Psalmul 95 – Invitatie la inchinare

Psalmul 95 – Invitatie la inchinare

 

  1. Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre.
  2. Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!
  3. Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare, mai presus de toţi dumnezeii.
  4. El ţine în mână adâncimile pământului şi vârfurile munţilor sunt ale Lui.
  5. A Lui este marea, El a făcut-o, şi mâinile Lui au întocmit uscatul:
  6. veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!
  7. Căci El este Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul păşunei Lui, turma pe care o povăţuieşte mâna Lui… O, de aţi asculta azi glasul Lui! –
  8. „Nu vă împietriţi inima ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustie,
  9. unde părinţii voştri M-au ispitit şi M-au încercat, măcar că văzuseră lucrările Mele.
  10. Patruzeci de ani M-am scârbit de neamul acesta şi am zis: „Este un popor cu inima rătăcită; ei nu cunosc căile Mele.”
  11. De aceea am jurat în mânia Mea: „Nu vor intra în odihna Mea!”

 

     Un imn de sarbatoare

     Psalmii 95-100 reprezinta un grup de „imnuri de sarbatoare” menite sa cheme poporul la inchinare. Acesti psalmi oscileaza intre lauda la adresa lui Dumnezeu si motivul acestor laude. Fiind primul din acest grup, Psalmul 95 este supranumit si „Psalmul de invitatie”, in traditia iudaica fiind intonat la intrarea in Sabat, seara, la apusul soarelui.

Psalmul este structurat in doua parti distincte. Prima parte ( vers. 1-7 ) reprezinta o invitatie la inchinare adresata poporului lui Dumnezeu, in timp ce a doua parte ( vers. 8-11 ) contine un avertisment solemn impotriva necredintei si a neascultarii.

Din cauza naturii noastre decazute, adesea ne pierdem elanul in ce priveste proiectele bune incepute, ne pierdem „dragostea dintai” in lucrarea lui Dumnezeu si pentru semenii nostri, pierdem curajul de a intreprinde actiuni noi. Obosim chiar sa-I aducem inchinarea cuvenita lui Dumnezeu.

De aceea, din cand in cand avem nevoie de un suflu nou, de o noua angajare si de o noua invitatie din partea cerului. Autorul Psalmului 95 ne invita din nou la inchinare, insa nu o inchinare formala, rece si lipsita de continut, ci una plina de bucurie.

Iar apatiei noastre spirituale, careia Dumnezeu este nevoit sa-i puna diagnosticul crud, dar real: „Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort” ( Apocalipsa 3,1 ),  ii prinde bine o astfel de invitatie.

 

     Bucurati-va !

     Daca avem ceva de invatat din Psalmi, si daca avem ceva de indreptat in relatia noastra cu Dumnezeu, atunci acel lucru este bucuria inchinarii. O mare parte a crestinatatii din zilele noastre a uitat sa se bucure in momentele de inchinare, fie publica, fie personala.

Catedralele imense si reci, figurile livide si triste din icoanele bizantine, dar si ceremoniile complicate si solemne la care participa credinciosii induc imaginea unui Dumnezeu rece si distant, un Dumnezeu care nu are placere sa ne vada bucurosi si fericiti.

Aceasta este insa o imagine deformata a adevaratului Dumnezeu. Daca Dumnezeu este Tatal nostru, iar noi suntem copiii Sai, de ce acceptam atat de greu adevarul ca El Se bucura de bucuria noastra si inima Lui de Tata tresalta cand ne vede fericiti ?

Psalmii, in general, si Psalmul 95, in special, ne invita la o inchinare plina de bucurie. O bucurie atat de mare incat nu poate fi oprita, dupa cum un izvor nu poate fi incatusat: „Veniti sa cantam cu veselie Domnului, si sa strigam de bucurie catre Stanca mantuirii noastre. Sa mergem inaintea Lui cu laude, sa facem sa rasune cantece in cinstea Lui !” ( vers. 1.2 ).

Invitatia este facuta, insa psalmistul nu se opreste aici. E usor sa afirmi un lucru, insa cat de greu este sa-l si argumentezi ! De aceea, autorul ne prezinta si motivele pentru care avem nu doar datoria, ci si privilegiul sa ne bucuram cand Ii aducem inchinare lui Dumnezeu.

 

     Motive de bucurie in inchinare

     In viata de toate zilele, putem accepta subordonarea destul de usor, dar cu conditia ca ea sa fie justificata. Nu ne este deloc greu sa ne supunem unei persoane superioare noua, cu calitati pe care le admiram si care ne trateaza cu respect. Nu acelasi lucru se intampla fatza de o persoana pe care nu o consideram superioara noua si care nu ne respecta demnitatea.

De ce Dumnezeu, nu numai ca merita supunerea si inchinarea fiintelor create, dar aceasta inchinare I se aduce cu o imensa bucurie ? Nimeni nu se indoieste de faptul ca El este infinit superior fiintelor create. Chiar autorul Psalmului 95 recunoaste acest lucru: „Caci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Imparat mare, mai presus de toti dumnezeii” ( vers. 3 ).

Calitatea Sa de Creator Il face inegalabil in intregul Univers: „El tine in mana adancimile pamantului, si varfurile muntilor sunt ale Lui. A Lui este marea, El a facut-o, si mainile Lui au intocmit uscatul” ( vers. 4.5 ).

Insa maretia lui Dumnezeu si calitatea sa de Creator nu ar fi suficiente ca sa trezeasca in noi o inchinare plina de bucurie. Cand psalmistul ne face invitatia: „Veniti sa ne inchinam si sa ne smerim, sa ne plecam genunchiul inaintea Domnului, Facatorului nostru !” ( vers. 6 ), el are in vedere acel element care ne determina sa ne inchinam in mod liber si cu bucurie inaintea Lui: o relatie bazata pe dragoste si respect reciproc.

Fara dragoste, maretia si atotputernicia divina ar putea sa insemne tiranie. Iar tirania nu produce niciodata o inchinare cu bucurie. Doar dragostea poate transforma o inchinare din obligatie sau teama intr-o inchinare plina de bucurie.

Psalmistul vorbeste in cantarea sa de relatia personala si profunda dintre Dumnezeu si poporul Sau: „Caci El este Dumnezeul nostru, si noi suntem poporul pasunii Lui, turma pe care o povatuieste mana Lui…O ! de ati asculta azi glasul Lui !” ( vers. 7 ).

Pentru autorul Psalmului 95, Dumnezeu nu este o divinitate rece, distanta si aflata undeva la miliarde de ani-lumina fatza de noi, ci El este „Dumnezeul nostru”, pe care-l zugraveste ca pe un Pastor ce se ingrijeste de turma Sa.

Avand un astfel de Dumnezeu, de o maretie inegalabila, dar care totusi Se pleaca cu dragoste ca sa implineasca nevoile si celei mai umile „oi” din turma Sa, cum sa nu ne inchinam cu bucurie inaintea Lui ? Cum sa nu-L laudam pentru ceea ce este si ceea ce a facut El pentru fericirea si mantuirea noastra ?

Cand ajungi sa-L cunosti asa cum este in realitate ( nu cum este zugravit in imaginile din unele biserici ), iti va fi imposibil sa nu-L iubesti, sa nu-L admiri si sa nu I te inchini cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toata inima si cu toata puterea ta. Aceasta este adevarata inchinare. Nimic mai mult decat atat, nimic mai putin decat atat !

 

     Cand inima isi schimba consistenta

     Finalul Psalmului 95 este un avertisment impotriva impietririi inimii si coruperii constiintei. Facand apel la memoria istoriei sacre, mai ales la cei patruzeci de ani petrecuti de Israel in pustie, in timpul Exodului, autorul atrage atentia asupra faptului ca rabdarea lui Dumnezeu, desi este indelunga, ea are totusi o limita.

Iar limita rabdarii Sale este in stransa simbioza cu starea inimii omului: „Nu va impietriti inima ca la Meriba, ca in ziua de la Masa in pustie, unde parintii vostri M-au ispitit si M-au incercat, macar ca vazusera lucrarile Mele. Patruzeci de ani M-am scarbit de neamul acesta  si am zis: „Este un popor cu inima ratacita; ei nu cunosc caile mele. De aceea, am jurat in mania Mea: „Nu vor intra in odihna Mea” ( vers. 8-11 ).

Care este mecanismul misterios care transforma o inima de carne, sensibila si calda, intr-o inima de piatra, nesimtitoare si rece ? Nu doar refuzul constant de a asculta de vointa lui Dumnezeu, ci si amanarea poate duce la impietrirea inimii.

Da, poti avea o inima impietrita chiar si atunci cand ai cele mai bune intentii, dar amanand clipa luarii unor decizii salvatoare. Nu intamplator psalmistul pune accentul pe cuvantul „azi”, atunci cand in discutie este ascultarea de Dumnezeu: „O! de ati asculta azi de glasul Lui !” ( vers. 7 ).

Poporul Israel, desi a intrat in Canaan in cele din urma, totusi nu a gasit odihna in Tara promisa. Pentru ca odihna mantuirii, prefigurata de cea a Sabatului, nu poate exista in absenta unei relatii vii si profunde cu Domnul pacii, Domnul Sabatului. Iata de ce autorul Epistolei catre evrei, preluand ideile prezentate in finalul Psalmului 95, ne indeamna cu cea mai mare seriozitate pe fiecare dintre noi:

     „Cata vreme se zice: „Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile, ca in ziua razvratirii… El hotaraste din nou o zi ( o noua ocazie n.n. ): „Astazi, zicand in David, dupa atata vreme, cum s-a mai spus mai sus: „Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile !… Sa ne grabim dar sa intram in odihna aceasta, pentru ca nimeni sa nu cada in aceeasi pilda de neascultare” ( Evrei 3,15; 4,7.11 ).

Doar implinind astazi ( nu maine ! ) voia lui Dumnezeu descoperita in Cuvantul Sau, ne putem bucura in inchinarea pe care I-o aducem. Si doar pe calea aceasta vom gasi adevarata odihna a mantuirii.

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Psalmul 95 – Invitatie la inchinare

  1. Plaiasu Rodica spune:

    Un mod minunat de a înțelege Psalmii!
    Prin aceasta exprimare simpla și concretă,semnificația versetelot se descopera si prind viață,având ca scop unic lauda și preamărirea Singurului Celui ce merita toate acestea,Domnului și Dumnezeului nostru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free