Marele razboi cosmic ( 4 ) – Lumina de la capatul tunelului

Marele razboi cosmic ( 4 )

– Lumina de la capatul tunelului –

 

Intrarea in “tunelul” pacatului

     Prin caderea primilor nostri parinti, Satana a castigat un nou aliat in marele razboi cosmic, pornit de el impotriva guvernarii lui Dumnezeu pe cand isi avea locuinta in cer. Un aliat nu atat de puternic, cat mai ales numeros, daca tinem cont de milioanele si miliardele de oameni care au trecut de partea raului in cursul istoriei.

Caderea primilor nostri parinti poate fi asemanata cu intrarea intregii Creatii intr-un tunel lung, intunecos si plin de primejdii nebanuite. Peste veacuri, psalmistul David se va referi la el folosind doua sintagme cunoscute, fiecare din ele subliniind conditia umana din aceasta perioada a istoriei omenirii: “valea umbrei mortii” ( Psalmul 23,4 ) si “valea plangerii” ( Psalmul 84,6 ).

Toate generatiile de oameni care s-au nascut din Adam si Eva s-au nascut in acest “tunel”, neavand alta perspectiva decat intunericul suferintei, al instrainarii de Dumnezeu si, in final, al mortii.

Unii crestini se intreaba: Daca au cazut Adam si Eva, oare copiii lor si generatiile care au urmat nu ar fi putut sa recastige Edenul pierdut, ducand o viata fara pacat ? Raspunsul este unul singur: “Nu era posibil !” De ce ? Pentru ca atunci cand au cazut in pacat primii nostri parinti, au cazut nu doar ei, ci s-a prabusit si platforma pe care fusesera asezati de Creator. Copiii, nepotii si  stranepotii lor, precum si toate generatiile de oameni care au urmat s-au nascut jos, in “prapastia” pacatului, in tunelul “vaii umbrei mortii” si al “vaii plangerii”.

Natura decazuta si pacatoasa, mostenita de fiecare om de la primii parinti, il va determina pe David sa recunoasca, peste veacuri, intr-unul dintre psalmii sai: “Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a zamislit mama mea” ( Psalmul 51, 5 ).

Astazi este la moda sa se vorbeasca de evolutie pe toate planurile. Conceptia biblica asupra lumii este insa cu totul diferita. Omul nu a evoluat de-a lungul istoriei lumii de la primitivism la modernism, ci dimpotriva, el a involuat de la o stare de desavarsire fizica, morala si spirituala la conditia degradanta pe care o vedem astazi cu totii.

La aceasta degradare generala a conditiei umane face aluzie Solomon – un fin observator al naturii umane – in cartea Eclesiastul: “Numai iata ce am gasit: ca Dumnezeu a facut pe oameni fara prihana, dar ei umbla cu multe siretenii” ( Eclesiastul 7,29 ).

De partea sa, apostolul Pavel reia tema degradarii umane, scotand in evidenta cauza acesteia: “Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase; sunt soptitori, barfitori, uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neinduplecati, fara mila. Si, macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi ei nu numai ca le fac, dar si gasesc de buni pe cei ce le fac” ( Romani 1, 28-32 ).

Aceasta este “jungla” lumii in care traim. Acesta este “tunelul” in care ne-am nascut, in care luptam sa supravietuim, in care avem visuri si deziluzii, dar in care nu suntem lasati singuri. Pe terenul vrajit si minat al marelui vrajmas, Dumnezeu ne-a promis prezenta si calauzirea Sa pana la sfarsitul marelui razboi cosmic, pana ce vom iesi din acest “tunel” al “vaii umbrei mortii”, bucurandu-ne de adevarata viata. O viata pregatita pentru cei ce-L iubesc si asculta de voia Sa. O viata imbelsugata pe toate planurile.

 

Degradarea Creatiei

     Raportul Genezei cu privire la caderea primilor nostri parinti ne prezinta doua categorii de consecinte ale pacatului: unele imediate, aparute in clipele ce au urmat gestului lor necugetat, si altele survenite in timp in viata familiei lui Adam si a generatiilor urmatoare.

Prima consecinta raportata in Scriptura este, de fapt, confirmarea unui adevar rostit de sarpe: “Dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el ( din pomul oprit n.n. ), vi se vor deschide ochii” ( Geneza 3,5 ). Iata ca Satana nu rosteste doar minciuni, ci si adevaruri. De ce rosteste el si adevaruri, desi este numit de Iisus “tatal minciunii” ( Ioan 8,44 ) ? Pentru ca fara o doza de adevar, minciunile sale nu ar fi credibile si nu ar avea nicio trecere.

Dar atentie ! Cand Satana rosteste un adevar, acesta nu este niciodata un balsam pentru sufletul omului, ci o pricina de durere. Cand sarpele le-a promis primilor oameni ca li se vor deschide ochii dupa ce vor manca din fructul oprit, el nu le-a precizat ceea ce vor vedea cu ochii lor “deschisi”. I-a lasat sa creada ca vor intra intr-o sfera mai inalta de existenta, ca vor fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul, dar nu le-a specificat faptul ca vor cunoaste raul pe propria lor piele. Una este sa cunosti raul teoretic, de la distanta, si cu totul alta este sa-l experimentezi in propria ta viata.

Ce au vazut primii nostri parinti dupa ce au primit “colirul” din fructul oprit ? Au descoperit ca erau goi: “Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele” ( Geneza 3, 7 ). Haina de slava, aureola de lumina cu care fusesera impodobiti de Creator disparuse subit, si cei doi s-au vazut dintr-o data in toata goliciunea lor trupeasca si sufleteasca.

Ce diferenta intre aureola de lumina, ce le fusese data de Creator pentru a le impodobi trupurile, si aceasta prima “creatie” de moda umana, alcatuita de frunze ! Intr-adevar, o diferenta intre cer si pamant !

Simtamantul goliciunii exterioare si interioare a venit la pachet si cu alte trairi nedorite si neexperimentate de om pana atunci. Teama, un sentiment nou si necunoscut de om pana in acea clipa, le-a inundat sufletul. Cu cata nerabdare si bucurie asteptau ei sa se intalneasca cu Creatorul inainte de a manca din fructul oprit ! Cate intrebari aveau sa-I puna si ce bine se simteau cei doi in prezenta Aceluia care-I adusese la existenta, facand din ei o adevarata coroana a Creatiei !

Dupa gestul lor necugetat, lucrurile au luat o intorsatura neasteptata. Nici ei nu se mai recunosteau pe ei insisi. “Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin gradina in racoarea zilei; si omul si nevasta lui s-au ascuns de Fatza Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om si i-a zis: “Unde esti ?” El a raspuns: “Ti-am auzit glasul in gradina si mi-a fost frica, pentru ca eram gol, si m-am ascuns” ( Geneza 3,8.9 ).

Apostolul Ioan ne asigura ca “in dragoste nu este frica, ci dragostea desavarsita izgoneste frica; pentru ca frica are cu ea pedeapsa, si cine se teme, n-a ajuns desavarsit in dragoste” ( 1 Ioan 4,18 ). Frica de pedeapsa, nascuta in urma pierderii dragostei fatza de Creator, a fost prima frica experimentata de om. De atunci incoace, asemenea germenilor care se multiplica rapid cand dau de un mediu propice, frica omului a cunoscut mii si mii de forme.

Azi ne temem de un milion si ceva de lucruri. Ne temem de boala, de razboaie, de somaj si serpi veninosi, dar si de cutremure, de hoti, de inundatii si incalzire globala. Ne temem de accidente, de virusi pe calculator si de politie, dar si de gandaci de bucatarie, de teroristi, extraterestrii si fiare salbatice. In final, ne temem de moarte.

Si toate acestea de la un simplu gest necugetat, facut de primii nostri parinti la sugestia “sarpelui celui vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume” ( Apocalipsa 12, 9 ). Insa un gest cu semnificatii profunde, care vorbeste despre neascultare, dorinta de inaltare, mandrie si, in final, despre lipsa dragostei fatza de Dumnezeu.

Pacatul nu a afectat doar relatia omului cu sine insusi ( s-a vazut gol ) si relatia sa cu Dumnezeu ( teama ), ci si relatia cu semenii sai. Cei doi oameni, creati de Dumnezeu pentru ca sa alcatuiasca un singur trup ( vezi Geneza 2,24 ), sa priveasca in aceeasi directie, si sa lucreze in desavarsita armonie pentru implinirea idealurilor lor celor mai inalte, acum sunt dezbinati. Cand Creatorul le cere socoteala pentru gestul lor, tendinta de a se dezvinovati, aruncand vina asupra celuilalt este evidenta.

Adam arunca vina asupra Evei, iar Eva arunca vina pe sarpe. De fapt, refuzand sa-si asume responsabilitatea gestului facut, in cele din urma cei doi arunca vina pe Creator. La urma urmei, daca Creatorul nu l-ar fi creat pe sarpe, nici ei nu ar fi fost ispititi, nu-I asa ?

 

Efecte indepartate

     Au existat si consecinte ale pacatului pe care oamenii le-au simtit in lunile si anii care au urmat caderii lor. Suferintele nasterii reprezinta doar una din aceste consecinte. Este demn de observat ca, in conditii normale, niciunul din procesele fiziologice care au loc in trupul omului nu doare. Exceptie face doar procesul nasterii. Sangele circula prin artere si vene fara sa ne doara; inima bate fara sa ne doara; respiram fara sa ne doara si gandim fara sa ne doara. De ce doare doar nasterea ? Pentru ca asa a stabilit Creatorul in urma caderii primilor oameni, din ratiuni pe care le stie doar El.

Cat despre barbat, acesta trebuia sa se confrunte cu spinii, palamida si sudoarea fruntii atunci cand trudea pentru castigarea existentei. Nu mai era acea munca usoara si placuta de la inceput, ci o munca grea, cu eforturi sustinute, cu primejdii si riscuri, cu reusite obtinute cu greu, dar si cu pierderi enorme.

Unele consecinte ale pacatului si-au aratat “coltii” abia in generatiile care au urmat. Pentru prima data in istoria lumii apare fratricidul ( Cain il ucide pe fratate sau Abel, vezi Geneza 4, 1-8  ). Apoi, in randul urmasi lor lui Cain, apare razbunarea disproportionata, insotita de practica poligamiei. Lameh, unul din descendentii lui Cain, este zugravit in Scripturi ca un om excesiv de razbunator: “Lameh a zis nevestelor sale: “Ada si Tila, ascultati cuvantul meu ! Am omorat un om pentru rana mea, si un tanar pentru vanataile mele. Cain va fi razbunat de sapte ori, iar Lameh de saptezeci de ori cate sapte” ( Geneza 4, 23.24 ).

Insa, de departe cea mai dureroasa si tragica urmare a caderii primilor oameni a fost moartea. Creatorul il avertizase pe Adam inainte de ispitirea si caderea lui: “Din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit” ( Geneza 2,17 ).

Adam si Eva nu au murit in ziua in care au intors spatele Creatorului lor si s-au aliat cu marele vrajmas. Dar ei au devenit muritori. Din clipa in care au dat ascultare sarpelui, cei doi au inceput sa moara putin cate putin, asemenea unor condamnati la moarte care, desi inca traiesc, asteapta din clipa in clipa ziua executiei.

Vestitorii mortii deja isi faceau lucrarea chiar inainte ca aceasta sa loveasca rasa umana. Oare ce au simtit primii nostri parinti cand au vazut  primele frunze ofilite cazand la pamant ? Ce fiori trebuie sa le fi strabatut fiinta cand au vazut primele animale cazute prada mortii ? Iar atunci cand propriul lor fiu, Abel, a trebuit sa fie coborat in mormant, Adam si Eva au inteles pe deplin ca avertismentul dat de Creator nu fusese o gluma.

O gluma ( si inca una proasta ! ) fusese asigurarea data de sarpe parintilor nostri: “Hotarat ca nu veti muri” ( Geneza 3,4 ). Insa acum era prea tarziu pentru a repara greseala. Zarurile fusesera aruncate, si omenirea intra intr-o noua era: cea a pacatului, a suferintei si a mortii.

Scriptura nu ne ofera prea multe detalii despre istoria civilizatiei antediluviene. Dar cert este faptul ca, dupa aproximativ un mileniu si jumatate de la Creatie, degradarea umana adusa de pacat a atins climaxul. In raportul Genezei cu privire la Potop, intalnim o serie de superlative  negative, care descriu degradarea la care ajunsese rasa umana in doar cateva generatii.

“Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant, si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau” ( Geneza 6,5 ).

Culmea imoralitatii oamenilor a atras in mod inevitabil judecata lui Dumnezeu, urmata de nimicirea unei intregi civilizatii. Cat de grav si primejdios trebuie sa fie pacatul, daca dintr-o intreaga civilizatie antediluviana au putut fi salvate doar opt suflete ! Pacatul nu este o joaca, iar cei care iau foc in san, nu se poate sa nu se arda.

Insa in toata aceasta desfasurare a fortelor raului pe planeta noastra, omul nu a fost lasat fara speranta. “Tunelul” pacatului este lung si intunecos, plin de capcane si angoase, dar Dumnezeu ne-a lasat o lumina pe care o intrevedem la capatul lui: speranta ca in final binele va invinge raul, iar cei care aleg binele vor putea sa se bucure din nou de viata imbelsugata pe care au avut-o primii nostri parinti in Eden. O viata pe care au pierdut-o atat de usor si pe un pret de nimic…

 

Lumina de la capatul tunelului

     Dupa rebeliunea lui Lucifer in cer, odata cu caderea primilor nostri parinti, Creatorul S-a confruntat cu o noua criza. Rasa umana, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si destinata sa traiasca vesnic, se aliase cu Satana in marele conflict cosmic.

Desigur, Creatorul avea la dispozitie cateva solutii imediate pentru a combate noua criza. O prima solutie era iertarea neconditionata a primilor oameni, o iertare fara judecata, fara jertfa si fara consecinte. O iertare fara conditii.

O astfel de solutie ar fi reprezentat insa un dezastru pentru intregul Univers. Cum ar fi fost satisfacuta dreptatea absoluta, care cerea pedepsirea vinovatilor ? Cum ar fi aratat un Univers creat desavarsit de Dumnezeu in care pacatul si pacatosii ar fi fost tolerati la infinit ? O astfel de solutie nu numai ca i-ar fi incurajat pe oameni sa continue sa pacatuiasca, insa ar fi fost si o ispita pentru fiintele ramase loiale Creatorului. Din orice perspectiva am privi aceata solutie posibila, ea nu ar fi adus nimic bun nici pentru omenire, nici pentru Univers.

O alta solutie posibila ar fi fost nimicirea pe loc a lui Adam si a Evei, in locul lor Dumnezeu creand alti reprezentanti ai rasei umane. Insa, daca nici noi, care suntem atat de degradati dupa cateva milenii de istorie a pacatului, nu ne-am ucide copiii, oricat de neascultatori ar fi, cum ar fi putut Dumnezeul iubirii sa ia o astfel de masura radicala ?

Nimicirea primilor oameni ar fi raspuns nevoii de dreptate universala. Insa cum ar fi fost satisfacuta dragostea, cel de-al doilea stalp al guvernarii lui Dumnezeu ? Iata de ce solutia la noua criza aparuta in Eden trebuia sa imbine in mod armonios dreptatea si dragostea divina. Iar aceasta solutie nu a fost alta decat marele Plan al Mantuirii, avand in centrul ei jertfa mantuitoare a Fiului lui Dumnezeu.

Insa acest plan nu a fost conceput dupa caderea lui Adam. Dumnezeu nu poate fi niciodata surprins nepregatit, fapt pentru care, in prestiinta Sa, El a prevazut criza adusa de caderea omului chiar inainte sa fie realizata Creatia.

Apostolul Pavel ne asigura ca hotararea lui Dumnezeu si harul de care beneficiem astazi ne-au fost date “in Christos Iisus inainte de vesnicii” ( 2 Timotei 1,9 ), “dupa planul vesnic pe care l-a facut in Christos Iisus, Domnul nostru” ( Efeseni 3,11 ).

Asadar, odata cu crearea primilor oameni exista si un Plan al Mantuirii lor, plan care urma sa intre in actiune imediat ce omul ar fi pasit in lungul si intunecatul tunel al pacatului. De aceea chiar acolo, la umbra copacilor Edenului, in clipele imediat urmatoare comiterii primului pacat, Creatorul S-a intalnit cu primii oameni. Dupa ce i-a facut constienti de gravitatea gestului lor, si dupa ce le-a aratat consecintele pe care trebuiau sa le suporte, Dumnezeu le-a indreptat atentia spre rezolvarea crizei aparute.

Adresandu-Se sarpelui, Creatorul a rostit prima profetie mesianica din istoria mantuirii: “Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, iar tu ii vei impunge calcaiul” ( Geneza 3,15 ).

Dar este normal ca un Dumnezeu al dragostei sa semene vrajmasie in inimile creaturilor Sale ? Daca incercam sa patrundem mai adanc sensul cuvintelor Creatorului, vom ajunge sa recunoastem: “Da, Doamne ! Multumim ca ai semanat vrajmasie in inima noastra fatza de Diavol. Fara aceasta, nu am fi avut nicio sansa sa scapam de vraja pacatului si de sclavia in care ne-a adus prin inselaciune. Iti multumim ca ai rupt lanturile robiei noastre spirituale si ne-ai dat o noua sansa de a face alegerea cea buna.”

Ca orice profetie biblica, aceasta prima profetie mesianica lucreaza si ea cu simboluri. “Samanta sarpelui” ii reprezinta pe toti cei care au trecut de-a lungul timpului de partea lui Satana in marea confruntare cu fortele binelui. “Samanta femeii”, dimpotriva, ii simbolizeaza pe toti cei care trec de-a lungul istoriei mantuirii de partea fortelor binelui, avandu-L drept capetenie pe Insusi Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.

Profetia este o prezentare panoramica a marelui razboi dintre Dumnezeu si Satana, oprindu-se asupra a doua evenimente culminante ale acestei confruntari: In timp ce impungerea calcaiului femeii face aluzie la rastignirea Fiului lui Dumnezeu, urmata de invierea Sa, zdrobirea capului sarpelui ne trimite la nimicirea finala, dupa mileniu, a lui Satana si a acolitilor sai. Referindu-se la acest moment final al marelui razboi cosmic, apostolul Pavel le scrie credinciosilor din Roma: “Dumnezeul pacii va zdrobi in curand pe Satana sub picioarele voastre” ( Romani 16,20 ).

Ce diferenta intre impungerea unui calcai si zdrobirea unui cap ! Fiul lui Dumnezeu a suferit “impungerea calcaiului” pe cruce. Dar El a inviat si sade la dreapta scaunului de domnie al Maririi in ceruri ( vezi Evrei 8,1.2 ). Satana insa va fi nimicit pe deplin si definitiv, lasand in urma doar amintirri intunecate despre ceea ce inseamna pacat si razvratire impotriva guvernarii lui Dumnezeu: “Caci iata vine ziua care va arde ca un cuptor ! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea; ziua care vine ii va arde, zice Domnul ostirilor, si nu le va lasa nici radacina, nici ramura” ( Maleahi 4,1 ).

Nu stim cat au inteles primii nostri parinti din aceasta descriere succinta a marelui razboi in care intrase omenirea prin neascultarea lor. Dar cu siguranta ei au inteles ceva important: Dumnezeu nu-i abandonase nici pe ei, nici “samanta” lor. El avea un plan de salvare, conform caruia pacatul si pacatosii nu aveau niciun viitor.

Adam si Eva, precum si urmasii lor aveau de strabatut un tunel lung, intunecat si plin de primejdii. Insa ei aveau o lumina pe care o intrezareau la capatul lui. Aveau o speranta si o asigurare care le dadea putere sa lupte cu raul care deja isi intinsese tentaculele in Creatia abia adusa la existenta. Iar aceasta speranta era legata de un singur Nume: “samanta femeii”, singura capabila sa zdrobeasca capul “balaurului celui mare, sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume” ( Apocalipsa 12, 9 ).

Oare cand urma sa se nasca marele Eliberator ?

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Razboiul cosmic. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free