Psalmul 109 – Lauda si recunostinta in mijlocul incercarilor

Psalmul 109 – Lauda si recunostinta in mijlocul incercarilor 

Către mai-marele cântăreţilor.

Un psalm al lui David

 

  1. Dumnezeul laudei mele, nu tăcea!
  2. Căci potrivnicii au deschis împotriva mea o gură rea şi înşelătoare, îmi vorbesc cu o limbă mincinoasă,
  3. mă înconjoară cu cuvântări pline de ură şi se războiesc cu mine fără temei.
  4. Pe când eu îi iubesc, ei îmi sunt potrivnici, dar eu alerg la rugăciune.
  5. Ei îmi întorc rău pentru bine şi ură pentru dragostea mea.
  6. Pe vrăjmaşul meu pune-l sub stăpânirea unui om rău şi un pârâş să stea la dreapta lui!
  7. Când va fi judecat, să fie găsit vinovat şi rugăciunea lui să treacă drept un păcat!
  8. Puţine să-i fie zilele la număr şi slujba să i-o ia altul!
  9. Să-i rămână copiii orfani şi nevastă-sa văduvă!
  10. Copiii lui să umble fără niciun căpătâi şi să cerşească, să-şi caute pâinea departe de locuinţa lor dărâmată!
  11. Cel ce l-a împrumutat să-i pună mâna pe tot ce are şi străinii să-i jefuiască rodul muncii lui!
  12. Nimeni să nu mai ţină la el şi nimeni să n-aibă milă de orfanii lui!
  13. Urmaşii lui să fie nimiciţi şi să li se stingă numele în neamul următor!
  14. Nelegiuirea părinţilor săi să rămână ca aducere-aminte înaintea Domnului şi să nu se şteargă păcatul mamei lui!
  15. Domnul să-i aibă totdeauna înaintea ochilor, ca să le şteargă pomenirea de pe pământ,
  16. pentru că nu şi-a adus aminte să facă îndurare, pentru că a prigonit pe cel nenorocit şi pe cel lipsit, până acolo încât să omoare pe omul cu inima zdrobită!
  17. Îi plăcea blestemul: să cadă asupra lui! Nu-i plăcea binecuvântarea: să se depărteze de el!
  18. Se îmbracă cu blestemul cum se îmbracă cu haina lui, îi pătrunde ca apa înăuntrul lui, ca untdelemnul în oase!
  19. De aceea, să-i slujească de veşmânt ca să se acopere, de încingătoare cu care să fie totdeauna încins!
  20. Aceasta să fie, din partea Domnului, plata vrăjmaşilor mei şi a celor ce vorbesc cu răutate de mine!
  21. Iar Tu, Doamne, Dumnezeule, lucrează pentru mine din pricina Numelui Tău, căci mare este bunătatea Ta; izbăveşte-mă!
  22. Sunt nenorocit şi lipsit şi îmi e rănită inima înăuntrul meu.
  23. Pier ca umbra gata să treacă, sunt izgonit ca o lăcustă.
  24. Mi-au slăbit genunchii de post şi mi s-a sleit trupul de slăbiciune.
  25. Am ajuns de ocara lor; când mă privesc ei, dau din cap.
  26. Ajută-mi, Doamne, Dumnezeul meu! Scapă-mă prin bunătatea Ta!
  27. Şi să ştie că mâna Ta, că Tu, Doamne, ai făcut lucrul acesta!
  28. Măcar că ei blestemă, Tu binecuvântează; măcar că se ridică ei împotriva mea, vor fi înfruntaţi, iar robul Tău se va bucura.
  29. Potrivnicii mei să se îmbrace cu ocara, să se acopere cu ruşinea lor cum se acoperă cu o manta!
  30. Voi lăuda foarte mult cu gura mea pe Domnul, Îl voi mări în mijlocul mulţimii,
  31. căci El stă la dreapta săracului ca să-l izbăvească de cei ce-l osândesc.”

 

     Un psalm avertisment

     In contextul unei religii elevate ca cea mozaica, avandu-L in centrul ei pe Dumnezeul iubirii, Psalmul 109 este dificil de interpretat. Prezenta imprecatiilor ( bletemelor ) in versurile sale este greu de armonizat, nu doar cu inavaturile Noului Testament, care ne indeamna sa binecuvantam in loc sa blestemam ( vezi Romani 12,14; Matei 5, 43.44 ), ci si cu cele ale Vechiului Testament. Acestea ii indemnau pe evrei sa nu se razbune pe vrajmasii lor, dimpotriva sa-si iubeasca aproapele ca pe ei insisi ( vezi Leviticul 19,18 ).

Psalmul incepe cu o lamentatie personala, care se transforma treptat intr-o denuntare a raului, atingand apogeul in versurile care contin blesteme indreptate impotriva celor rai. Aceste blesteme nu trebuie interpretate ca fiind niste sageti ale urii, ci mai degraba ca o expresie a nevoii de dreptate intr-o lume in care cei neprihaniti sunt prigoniti de cei nelegiuiti, si in care binele este rasplatit cu rau.

Menit probabil sa fie cantata la serviciile de cult de la sanctuar, iar mai tarziu la templu, Psalmul 109 este, in esenta, un avertisment solemn dat celor care iubesc nonvalorile, in timp ce urasc adevaratele valori ale cerului, raspunzand iubirii cu ura. Poate din acest motiv, Noul Testament aplica acest psalm la tragica experienta a ucenicului tradator Iuda ( vezi Fapte 1,16-20 ).

Din punct de vedere structural, psalmul este alcatuit din trei parti:

– versetele 1-5 contin o rugaciune de implorare a lui Dumnezeu, ca El sa acorde ajutor poporului

– versetele 6-20 reprezinta o invocare a pedepsei divine peste cei rai

– versetele 21-31 contin o cantare de lauda si multumire, dupa o cerere de eliberare

 

     „Dumnezeul laudei mele”

     In numerosii psalmi pe care i-a scris, David I se adreseaza lui Dumnezeu cu apelative din cele mai diverse: „Dumnezeul meu” ( Psalmul 42,5 ), „Dumnezeul mantuirii mele” ( Psalmul 25,5 ), „Stanca mea”, „Cetatuia mea”, „Ocrotitorul meu” ( Psalmul 31, 3.4 ), „Mantuirea mea” ( Psalmul 38, 22 ), „Ajutorul meu” ( Psalmul 62,2 ), „Taria mea” ( Psalmul 59,17 ), „Turnul meu de scapare” ( Psalmul 62,6 ).

Fiecare din aceste apelative oglindeste nevoia pe care o simtea psalmistul in acea imprejurare, dar si starea sa sufleteasca. De fiecare data, ne surprinde in mod placut relatia profunda dintre el si Dumnezeu. Pentru David, Dumnezeu nu este doar al poporului sau, prezent doar in timpul ceremoniilor religioase, ci este Unul care Se implica zi de zi in viata fiecarui om.

Apelativul pe care-l foloseste psalmistul in debutul Psalmului 109 este insa cu totul deosebit: „Dumnezeul laudei mele.” Ceea ce ne surprinde nu este apelativul ca atare, caci cunoastem din Scripturi ca David si-a format un mod de viata din a-L lauda pe Dumnezeu, manifestand fatza de El recunostinta si multumire zi de zi.

Surpinzator este insa cadrul in care Il numeste pe Creator in felul acesta: „Dumnezeul laudei mele, nu tacea ! Caci protivnicii au deschis impotriva mea o gura rea si inselatoare, imi vorbesc cu o limba mincinoasa, ma inconjoara cu cuvantari pline de ura si se razboiesc cu mine fara temei” ( vers. 1-3 ).

Cum poti sa-L lauzi pe Dumnezeu in astfel de imprejurari ? Cum poate inima sa cante imnuri de bucurie si recunostinta cand esti inconjurat de oameni rai si ipocriti, care te pandesc la fiecare pas pentru a-ti face rau ?

Raspunsul la astfel de intrebari reprezinta una din cele mai grele, dar si una din cele mai importante lectii de viata pentru un credincios: In lauda, multumirea si recunostinta la adresa lui Dumnezeu se afla secretul celor mai neasteptate biruinte ale credinciosului. Cum se explica acest lucru ?

Atunci cand Ii multumim lui Dumnezeu pentru binecuvantari deja primite este una. Insa cand facem acelasi lucru in avans, inainte ca sa vedem cu ochii nostri, sa auzim cu urechile noastre si sa pipaim cu mainile noastre acele binecuvantari si solutii oferite de El, este cu totul altceva.

A-I multumi lui Dumnezeu si a-L lauda pentru niste binecuvantari pe care inca nu le-ai primit, aceasta inseamna credinta vie, adevarata si profunda. Iar Dumnezeu nu poate sa ramana indiferent fatza de o astfel de credinta. Increderea ca de copil a celor care se apropie de El va fi intotdeauna onorata, pentru ca lauda, recunostinta si multumirea care I se aduc sa nu fie doar vorbe in vant, fara acoperire.

Iata de ce David, chiar daca trecea printr-o criza majora a vietii lui, nu inceteaza sa-L laude pe Dumnezeul sau, pe care-L numeste „Dumnezeul laudei mele”. Si aceasta nu din complezenta sau din vreun interes meschin, ci din toata inima lui.

 

     „Dar eu alerg la rugaciune”

     Nu cunoastem amanunte despre necazurile si suferintele pe care le indura psalmistul in momentul scrierii Psalmului 109. Faptul ca David nu aminteste nume si nu vorbeste despre situatii concrete pe care urmasii sai le-ar putea identifica, dovedeste ca intentia lui nu era sa critice anumite persoane pentru rautatea si ipocrizia lor, ci doar sa demaste pacatul acestora in formele sale cele mai respingatoare.

Chiar si sub acest aspect, vedem eleganta procedurii lui David, precum si delicatetea caracterului sau. Nu intamplator, el a fost numit de Insusi Dumnezeu „om dupa inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13, 22 ), un om care a oglindit caracterul divin intr-un mod mai deosebit decat altii.

Multimea vrajmasilor sai, rautatea, ipocrizia si ingratitudinea acestora nu l-au impiedicat pe psalmist sa continuie sa-i iubeasca si sa le faca tot binele pe care-l putea face: „Pe cand eu ii iubesc, ei imi sunt protivnici; dar eu aleg la rugaciune. Ei imi intorc rau pentru bine si ura pentru dragostea mea” ( vers. 4.5 ).

La scara propriei sale existente, David a trait in avans marea durere simtita de Mantuitorul lumii care „a venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit” ( Ioan 1,11 ). Ceea ce a trait psalmistul in sfera sa de activitate: durerea de a-i iubi pe cei de langa el si de a primi ca raspuns ura din partea lor, a fost doar o mica anticipare a ceea ce urma sa traiasca Christos in mijlocul omenirii pe care a venit sa o salveze cu pretul propriei Sale vieti.

Nu poate exista o durere sufleteasca mai mare ca aceea in care dragostea ta sincera si profunda pentru cineva sa fie rasplatita cu ura si rautate. De o astfel de experienta dureroasa a avut parte Mantuitorul lumii la scara planetara; de o astfel de experienta a avut parte si David in sfera propriei sale existente; si de o astfel de experienta probabil vom avea si noi parte in anumite momente ale vietii.

Insa cand dragostea izvorata dintr-o inima sincera este impiedicata sa se reverse liber din cauza urii celui pe care-l iubesti, presiunea sufleteasca creste pana la un punct critic. Si, daca nu ar exista o „supapa de siguranta” care sa permita eliberarea presiunii interioare acumulate, s-ar ajunge in mod inevitabil la dezastre sufletesti.

Din fericire, David cunostea calea eliberarii sufletului sau: rugaciunea. Este deosebit de sugestiva exprimarea sa in legatura cu rugaciunea: „Eu aleg la rugaciune”. Aceasta „alergare” la rugaciune denota urgenta situatiei. Rugaciunea inseamna pentru el acel „serviciul de urgenta” la care apeleaza, pentru ca in viata lui sa nu se produca un dezastru.

Insa aceasta „alergare” ne mai sugereaza ceva: David cunostea bine „cararea” aceasta. Nu alega la intamplare, pe cai neumblate si nebatatorite, ci pe cai cunoscute. Asemenea lui Daniel, care a continuat sa se roage de trei ori pe zi chiar si in conditiile poruncii aspre a imparatului, David nu a facut altceva decat sa continue relatia sa cu cerul pe aceleasi carari la rugaciunii ca si mai inainte.

Dupa cum in viata de zi cu zi un examen nu poate fi luat in ultima clipa, tot la fel, in viata spirituala, biruintele nu se obtin daca ne rugam putin, ocazional si fara consistenta. „Eu alerg la rugaciune” – iata un motto potrivit pentru fiecare dintre noi, !  Daca va fi pus in practica, el va face din noi, din mine si din tine, oameni dupa inima lui Dumnezeu.

 

     Imprecatiile unui om al lui Dumnezeu

     Probabil ca partea cea mai dificila din Psalmii lui David este cea in care intalnim blesteme rostite impotriva celor rai. Mai ales pentru noi, care traim in lumina invataturilor Mantuitorului si ale apostolilor Sai, prezenta imprecatiei in limbajul unui copil al lui Dumnezeu este de neconceput.

In memorabila Sa Predica de pe Munte, Iisus ne invata sa avem o atitudine iubitoare clara si fara echivoc fatza de vrajmasii nostri, fie declarati, fie ascunsi: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc, si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc, ca sa fiti fii ai Tatalui vostru care este in ceruri; caci El face sa rasara soarele Sau si peste cei rai si peste cei buni, si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” ( Matei 5, 44.45 ).

Apostolul Pavel, de partea sa, intareste aceasta invatatura, dandu-i si mai mare forta: „Binecuvantati pe cei ce va prigonesc; binecuvantati si nu blestemati” ( Romani 12,14 ). Cum ne explicam atunci faptul ca David rosteste in Psalmul 109  o serie de blesteme la adresa vrajmasilor sai ? Cum poate un om dupa inima lui Dumnezeu, chemat sa-i iubeasca chiar si pe vrajmasii sai, sa blesteme ?

Versetele 6-20 contin o serie de imprecatii, care, daca nu sunt intelese in contextul lor, ar putea sa reprezinte o „piatra de poticnire” pentru multi dintre noi. Sa le analizam cu atentie si sa incercam sa-l intelegem pe David, care, desi era un „om dupa inima lui Dumnezeu”, nu era totusi un sfant, un om desavarsit, fara defecte si slabiciuni.

Un prim amanunt, pe care deja l-am subliniat, este cel legat de atitudinea sufleteasca a psalmistului fatza de vrajmasii sai: „Pe cand eu ii iubesc, ei imi sunt protivnici… Ei imi intorc rau pentru bine si ura pentru dragostea mea” ( vers. 4.5 ).

Asadar, David nu ii ura pe vrajmasii sai, asa cum se intampla de obicei cand cineva rosteste un blestem asupra unui semen de-al sau. In conceptia noastra, blestemul este intotdeauna insotit de ura. Totusi, in cazul psalmistului, aceasta asociere nu este probata. Iubindu-si vrajmasii, David dovedeste ca este cu adevarat o oglindire a Chipului lui Dumnezeu.

Al doilea detaliu care trebuie scos in evidenta este faptul ca David nu se razbuna singur pe vrajmasii sai, desi, in calitate de imparat, ar fi avut autoritatea si mijloacele sa o faca. In schimb, el Ii incredinteaza lui Dumnezeu actul restabilirii dreptatii, exact la fel cum ne va invata apostolul Pavel cu circa un mileniu mai tarziu: „Nu intoarceti nimanui rau pentru rau… Prea iubitilor, nu va razbunati singuri, ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu, caci este scris: „Razbunarea este a Mea, Eu voi rasplati”, zice Domnul… Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine” ( Romani 12, 17.19.21 ).

Un al treilea detaliu de care trebuie sa tinem cont atunci cand incercam sa intelegem prezenta imprecatiei in Vechiul Testament este cel legat de un specific al limbii ebraice. In ebraica veche, conjunctivul verbelor se suprapune cu viitorul lor. Astfel, cand intalnim expresia: „Blestemat sa fie…”, intelesul real este: „Blestemat va fi…”. Diferenta de nuanta  intre cele doua forme este evidenta.

Daca spunem: „Blestemat sa fie…”, aceasta exprimare da aparenta unei sageti otravite pe care cineva o trimite spre semenul sau, pe care-l considera vrajmas. Daca, dimpotriva, spunem: „Blestemat va fi…”, nuanta este cu totul alta. In acest caz, nu mai este vorba sa sageti otravite trimise spre semenii nostri, ci doar de o enuntare a consecintelor pe care le vor suporta in mod natural din cauza rautatii lor.

Iar atunci cand ii vorbesti semenului tau despre consecintele pe care le va suporta din cauza rautatii lui, o poti face cu dragoste si cu lacrimi in ochi. La fel cum facea Insusi Domnul cand, avand in ochi lacrimi de durere, ii gonea pe negustorii din templu, mustrandu-i: „Casa Mea se va chema o casa de rugaciune. Dar voi ati facut din ea o pestera de talhari” ( Matei 21, 13 ).

Daca incercam sa intelegem imprecatiile lui David din aceasta perspectiva, atunci lucrurile se schimba radical. Iubindu-si vrajmasii, refuzand sa-si faca singur dreptate si incredintand in mainile lui Dumnezeu restaurarea dreptatii, el nu face altceva decat sa le arate acestora urmarile grave ale comportamentului lor.

Daca nu-si vor indrepta caile si vor continua pe drumul lor neabatut, David ii avertizeaza, cu lacrimi in ochi si cu toata dragostea sa marturisita, ca vor avea parte de multe suferinte si surprize neplacute in viata. „Aceasta sa fie ( se poate citi si „Aceasta va fi” ) din partea Domnului plata vrajmasilor mei, a celor ce vorbesc cu rautate de mine !” ( vers. 20 ).

 

     O rugaciune arzatoare

     Psalmul 109 se incheie cu o rugaciune arzatoare, o invocare a inteventiei lui Dumnezeu in favoarea autorului: „Iar Tu, Doamne, Dumnezeule, lucreaza pentru mine din pricina Numelui Tau, caci mare este bunatatea Ta; izbaveste-ma !” ( vers. 21 ).

Temelia increderii ca rugaciunea ii va fi ascultata nu se afla nici in meritele sale, nici in renumele sau de imparat, ci doar in bunatatea lui Dumnezeu si in credinciosia Lui fatza de promisiunile facute copiilor Sai.

Imaginile folosite de psalmist pentru a-si descrie „inima ranita” arata cat de mare era suferinta provocata de vrajmasii sai, probabil fosti prieteni si colaboratori, care s-au intors cu rautate impotriva sa: „Sunt nenorocit si lipsit, si imi este ranita inima inauntrul meu. Pier ca umbra gata sa treaca, sunt izgonit ca lacusta. Mi-au slabit genunchii de post si mi s-a sleit trupul de slabicune. Am ajuns de ocara lor; cand ma privesc ei, dau din cap” ( vers. 22-25 ).

Chiar daca a primit lovituri grele si nemeritate din partea unor oameni care i-au fost candva apropiati, David isi gaseste echilibrul sufletesc doar in relatia sa cu Dumnezeu: „Macar ca ei blestema, Tu binecuvanteaza; macar ca ei se ridica impotriva mea, vor fi infranti, iar robul Tau se va bucura” ( vers. 28 ).

De ce se va bucura David ? De raul de care vor avea parte vrajmasii sai ? Nicidecum ! El se va bucura ca dreptatea va fi restabilita si ca binele va invinge raul. De aceea, lauda lui la adresa lui Dumnezeu nu inceteza, devenind pentru el nu un exercitiu religios ocazional, ci un adevarat mod de viata: „Voi lauda foarte mult cu gura mea pe Domnul, Il voi mari in mijlocul multimii, caci El sta la dreapa saracului, ca sa-l izbaveasca de cei ce-l osandesc” ( vers. 30.31 ).

Cat echilibru si cata pace pot fi intalnite in viata unui adevarat copil al lui Dumnezeu ! Cata nefericire si disarmonie caracterizeaza viata celor rai, a celor care intorc spatele lui Dumnezeu,  singurul Izvor al fericirii lor !

Din care categorie facem parte ? Alegerea ne apartine.

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free