care povăţuieşti pe Iosif ca pe o turmă! Arată-Te în strălucirea Ta, Tu, care şezi pe heruvimi!
  2. Trezeşte-Ţi puterea, înaintea lui Efraim, Beniamin şi Manase, şi vino în ajutorul nostru!
  3. Ridică-ne, Dumnezeule, fă să strălucească Faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!
  4. Doamne, Dumnezeul oştirilor, până când Te vei mânia, cu toată rugăciunea poporului Tău?
  5. Îi hrăneşti cu o pâine de lacrimi şi-i adăpi cu lacrimi din plin.
  6. Ne faci să fim mărul de ceartă al vecinilor noştri şi vrăjmaşii noştri râd de noi între ei.
  7. Ridică-ne, Dumnezeul oştirilor! Fă să strălucească Faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!
  8. Tu ai adus o vie din Egipt, ai izgonit neamuri şi ai sădit-o.
  9. Ai făcut loc înaintea ei, şi ea a dat rădăcini şi a umplut ţara.
  10. Munţii erau acoperiţi de umbra ei şi ramurile ei erau ca nişte cedri ai lui Dumnezeu
  11. Îşi întindea mlădiţele până la mare şi lăstarii până la Râu.
  12. Pentru ce i-ai rupt gardul acum, de-o jefuiesc toţi trecătorii?
  13. O râmă mistreţul din pădure şi o mănâncă fiarele câmpului.
  14. Dumnezeul oştirilor, întoarce-Te iarăşi! Priveşte din cer şi vezi! Cercetează via aceasta!
  15. Ocroteşte ce a sădit dreapta Ta şi pe fiul, pe care Ţi l-ai ales!…
  16. Ea este arsă de foc, este tăiată! De mustrarea Feţei Tale, ei pier!
  17. Mâna Ta să fie peste omul dreptei Tale, peste fiul omului, pe care Ţi l-ai ales!
  18. Şi atunci nu ne vom mai depărta de Tine. Înviorează-ne iarăşi şi vom chema Numele Tău.
  19. Doamne, Dumnezeul oştirilor, ridică-ne iarăşi! Fă să strălucească Faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!”

 

Un psalm indragit

     Psalmul 80 este unul din psalmii cei mai indragiti de evrei si crestini deopotriva. Bogatia si frumusetea metaforelor, dar si identificarea cu trairile sufletesti ale psalmistului, au facut ca acest psalm sa fie apropiat de sufletul tuturor celor care si-au vazut sperantele, asteptarile, visurile si idealurile, poate chiar intreaga viata, devastate.

In fatza ruinelor propriei vieti, vazand cum totul se prabuseste in neant, nu poti decat sa plangi. Sa plangi si sa te plangi inaintea unui Dumnezeu despre care ai senzatia ca te-a parasit, intorcandu-Si Fatza de la tine.

Psalmul 80 este o lamentatie scrisa intr-o perioada de dezastru national, o elegie deosebit de frumoasa si patetica, ce exprima trairi sufletesti intense. Este o rugaciune pentru redobandirea bunavointei lui Dumnezeu fatza de un popor pe care alta data il calauzise, asa cum un pastor isi calauzeste turma, si il ingrijise, asa cum un vier isi ingrijeste via.

Despre autor, Asaf, nu stim prea multe amanunte. Se pare ca numele Asaf nu se refera la o singura persoana, ci mai degraba este un nume generic pentru o intreaga familie de leviti insarcinati cu lucrarea muzicala de la templu.

Cel mai renumit membru al acestei familii a fost, desigur, levitul Asaf, contemporan cu regele David ( vezi 1 Cronici 6, 39-43; 15,16.17; 16, 4.5.37; 25, 1-6 ). Urmasii lui au continuat lucrarea in calitate de profeti si cantareti, atat in perioada Regatului divizat, cat si in timpul Exilului babilonian ( vezi 2 Cronici 20,14; 29, 12-15; 35,15; Ezra 2,41 ), lasandu-ne mostenire cativa psalmi de o frumusete deosebita ( 50, 73-82 ).

Dar indiferent cine este autorul Psalmului 80, pentru noi este important mesajul lui. Autorul canta vremurile glorioase, dar apuse, ale poporului sau, deplangand un prezent din care Dumnezeu pare sa fie absent. Elegia are insa si o parte luminoasa: psalmistul nu se opreste privind la ruinele poporului sau devastat, ci se indreapta cu incredere si speranta spre acelasi Dumnezeu care fusese Izvorul tuturor binecuvantarilor din trecut.

In prezenta ruinelor propriei vieti, unii aleg sa se razvrateasca impotriva lui Dumnezeu. Altii insa aleg sa se umileasca inaintea Lui. In prezenta razelor aceluiasi soare, ceara se topeste, in timp ce lutul se intareste. Este o problema nu de predestinatie, ci de alegere personala. Tu ce alegi cand te plimbi plangand printre ruinele vietii tale ?

 

O turma si un Pastor

     Asemanarea lui Dumnezeu cu un pastor este o imagine des intalnita in Biblie. Insa doar in acest psalm intalnim apelativul „Pastorul lui Israel”: „Ia aminte, Pastorul lui Israel, Tu, care povatuiesti pe Iosif ca pe o turma ! Atata-Te in stralucirea Ta, Tu, care sezi pe heruvimi ! Trezeste-Ti puterea inaintea lui Efraim, Beniamin si Manase, si vino in ajutorul nostru ! Ridica-ne, Dumnezeule, fa sa straluceasca Fatza Ta, si vom fi scapati” ( vers. 1-3 ).

Inca din primele versuri, psalmistul isi exprima dorinta fierbinte ca mana de pastor a lui Dumnezeu sa se intinda din nou asupra „turmei” Sale, calauzind-o si ocrotind-o asa cum se intampla odinioara, in vremurile glorioase ale istoriei poporului sau.

In atmosfera psalmului pluteste simtamantul ca poporul Israel a intrerupt legamantul sau cu Dumnezeul mantuirii, si de aici se naste dorinta fierbinte ca acest legamant sa fie reinnoit. Nu intamplator, dorind reinnoirea legamantului cu Dumnezeu, psalmistul aminteste indirect de chivotul in care se aflau „tablele legamantului” ( Exodul 34,28; Deuteronomul 4,13; 9,11 ) – cele doua table de piatra, pe care Dumnezeu a scris Cele Zece Porunci cu propriul Sau deget.

Apelativul ”Tu care sezi pe heruvimi” este strans legat de cel mai important obiect din templu: „chivotul marturiei”, acolo unde prezenta lui Dumnezeu se manifesta intre cei doi heruvimi de aur de pe capacul chivotului ( vezi Exodul 25, 10-22 ).

Nu este intamplatoare nici amintirea lui Efraim, Manase si Beniamin dintre triburile lui Israel. Daca Efraim si Manase, in calitate de fii ai lui Iosif, reprezentau triburile Regatului de Nord, Beniamin reprezenta triburile Regatului de Sud. Insa ceea ce este si mai semnificativ este faptul ca toti cei trei sunt descendentii aceleiasi mame: Rahela. Amintirea lor impreuna scoate in evidenta aspiratia psalmistului dupa unitate.

Dumnezeu nu are mai multe popoare alese, ci unul singur. Despre acest popor, El afirmase in vremurile de odinioara: „Acum, daca veti asculta glasul Meu si daca veti pazi legamantul Meu, veti fi ai Mei dintre toate popoarele, caci tot pamantul este al Meu. Imi veti fi o imparatie de preoti si un neam sfant.” ( Exodul 19, 5.6 )

Marea durere a lui Asaf izvoraste din impresia ca Dumnezeu a atipit si S-a indepartat de poporul Sau, devenind rece si insensibil la necazurile acestuia. Desi nu se indoieste de caracterul lui Dumnezeu, totusi Asaf nu poate intelege atitudinea Lui fatza de Israel. Psalmistul nu face cercetari si nu cauta explicatii, insa ravneste dupa acel timp in care in ochii lui Dumnezeu sa se citeasca din nou bunavointa si bunatatea fatza de Israel. Iar aceasta dorinta fierbinte o exprima intr-un refren pe care il gasim, cu mici variatii de exprimare, in versetele 3, 7 si 19: „Ridica-ne, Dumnezeule, fa sa straluceasca Fatza Ta, si vom fi scapati”.

 

„Pana cand, Doamne ?

     Alaturi de intrebarea „De ce, Doamne ?”, o alta intrebare tulburatoare se naste in mintea tuturor copiilor lui Dumnezeu care trec prin perioade prelungite de suferinta: „Pana cand, Doamne ?”: „Doamne, Dumnezeul ostirilor, pana cand Te vei mania cu toata rugaciunea poporului Tau ? Ii hranesti cu o paine de lacrimi si-i adapi cu lacrimi din plin. Ne faci sa fim marul de cearta al vecinilor nostri, si vrajmasii nostri rad de noi intre ei. Ridica-ne, Dumnezeul ostirilor ! Fa sa straluceasca Fatza Ta si vom fi scapati !” ( vers. 4-7 ).

„Pana cand, Doamne ?” este o intrebare justificata si fireasca, atata vreme cat ea nu ascunde un repros la adresa lui Dumnezeu pentru intarzierea cu care intervine in favoarea copiilor Sai. Foarte adesea, intrebarea se naste din diferenta care exista intre prioritatile lui Dumnezeu si prioritatile noastre, intre calendarul lui Dumnezeu si calendarul nostru. Daca noi dorim sa scapam de suferinta care ne macina chiar in aceasta clipa, daca se poate, Dumnezeu doreste sa elimine suferinta definitiv din Creatia Sa. Pentru noi, prioritatea este izbavirea din propria noastra suferinta; pentru Dumnezeu, prioritatea este eliminarea ei pentru totdeauna din viata tuturor creaturilor Sale.

Aceasta diferenta de prioritati si de calendar ne face sa-L percepem uneori gresit pe Dumnezeu, ca si cand El ar fi uitat de noi si de problemele noastre, ca si cand El ar ramane rece si indiferent la suferinta umana.

Insa atunci cand reusim sa trecem peste interesele noastre de moment, acceptand prioritatile cerului si calendarul dupa care lucreaza Dumnezeu in gestionarea problemelor lumii, doar atunci dovedim maturitate spirituala si o credinta veritabila. Caci un crestin matur spiritual stie sa astepte clipa pe care cerul o considera cea mai potrivita pentru a interveni.

Intr-adevar, „bine este sa astepti in tacere ajutorul Domnului” (Plangerile lui Ieremia 3,26 ).

 

Via Domnului

     Daca in prima parte a psalmului Dumnezeu este prezentat ca fiind „Pastorul lui Israel”, Cel care Se ingrijeste ca „turma” Lui sa fie calauzita si ocrotita, in cea de-a doua parte o alta metafora iese in evidenta: Dumnezeu este „Vierul”, iar poporul Sau este „via” Sa, adusa din Egipt si sadita in Tara promisa: „Tu ai adus o vie din Egipt, ai izgonit neamuri si ai sadit-o. Ai facut loc inaintea ei, si ea a dat radacini si a umplut tara. Muntii erau acoperiti de umbra ei si ramurile ei erau ca niste cedrii ai lui Dumnezeu. Isi intindea mladitele pana la mare si lastarii pana la Rau” ( vers. 8-11 ).

Metafora „viei” este des intalnita in Biblie, fiind folosita intotdeauna in dreptul poporului Israel ( vezi Isaia 5,1-7; Osea 10,1 ). Insusi Mantuitorul se foloseste de aceasta metafora, specificand ca Tatal este Vierul ( Ioan 15,1). Pe timpul lui Iisus, la intrarea in templu se afla o vitza realizata din aur si argint, care il simboliza pe Israel, ca o natiune radnica si prospera.

Dar de ce Israel este asemanat cu o vie si nu cu falnicii cedri ai Libanului, impresionanti prin maretia lor ? Metafora nu este intamplatoare. Israel trebuia sa aduca mult rod si binecuvantare in mijlocul natiunilor lumii ( vezi Geneza 12, 1-3 ). In caz contrar, acest popor si-ar fi pierdut menirea in planul lui Dumnezeu, devenind asemenea unei vitze care face struguri salbatici. O astfel de vie salbaticita nu mai foloseste la nimic. Nici chiar drept combustibil.

Din nefericire, in lunga sa istorie, acest popor a cunoscut nenumarate caderi spirituale, fapt care l-a determinat pe autorul Epistolei catre evrei sa ne indemne sa nu cadem si noi in aceeasi „pilda de neascultare” ( Evrei 4,11 ).

Noul Testament vorbeste de mai multe feluri de cadere:

– cadere in pacat: 2 Corinteni 11,29

– cadere de oboseala pe calea Domnului: Evrei 12,3; 2 Corinteni 4,1

– cadere intr-o greseala: Galateni 6,1

– cadere in ispita: Matei 26, 41

– cadere in neascultare: Evrei 4,11

– cadere din har: Galateni 5,4

– cadere din dragostea dintai: Apocalipsa 2,5

Te vezi cumva intr-una din situatiile de mai sus ? Orice „cadere” produce rani, lasand uneori urme pentru tot restul vietii. Insa exista speranta. Dumnezeu este dipus sa coboare de acolo, de pe tronul slavei Sale pana la tine, si sa te ridice din nou, sa-ti puna picoarele pe stanca si sa-ti vindece ranile. Caci este scris: „Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: „Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57,15 ).

Trebuie doar sa-I permiti sa vina in viata ta. Dar nu uita: Dupa ce te va ridica si-ti va vindeca ranile, lasa-L sa te calauzeasca pe drumul vietii, ca sa nu cazi din nou.

 

O „vie” devastata

     Vazandu-si poporul in suferinta si calcat in picioare de straini, psalmistul are inaintea lui imaginea unei vii devastate de fiarele salbatice. O vie al carei gard a fost rupt de Insusi Dumnezeu, dupa cum profetiza Isaia in cantarea lui despre „Via Domnului”: „Va voi spune insa acum ce voi face viei Mele; ii voi smulge gardul ca sa fie pascuta de vite; ii voi surpa zidul, ca sa fie calcata in picioare; o voi pustii, nu va mai fi curatita, nici sapata, spini si maracini vor creste in ea ! Voi porunci norilor sa nu mai ploaie peste ea.” ( Isaia 5, 5.6 ).

Marea dilema a psalmistului este exprimata intr-o intrebare adresata lui Dumnezeu: „Pentru ce i-ai rupt gardul acum, de o jefuiesc toti trecatorii ? O rama mistretul din padure si o mananca fiarele campului… Ea este arsa de foc, este taiata ! De mustrarea Fetzei Tale, ei pier !” ( vers. 12.13.16 ).

Asaf nu gaseste raspuns la intrebarile sale si, poate mai surprinzator decat orice este afirmatia ca Dumnezeu Se manie chiar la rugaciunea poporului Sau ( vers. 4 ). Nu stim daca psalmistul si-a rezolvat aceasta dilema, insa Scriptura ne ofera suficienta lumina in aceasta privinta.

Atunci cand inchinarea pe care omul o aduce lui Dumnezeu, cu tot ce implica ea: sarbatori, ritualuri, sacrificii, rugaciuni, etc. este insotita de nedreptate si lipsa dragostei, o astfel de inchinare nu doar ca este inutila, dar ea devine chiar o scarba inaintea cerului.

„Ce-Mi trebuie Mie multimea jertfelor voastre ?”, zice Domnul. „Sunt satul de arderile de tot ale berbecilor si de grasimea viteilor; nu-Mi place sangele taurilor, oilor si tapilor. Cand veniti sa va infatisati inaintea Mea, cine va cere astfel de lucruri ca sa-Mi spurcati curtile ? Nu mai aduceti daruri de mancare nefolositoare, caci Mi-e scarba de tamaie ! Nu mai vreau luni noi, sabate si adunari de sarbatoare, nu pot sa vad nelegiuirea unita cu sarbatoarea ! Urasc lunile voastre cele noi si praznicele voastre; Mi-au ajuns o povara, nu le mai pot suferi. Cand va intindeti mainile, Imi intorc ochii de la voi si oricat de mult v-ati ruga, n-ascult, caci mainile va sunt pline de sange” ( Isaia 1, 11-15 ).

Mergand pe aceeasi idee, inteleptul Solomon ajunge la surprinzatoarea concluzie ca „daca cineva isi intoarce urechea ca sa n-asculte Legea, chiar si rugaciunea lui este o scarba” ( Proverbe 28,9 ).

Marele adevar pe care nu l-a inteles poporul evreu la acea data, nici Asaf in momentul scrierii psalmului – un adevar pe care nu-l inteleg nici astazi milioane de crestini – este acela ca Dumnezeu nu poate fi cumparat cu ritualuri, sacrificii, ceremonii, pelerinaje sau fapte de caritate. El nu poate fi mituit nici macar cu rugaciunile celor nesinceri.

Formalismul religios este cea mai mare amagire in care poate cadea un om. Iar acel om poate fi oricine: poti fi tu, pot fi chiar eu. Iar daca „via” propriei tale existente este devastata, opreste-te din alergarea ta fara noima si intreaba-te: Unde am gresit ? Ce nu a fost bine in relatia mea cu Dumnezeu ? De ce a ingaduit El ca viata mea sa devina o ruina ?

Insa, dupa ce vei pune aceste intrebari, nu te opri aici ! Intoarce-ti fatza spre Dumnezeu, recunoaste-ti greselile si ai incredere ca te va primi din nou. El va ridica din nou „gardul” imprejurul „viei” tale, va alunga „fiarele salbatice” care ti-au devastat viata si te va face din nou o vie roditoare pentru Imparatia Sa.

Psalmul 80 se incheie intr-o atmosfera de rugaciune plina de incredere: „Dumnezeul ostirilor, intoarce-Te iarasi ! Priveste din cer si vezi ! Cerceteaza via aceasta ! Ocroteste ce a ridicat dreapta Ta… Si atunci nu ne vom mai departa de Tine. Invioreaza-ne iarasi si vom chema Numele Tau. Doamne, Dumnezeul ostirilor, ridica-ne iarasi ! Fa sa straluceasca Fatza Ta si vom fi scapati” ( vers. 14.15.18.19 ).

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

2 răspunsuri la Psalmul 80 – Rugaciune pentru o vie devastata

  1. Vallmajorcat spune:

    Lori Balogh, thanks for the article post.Really thank you! Great.

  2. baberzalim spune:

    Urmează și la mine. Felicitări pentru recenzie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free