Psalmul 88 – Rugaciunea unui om deznadajduit

Psalmul 88 – Rugaciunea unui om deznadajduit

 

O cântare. Un psalm al fiilor lui Core. Către mai-marele cântăreţilor.

De cântat cu flautul. O cântare a lui Heman, Ezrahitul

 

  1. “Doamne, Dumnezeul mântuirii mele! Zi şi noapte strig înaintea Ta!
  2. S-ajungă rugăciunea mea înaintea Ta! Ia aminte la cererile mele,
  3. căci mi s-a săturat sufletul de rele şi mi se apropie viaţa de Locuinţa morţilor.
  4. Sunt pus în rândul celor ce se coboară în groapă, sunt ca un om care nu mai are putere.
  5. Stau întins printre cei morţi, ca cei ucişi şi culcaţi în mormânt, de care nu-Ţi mai aduci aminte şi care sunt despărţiţi de mâna Ta.
  6. M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întuneric, în adâncuri.
  7. Mânia Ta mă apasă şi mă năpădeşti cu toate valurile Tale.
  8. Ai îndepărtat de la mine pe toţi prietenii mei, m-ai făcut o pricină de scârbă pentru ei; sunt închis şi nu pot să ies.
  9. Mi se topesc ochii de suferinţă; în toate zilele Te chem, Doamne, şi-mi întind  mâinile spre Tine!
  10. Oare pentru morţi faci Tu minuni? Sau se scoală morţii să Te laude?
  11. Se vorbeşte de bunătatea Ta în mormânt şi de credincioşia Ta în Adânc?
  12. Sunt cunoscute minunile Tale în întuneric şi dreptatea Ta în ţara uitării?
  13. Doamne, eu Îţi cer ajutorul şi dimineaţa rugăciunea mea se înalţă la Tine.
  14. Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu? Pentru ce îmi ascunzi Faţa Ta?
  15. Din tinereţe, sunt nenorocit şi trag să mor, sunt cuprins de spaimele Tale şi nu ştiu ce să mai fac.
  16. Mânia Ta trece peste mine, spaimele Tale mă nimicesc de tot.
  17. Ele mă înconjoară toată ziua, ca nişte ape, mă înfăşoară toate deodată.
  18. Ai depărtat de la mine pe prieteni şi tovarăşi, şi cei de aproape ai mei s-au făcut nevăzuţi.”

 

Jale si deznadejde

 

Compus intr-o perioada de profunda suferinta a autorului, Psalmul 88 este unul din cei mai jalnici psalmi. Multi au vazut in el o lamentatie nationala, exprimarea durerii si a suferintei unui popor intreg, insa astazi majoritatea comentatorilor considera ca psalmul exprima strigatul unui om suferind, cazut in negura deznadejdii, care nu mai vede nicio lumina la capatul tunelului prin care trece.

Scris de Heman Ezrahitul, conform preambulului unul din fiii lui Core, psalmul este un continuu bocet, un strigat sfasietor al unui om coplesit de suferintele sale, care se vede pe pragul mormantului si fara nicio speranta de scapare.

Cu exceptia adresarii din primul vers: “Doamne, Dumnezeul mantuirii mele !”, in intreg cuprinsul psalmului nu exista nicio raza de speranta. Satul de suferintele sale interminabile si simtind ca se apropie moartea, psalmistul striga dupa ajutor, fara sa aiba nicio dovada ca cineva asculta rugaciunea sa.

Totusi, in ciuda situatiei deznadajduite in care se afla, psalmistul ramane langa Dumnezeu, continuand sa se roage si sa strige dupa ajutor, cu speranta intr-o izbavire apropiata. In acest abis intunecat in care l-au adus imprejurarile vietii, el nu se revolta impotriva cerului, nu-I reproseaza nimic lui Dumnezeu, ci doar isi exprima durerea inaintea Celui care este Dumnezeul vietii si al mortii, singurul care poate opri pasii sai sa nu-l duca in haul mortii eterne.

A primit Dumnezeu acest strigat disperat ? Faptul ca El a inclus acest strigat de deznadejde in Cuvantul Sau catre omenire este dovada ca Dumnezeu a primit si a ascultat aceasta rugaciune fara a-l judeca pe autorul ei. “Caci El stie din ce suntem facuti, Isi aduce aminte ca suntem tarana” ( Psalmul 103, 14 ).

Iar aceasta asigurare este o mare incurajare pentru fiecare om care strabate “valea umbrei mortii” ( Psalmul 23,4 ), “valea plangerii” ( Psalmul 84, 6 ).

 

O raza de lumina in intuneric

     Desi intregul psalm este un bocet continuu al unui om deznadajduit, totusi exista o raza de lumina in “tunelul” prin care trece autorul. Pentru el, Dumnezeu ramane “Dumnezeul  mantuirii” oricare ar fi imprejurarile protivnice prin care trebuie sa treaca, oricare ar fi suferintele fizice sau sufletesti pe care este nevoit sa le indure.

 “Doamne, Dumnezeul mantuirii mele ! Zi si noapte strig inaintea Ta ! S-ajunga rugaciunea mea inaintea Ta ! Ia aminte la cererile mele, caci mi s-a saturat sufletul de rele si mi se apropie viata de locuinta mortilor” ( vers. 1-3 ).

Suferinta umana este o sabie cu doua taisuri. In timp ce pe unii oameni ii indeparteaza de Dumnezeu si de valorile Imparatiei cerurilor, pe altii ( din nefericire, mult prea putini ! ) ea ii apropie de idealul divin, pregatindu-i pentru adevarata viata, acea viata imbelsugata promisa de Mantuitorul celor care Il urmeaza ( Ioan 10, 10 ).

In ciuda suferintelor de nedescris pe care le indura, psalmistul nu-I intoarce spatele       Dumnezeului sau, nu se revolta impotriva Lui si nu-L acuza in nicio privinta. Desi nu intelege planurile Sale si desi nu intelege de ce Dumnezeu ingaduie ca el sa treaca prin acel tunel al suferintei, psalmistul Ii ramane fidel.

Din versurile psalmului, mesajul central pare sa fie acesta: “Doamne, nu inteleg de ce Tu ingadui sa mi se intample toate aceste necazuri. Nu stiu planurile Tale, nu cunosc ratiunea pentru care Tu ingadui ca un copil al Tau sa sufere atat de mult. Dar stiu un singur lucru: Tu esti Dumnezeul mantuirii mele. Stiu ca, in final, Tu ma vei scoate din acest tunel intunecos si ma vei duce la lumina. Am experimentat de multe ori de-a lungul vietii acest adevar si cred ca nici de data aceasta nu ma vei parasi.

Totusi, de ce striga oamenii la Dumnezeu atunci cand sunt in necaz ? De ce nu-I vorbesc normal, linistit, ca intre prieteni ? Experienta vietii ne invata ca doi oameni striga unul la altul atunci cand se simt departati unul de celalalt, fie fizic, fie sufleteste. Un om aflat pe un deal poate striga catre un altul aflat pe un alt deal ca sa fie auzit. Dar daca ei sunt alaturi si totusi striga unul la altul ? Tonul ridicat arata ca, desi nu spatiul fizic este cel care-i desparte, exista un alt “spatiu” care exista intre ei: cel dintre inimile lor.

Oamenii striga la Dumnezeu uneori si pentru ca percep in mod eronat atitudinea Sa fatza de suferinta umana. Prezenta necazurilor ii da omului credincios falsa impresie ca Dumnezeu l-a parasit, ca nu-l mai iubeste, refuzandu-i binecuvantarile Sale. In astfel de situatii, cei care nu sunt bine intemeiati pe fagaduintele lui Dumnezeu, care nu-L cunosc suficient de bine si nu au destul “ulei in candelele” sufletului lor,  intorc spatele credintei, ingrosand randurile celor sceptici si revoltati impotriva lui Dumnezeu.

Psalmistul insa nu face parte din aceasta categorie. Desi se afla cufundat in groapa suferintei, el striga spre Dumnezeul mantuirii lui, cu nadejdea ca va fi auzit si salvat. Fie din propria sa experienta, fie din experienta altora, el cunoaste marele adevar pe care profetul Isaia il va exprima in cartea sa mai tarziu:

“Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: “Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57, 15 ).

Iar cunoasterea si trairea acestui adevar ii va fi salvator.

 

Un cadavru viu

     Suferintele psalmistului sunt atat de intense incat el se percepe pe sine ca fiind deja in locuinta mortilor, in tara uitarii si a tacerii: “Stau intins printre cei morti, ca cei ucisi si culcati in mormant, de care nu-Ti mai aduci aminte, si care sunt despartiti de mana Ta” ( vers. 5 ).

Pentru a-si descrie starea deznadajduita in care se afla, autorul se foloseste de imaginea cadavrelor aruncate unele peste altele intr-o groapa comuna, in urma unei infrangeri militare. Acolo, in locul impuritatii absolute, printre trupurile lipsite de viata ale semenilor sai, el se vede pe sine aruncat, abandonat si inchis pentru totdeauna.

Asemenea neprihanitului Iov, care credea ca toate relele care i se intamplau veneau de la Dumnezeu ( vezi Iov 2,10 ), psalmistul avea falsa impresie ca Dumnezeu l-a abandonat: “M-ai aruncat in groapa cea mai de jos, in intuneric, in adancuri. Mania Ta ma apasa, si ma napadesti cu toate valurile Tale. Ai indepartat de la mine pe toti prietenii mei, m-ai facut o pricina de scarba pentru ei; sunt inchis si nu pot sa ies” ( vers. 6-8 ).

De ce oare, atunci cand trecem prin suferinte inexplicabile, avem falsa impresie ca acestea sunt trimise in mod activ de Dumnezeu ? Raspunsul este unul singur: Pentru ca uitam atat de repede ceea ce apostolul Iacov ne asigura in epistola sa: “Nimeni cand este ispitit, sa nu zica: “Sunt ispitit de Dumnezeu”. Caci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca sa faca rau, si El Insusi nu ispiteste pe nimeni” ( Iacov 1,13 ).

Uitam atat de repede ceea ce inspiratia ne-a transmis in debutul Cartii lui Iov, incercand sa ne invete ca toate suferintele pe care acesta a fost nevoit sa le suporte si-au avut originea in Satana, nu in Dumnezeu ( vezi Iov 1 si 2 ).

Uitam atat de repede faptul ca Satana are tot interesul sa arunce o umbra asupra imaginii Creatorului nostru, facandu-ne sa credem ca El este autorul raului existent pe planeta si in  existenta noastra. Si facand lucrul acesta, intentia lui este sa rupa definitiv relatia noastra mantuitoare cu Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.

Totusi, in ciuda acestei perceptii gresite a planurilor si a caracterului lui Dumnezeu, psalmistul nu-I intoarce spatele, razvratindu-se impotriva Lui. Ar fi putu sa o faca, asa cum mii de oameni o fac astazi. Insa lovit din toate partile de valurile suferintei, el continua sa se increada in Dumnezeul mantuirii lui. Desi nu-L intelege, psalmistul marturiseste: “Mi se topesc ochii de suferinta; in toate zilele Te chem, Doamne, si-mi intind mainile spre Tine” ( vers. 9 ).

Acesta este sublimul credintei adevarate. Aceeasi credinta care L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu, suspendat intre cer si pamant pe crucea pe care-Si traia ultimele clipe ale vietii pamantesti, intr-o agonie pe care doar cei ce vor gusta moartea a doua o vor mai trai, sa rosteasca cuvintele: “Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul” ( Luca 23,46 ).

Sa continui sa te increzi in dragostea lui Dumnezeu, desi nu-ti poti explica suferintele prin care treci – aceasta este adevarata credinta. Sa continui sa nu te indoiesti de dragostea Lui, chiar atunci cand intunericul te invaluie din toate partile, aceasta inseamna credinta. Si o         astfel de credinta va fi cu siguranta rasplatita de Cel care nu ramane niciodata dator celor care se incred in El.

 

O viziune a locului tacerii

     In Psalmul 88 regasim conceptia biblica despre sheol, locul in care se odihnesc cei ce au parasit scena vietii. Prin intermediul unei serii de intrebari retorice, psalmistul zugraveste locuinta mortilor ca pe un spatiu al tacerii, al inactivitatii si al inexistentei: “Oare pentru morti faci Tu minuni ? Sau se scoala mortii sa Te laude ? Se vorbeste de bunatatea Ta in mormant si de credinciosia Ta in Adanc ? Sunt cunoscute minunile Tale in intuneric si dreptatea Ta in tara uitarii?” ( vers. 10-12 ).

Acolo, in “tara uitarii”, inceteaza orice activitate fizica, intelectuala sau spirituala. Acolo nu mai exista relatie cu Dumnezeu si inceteaza orice conumicare intre om si Creatorul sau. Acolo este locul tacerii pe care inteleptul Solomon l-a descris atat de clar in cartea intelepciunii sale: “Cei vii, in adevar, stiu ca vor muri; dar cei morti nu stiu nimic si nu mai au nicio rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor, de mult au si pierit si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare”   ( Eclesiastul 9, 5.6 ).

Apoi, adresandu-se tuturor celor care-i citesc cartea, Solomon ii indeamna: “Tot ce gaseste mana ta sa faca, fa cu toata puterea ta ! Caci in locuinta mortilor in care mergi nu mai este nici lucrare, nici chibzuila, nici stiinta, nici intelepciune” ( Eclesiastul 9,10 ).

Invatatura despre un Rai prezent si un Iad la fel de prezent nu au niciun suport biblic, dupa cum nici teoria unei a doua sanse la mantuire dincolo de pragul mormantului nu este sustinuta de Cuvantul lui Dumnezeu. Viata aceasta este unica noastra sansa de a-L cunoaste pe Dumnezeu si voia Sa, si de a ne pregati pentru adevarata viata promisa de Fiul lui  Dumnezeu: “Eu am venit ca oile sa aiba viata, si s-o aiba din belsug” ( Ioan 10, 10 ).

Cei care-si traiesc singura lor sansa la mantuire la intamplare, cu spatele la Creatorul lor, dar sperand intr-o sansa la mantuire dincolo de mormant, vor avea surprize mari si neplacute. De aceea, “cata vreme se zice: “Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile, ca in ziua razvratirii” ( Evrei 3,15; 4,7 ).

 

Tacere sau dialog ?

     Fie ca e vorba de relatia dintre oameni, fie ca in discutie este relatia omului cu Dumnezeu, orice relatie trece prin momente de criza. De fiecare data, fara exceptie, cauza acestor crize relationale este pacatul sub orice forma s-ar manifesta el. Cum gestionam astfel de crize ?

Unii aleg tacerea, incetarea comunicarii cu partea cealalta, considerand ca in felul acesta vor da o lectie potrivita celui care, in opinia lor, i-a nedreptatit. Sau poate ca acesti oameni aleg tacerea in speranta ca timpul le va rezolva pe toate si, intr-un final, relatia se va reface de la sine.

Insa unii ca acestia vor avea neplacuta surpriza sa constate ca o criza relationala nu se  rezolva de la sine prin incetarea comunicarii, deoarece aceasta intotdeauna ca adanci criza. Unica solutie este continuarea comunicarii. De multe ori, o cearta este preferabila tacerii. Si aceasta nu pentru ca ea este de dorit, ci tocmai pentru ca asigura continuarea comunicarii intr-un moment de criza relationala. De cate ori, dupa o furtuna violenta, dupa nori si ploaie, nu rasare din nou soarele aducator de speranta !

Din continutul Psalmului 88 intelegem ca autorul lui trecea printr-o criza existentiala majora, marcata de suferinte profunde, care l-au adus in pragul mormantului. Strigatele sale  catre Dumnezeu in rugaciune par sa nu fi fost ascultate, iar perceptia psalmistului era aceea ca Dumnezeu l-a abandonat in “groapa cea mai de jos, in intuneric, in adancuri” ( vers. 6 ), stravindu-l cu mania Lui.

Ce ai face daca ai fi in locul psalmistului ? Ai continua sa te increzi in Dumnezeu,        “nadajduind impotriva oricarei nadejdi” asemenea lui Avraam ( Romani 4,18 ), sau ai  intoarce spatele Celui care te-a dezamagit crunt in asteptarile tale ?

Desigur, in astfel de crize cei mai multi oameni aleg cea de-a doua atitudine, parasind credinta, luand calea scepticismului si ingrosand randurile celor razvratiti impotriva lui     Dumnezeu. Exista insa si exceptii. In ciuda intunericului dens in care se afla existenta lor, unii oameni continua sa se increada in Dumnezeu, recunoscand ca nu inteleg acum planurile Lui, dar avand ferma convingere ca Dumnezeu inca ii iubeste si ii va scoate la lumina intr-o buna zi.

Din aceasta categorie face parte si autorul Psalmului 88. Desi sufera profund, desi nu vede lumina de la capatul tunelului si nu stie daca si cum il va scapa Dumnezeu din criza    existentiala, el continua sa dialogheze cu Dumnezeu, continua sa-I puna intrebari si chiar sa se “certe” cu El. Dar el continua si sa se increada in bunatatea Dumnezeului sau.

 “Doamne, eu Iti cer ajutorul si dimineata rugaciunea mea se inalta la Tine. Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu ? Pentru ce imi ascunzi Fatza Ta ? Din tinerete sunt  nenorocit si trag sa mor, sunt cuprins de spaimele Tale si nu stiu ce sa mai fac. Mania Ta trece peste mine, spaimele Tale ma nimicesc de tot. El ma inconjoara toata ziua ca niste ape, ma infasoara toate deodata. Ai departat de la mine pe prieteni si tovarasi, si cei de aproape ai mei s-au facut nevazuti” ( vers. 13-18 ).

Psalmul se incheie fara un happy-end evident, fara o rezolvare palpabila a crizei psalmistului. Exista totusi o raza de speranta pe care o transmite mesajul acestui psalm. Faptul ca autorul ramane langa Dumnezeul sau, considerandu-L in continuare “Dumnezeul mantuirii mele ” ( vers. 1 ), faptul ca Il intreaba si chiar pare sa se certe cu El, continuand relatia cu Dumnezeu, este un semn bun.

Testul credintei a fost trecut cu bine. Si chiar daca nu cunoastem rezolvarea crizei psalmistului, din felul in care Il cunoastem pe Dumnezeu de pe paginile Scripturii ( vezi Cartea lui Iov, ultimele capitole ), avem convingerea ca problemele au fost rezolvate in cel mai bun mod cu putinta.

Acesta este Dumnezeul nostru. Ne incearca, dar nu ne paraseste, “caci Domnul nu      leapada pentru totdeauna, ci, cand mahneste pe cineva, se indura iarasi de el, dupa   indurarea Lui cea mare. Caci El nu necajeste cu placere si nu mahneste bucuros pe  copiii oamenilor.”

De aceea, “bine este sa astepti in tacere ajutorul Domnului”, “caci bunatatile Domnului nu s-au sfarsit, indurarile Lui nu sunt la capat” ( Plangerile lui Ieremia 3, 31-33. 26.22 ).

Lori Balogh

 

 

 

 

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free