Psalmul 98 – Un imn pentru Suveranul Universului

Psalmul 98 – Un imn pentru Suveranul Universului

Un psalm

 

  1. „Cântaţi Domnului o cântare nouă, căci El a făcut minuni. Dreapta şi braţul Lui cel sfânt I-au venit în ajutor.
  2. Domnul Şi-a arătat mântuirea, Şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor.
  3. Şi-a adus aminte de bunătatea şi credincioşia Lui faţă de casa lui Israel: toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru.
  4. Strigaţi către Domnul cu strigăte de bucurie, toţi locuitorii pământului! Chiuiţi, strigaţi şi cântaţi laude!
  5. Cântaţi Domnului cu harpa, cu harpa şi cu cântece din gură!
  6. Cu trâmbiţe şi sunete din corn, strigaţi de bucurie înaintea Împăratului, Domnului!
  7. Să urle marea cu tot ce cuprinde ea, să chiuie lumea şi cei ce locuiesc pe ea,
  8. să bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii
  9. înaintea Domnului ! Căci El vine să judece pământul ! El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire.”

 

     Un ecou al Psalmului 96

     Plin de spontaneitate si vivacitate, psalmul 98 nu este altceva decat o reluare a ideilor si imaginilor pe care deja le-am intalnit in Psalmul 96. Tema lui principala este chemarea tuturor popoarelor si elementelor naturii de a se inchina viului si adevaratului Dumnezeu, Suveranul absolut al Universului.

Fiind inchinat Dumnezeului lui Israel, Regele Yahweh, psalmul exprima o bucurie de nedescris, o bucurie a mantuirii la care participa deopotriva oamenii si intreaga natura. La aceasta bucurie imensa se unesc si participa, alaturi de vocile omenesti ( „cantece din gura” ) si toate instrumentele muzicale ale timpului: instrumente muzicale cu coarde ( lira, harpa ) si cele de suflat ( trambita, cornul ), la care se adauga bataile din palme ale inchinatorilor.

In aceasta grandioasa simfonie de voci si sunete armonioase, intreaga Creatie intra in rezonanta, aducand laude Celui care a adus-o la existenta: marea, raurile, muntii si – desigur ! – oamenii de pe toate meridianele lumii.

Fiind un psalm liturgic ( folosit in serviciile de inchinare publica ), Psalmul 98 este o invitatie adresata tuturor creaturilor inzestrate cu inteligenta de a se uni intr-o inchinare plina de bucurie la adresa Creatorului.

 

     „Noutate” in inchinare

     Credinciosul secolului al XXI-lea cunoaste numeroase provocari, una dintre acestea fiind raportarea la noutate. Potrivit celor spuse de Mantuitorul in Parabola gospodarului, „Imparatia cerurilor se aseamana cu un gospodar care scoate din visteria lui lucruri noi si lucruri vechi” ( Matei 13,52 ). Intelegem din cuvintele Sale ca religia adevarata nu se opune noului.

Dilema este insa milenara: Pana unde putem lasa ca „lucrurile vechi” sa nu le umbreasca pe cele noi si valoroase, si pana unde putem accepta „lucrurile noi” intr-o religie care are principii morale vechi si stabile ?

Psalmul 98, asemenea Psalmului 96, ne trimite spre un domeniu in care noutatea este binevenita: inchinarea. Desigur, principiile care stau la baza inchinarii sunt aceleasi si de neschimbat: reverenta, smerenia, respectul si ascultarea fatza de Persoana divina. Insa dincolo de aceste principii, prospetimea si spontaneitatea inchinarii sunt cele care ii dau farmec si care cu siguranta produc bucurie inimii Tatalui nostru ceresc.

Psalmistul este constient de acest lucru, de aceea inca din debutul psalmului 98 ii invita pe oameni sa se inchine prin cantari noi: „Cantati Domnului o cantare noua, caci El a facut minuni. Dreapta si bratul Lui cel sfant I-au venit in ajutor” ( vers. 1 ).

In orice domeniu rutina este o „rugina” care distruge lent. Iar atunci cand vorbim de spiritualitate, rutina in inchinare distruge insasi inchinarea. Oare cum s-ar simti un parinte daca proprii sai copii ar folosi zilnic acelesi formule reci de adresare, fara spontaneitate si fara nicio variatie ? Dar oare cum se simte Tatal nostru ceresc atunci cand cei care se pretind a fi copiii Sai recita zilnic aceleasi rugaciuni concepute de altii si canta aceleasi cantari pe care le cunosc de decenii, fara sa aduca nimic nou nici in cuvintele, nici in cantarile, dar nici in sentimentele lor fatza de El ?

„Apa trece, pietrele raman” – spune o vorba inteleapta. Daca principiile inchinarii raman de neclintit ca stancile din apele involburate, totusi „apele” sunt mereu altele, mereu noi si pline de prospetime. O astfel de inchinare doreste Dumnezeu de la noi.

 

     Mantuirea – motivul bucuriei supreme

     Dintre toate darurile pe care Dumnezeu le ofera omului pacatos nu este niciunul care sa intreaca in valoare mantuirea Sa. Viata aceasta este frumoasa si de dorit, sanatatea este un dar nepretuit, bunastarea este si ea un har din partea cerului, insa mantuirea este darul suprem. De ce ? Toate celelalte binecuvantari se limiteaza la aceasta viata vremelnica. Mantuirea insa vizeaza vesnicia.

De aceea, motivul laudelor si al bucuriei imense care-l stapanesc pe psalmist este legat de cel mai mare dar pe care un Dumnezeu neprihanit il poate face omului pacatos: mantuirea. „Domnul Si-a aratat mantuirea, Si-a descoperit dreptatea inaintea neamurilor. Si-a adus aminte de bunatatea si credinciosia Lui fatza de casa lui Israel; toate marginile pamantului au vazut mantuirea Dumnezeului nostru” ( vers. 2.3 ).

Si unde Si-a aratat Dumnezeu mantuirea si dreptatea Sa mai evident decat la crucea de pe calvar ? Probabil ca psalmistul avea in vedere nenumaratele ocazii in care Dumnezeu Si-a „mantuit” poporul din stramtorari si necazuri. Probabil ca in momentul scrierii psalmului el privea in trecut, rememorand interventiile miraculoase ale Dumnezeului lui Israel in favoarea poporului Sau. Insa, poate fara sa-si dea seama, el rostea cuvinte profetice, vizand viitorul nu doar al natiunii sale, ci si al intregii omeniri.

Crucea este locul in care mantuirea omului pacatos s-a intalnit cu dreptatea de neclintit a lui Dumnezeu. Intreg Universul ramane uimit de modul in care Dumnezeu a gestionat problema pacatului, astfel incat El sa ramana drept, si totusi sa salveze din mizeria pacatului pe omul pacatos.

Mai mult decat atat, tot cu ochii profetici psalmistul vede ziua in care „toate marginile pamantului” vor vedea mantuirea lui Dumnezeu. Este o profetie despre raspandirea Evangheliei in toata lumea, asa cum peste veacuri Insusi Mantuitorul o va enunta: „Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor popoarelor. Atunci ca veni sfarsitul” ( Matei 24,14 ).

Astazi, la o distanta care se masoara in veacuri de la momentul rostirii acestor profetii, noi avem privilegiul sa vedem cum mantuirea lui Dumnezeu este predicata tuturor popoarelor si pe toate caile posibile, indiferent de eforturi si sacrificii. Astazi, mai mult decat oricand in istoria crestinismului, „ingerul” apocaliptic care vesteste Evanghelia lumii este vazut nu doar de vizionarul de pe Patmos, ci si de proprii nostri ochi:

„Si am vazut un alt inger, care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie vesnica, pentru ca s-o vesteasca locuitorilor pamantului, oricarui neam, oricarei semintii, oricarei limbi si oricarui norod” ( Apocalipsa 14, 6).

 

     O bucurie neincatusata

     Asemenea unui izvor care nu poate fi incatusat, bucuria psalmistului este fara margini. Entuziasmul sau legat de mantuirea oferita de Dumnezeu este atat de mare, incat doreste ca la aceasta bucurie sa participe nu doar toti locuitorii pamantului, ci si intreaga natura: „Strigati catre Domnul cu strigate de bucurie, toti locuitorii pamantului ! Chiuiti, strigati si cantati laude ! Cantati Domnului cu arfa, cu arfa si cu cantece din gura ! Cu trambite si sunete de corn, strigati de bucurie inaintea Imparatului, Domnului ! Sa urle marea cu tot ce cuprinde ea, sa chiuie lumea si cei ce locuiesc pe ea, sa bata din palme raurile, sa strige de bucurie toti muntii inaintea Domnului !” ( vers. 4-9 ).

O simfonie universala, in care Imparatul ceresc este preamarit cu vocea, dar si cu instrumentele muzicale, si in care natura insasi, antropomorfizata, „bate din palme” de bucurie. Motivul ? Desigur, mantuirea oferita de Dumnezeu copiilor Sai. Insa acesta nu este singurul motiv al bucuriei. Finalul psalmului ne aduce in atentie un alt motiv al bucuriei psalmistului: judecata pe care Dumnezeu o va face intregului pamant: „Caci El vine sa judece pamantul ! El va judeca lumea cu dreptate si popoarele cu nepartinire” ( vers. 9 ).

Poate fi judecata divina un motiv de bucurie pentru omul pacatos ? Da, din cel putin doua motive:

1) Pentru pacatosul care se intoarce la Dumnezeu, judecata divina nu este o judecata spre pierzare, ci spre mantuire. Caci este scris: „Veniti totusi sa ne judecam”, zice Domnul. „De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, se vor face ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lana. De veti voi si veti asculta, veti manca cele mai bune roade ale tarii” ( Isaia 1,18.19 ).

2) Judecata dreapta, care va incununa lunga si dramatica istorie a mantuirii, va fi garantia ca istoria pacatului nu se va mai repeta niciodata in vesniciile viitoare. Avand un astfel de Dumnezeu sfant si neprihanit pe tronul Universului, dar si pe cel al inimii noastre, chiar si lucruri care de regula ne dau fiori, ca dreptatea si judecata, ne pot produce bucurie.

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free