Psalmul 115 – Absurditatea idolatriei

AP

Psalmul 115 – Absurditatea idolatriei

 

  1. „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioşia Ta !
  2. Pentru ce să zică neamurile: „Unde este Dumnezeul lor ?”
  3. Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.
  4. Idolii lor sunt argint şi aur, făcuţi de mâini omeneşti.
  5. Au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu văd;
  6. au urechi, dar n-aud; au nas, dar nu miroase;
  7. au mâini, dar nu pipăie; picioare, dar nu merg; nu scot niciun sunet din gâtlejul lor.
  8. Ca ei sunt cei ce-i fac; toţi cei ce se încred în ei.
  9. Israele, încrede-te în Domnul! El este ajutorul şi scutul lor.
  10. Casa lui Aaron, încrede-te în Domnul! El este ajutorul şi scutul lor.
  11. Cei ce vă temeţi de Domnul, încredeţi-vă în Domnul! El este ajutorul şi scutul lor.
  12. Domnul Şi-aduce aminte de noi. El va binecuvânta: va binecuvânta casa lui Israel, va binecuvânta casa lui Aaron,
  13. va binecuvânta pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici şi pe cei mari.
  14. Domnul să vă înmulţească tot mai mult, pe voi şi pe copiii voştri !
  15. Fiţi binecuvântaţi de Domnul, care a făcut cerurile şi pământul !
  16. Cerurile sunt ale Domnului, dar pământul l-a dat fiilor oamenilor.
  17. Nu morţii laudă pe Domnul şi nici vreunul din cei ce se coboară în locul tăcerii,
  18. ci noi, noi vom binecuvânta pe Domnul, de acum şi până în veac. Lăudaţi pe Domnul!”

 

Polemica antiidolatra

     Psalmul 115 apartine grupului de psalmi care alcatuiesc Hallelul egiptean, cantati cu ocazia sarbatorii Pastelui. Acest imn era intonat la sfarsitul cinei, ca rugaciune de multumire, reamintindu-le evreilor ca ei aveau o chemare speciala in lume, in calitate de inchinatori ai unicului si adevaratului Dumnezeu.

Eliberarea din Egipt a insemnat pentru poporul Israel nu doar eliberarea dintr-o robie fizica, ci si dintr-o robie mult mai primejdioasa: cea spirituala – robia aberatiilor celor care „au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare” ( Romani 1,23 ). De aceea, Psalmul 115 reflecta si aceasta semnificatie a Sarbatorii  Pascale.

Tema principala a psalmului este absurditatea si inutilitatea inchinarii la idoli, singurul care merita lauda si inchinarea fiind doar Dumnezeul revelat in Scriptura. Polemica antiidolatra lansata de autor poate fi regasita in multe alte pasaje biblice, apartinand deopotriva Vechiului cat si Noului Testament ( vezi Ieremia 10, 1-16; 1 Corinteni 10, 19.20; 12,2; Romani 1,23; Apocalipsa 9,20 ).

Denuntarea uneori ironica a idolatriei isi are explicatia in faptul ca aceasta este privita in Scripturi ca fiind o crima religioasa, un adulter spiritual, o jignire adusa Creatorului nostru, dar si o injosire a demnitatii umane. Accentele ironice ale psalmului sunt legate de faptul ca, in viziunea autorului, idolii nu sunt considerati fiinte, ci obiecte. Iar un om care se inchina unui obiect conceput si realizat de el ajunge intr-o situatie absurda si demna de compatimire.

In dragostea sa fatza de om, Dumnezeu doreste sa ne fereasca de astfel de absurditati. Si, mai ales, El doreste sa devenim din ce in ce mai constienti de demnitatea cu care am fost creati: aceea de fii si fiice ale unicului, viului si adevaratului Dumnezeu.

 

Nu eu, ci El

     Umanismul il are in centrul atentiei pe om. In contrast cu acesta, crestinismul Il are in centrul atentiei pe Dumnezeu. Diferenta este esentiala, iar consecintele sunt dintre cele mai importante. O lege a vietii spune ca omul nu se poate ridica mai presus de modelul pe care si l-a ales. Daca modelul este tot un om, indiferent cine este acesta si ce realizari ar avea in viata, „copia” va reproduce in mod inevitabil si defectele, fisurile si nerealizarile inerente naturii umane ale modelului ales. In cel mai fericit caz, cand copia imita perfect modelul, se evita regresul.

Insa in cazul in care modelul este Dumnezeu, intotdeauna vor exista noi orizonturi de explorat si noi culmi de atins, iar progresul pe toate planurile este garantat. Iata de ce autorul Psalmului 115 incepe poemul sau punandu-L in centru pe Dumnezeu, si nu omul: „Nu noua, Doamne, nu noua, ci Numelui Tau da slava pentru bunatatea Ta, pentru credinciosia Ta” ( vers. 1 ).

Dorinta fierbinte a psalmistului este ca omul sa renunte complet la tendinta fireasca de a cauta laude pentru sine, sau de a lingusi alti oameni. In schimb, el doreste ca oamenii sa-L puna in centrul atentiei, al inchinarii si al preocuparilor lor pe Creator.

De ce doreste el acest lucru ? Departe de el practica intalnita in majoritatea religiilor pagane de a imbuna divinitatea prin laude, uneori nejustificate. Dumnezeul pe care-L contempla psalmistul chiar merita toata inchinarea, lauda si multumirea, caci El este plin de bunatate si credinciosie. Acest Dumnezeu nu devine mai bun pentru ca este laudat de creaturile Sale, ci este laudat de ele pentru ca este bun si fidel promisiunilor facute.

In versetul 2, autorul isi exprima o anumita ingrijoarare legata de Dumnezeul caruia I se inchina: „Pentru ce sa zica neamurile: „Unde este Dumnezeul lor ?” In Egipt, faraon le pusese lui Moise si Aaron o intrebare la fel de ironica si dispretuitoare: „Cine este Domnul ca sa ascult de glasul Lui ?” ( Exodul 5,2 ).

Intalnind aceeasi atitudine batjocoritoare si la paganii din vremea sa, psalmistul isi exprima ingrijorarea ca daca Dumnezeu va ingadui aceste batjocuri, Numele Sau va fi defaimat intre neamuri. Dorind sa preintampine o astfel de situatie, el declara suveranitatea absoluta a lui Dumnezeu, in comparatie cu neputinta idolilor facuti de maini omenesti: „Dumnezeul nostru este in cer, El face tot ce vrea. Idolii lor sunt argint si aur, facuti de maini omenesti” ( vers. 3.4 ).

Ce contrast izbitor intre un Dumnezeu atotputernic, suveran asupra Universului si care „face tot ce vrea”, si idolii neputinciosi, facuti de maini omenesti dupa chipul si asemanarea omului !

 

Irationalitatea idolatriei

     Scriind despre irationalitatea idolatriei, profetul Ieremia afirma pe un ton ironic: „Caci obiceuirile popoarelor sunt desarte. Taie un lemn din padure, mana mesterului il lucreaza cu securea, il impodobeste cu argint si aur, si ei il tintuiesc cu cuie si ciocane ca sa nu se clatine. Dumnezeii acestia sunt ca o sperietoare de pasari  intr-un ogor de castraveti, si nu vorbesc; sunt dusi de altii, pentru ca nu pot sa mearga. „Nu va temeti de ei, caci nu pot sa faca niciun rau si nu sunt in stare sa faca niciun bine” ( Ieremia 10, 3-5 ).

Aceeasi absurditate a inchinarii la idoli este scoasa in evidenta si de autorul Psalmului 115, de data aceasta intr-o redare poetica si concisa: „Idolii lor sunt argint si aur, facuti de maini omenesti. Au gura, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu vad; au urechi, dar n-aud; au nas, dar nu miroase; au maini, dar nu pipaie; picioare, dar nu merg; nu scot niciun sunet din gatlejul lor” ( vers. 4-7 ).

Iar concluzia perfect logica a psalmistului, aflata intr-o armonie deplina cu logica vietii, care spune ca un om nu se poate inalta mai presus de obiectul inchinarii sale, este: „Ca ei sunt cei ce-i fac; toti cei ce se incred in ei” ( vers. 8 ).

Oare atitudinea unor astfel de oameni nu merita sa fie ironizata, asa cum a facut profetul Ilie cu preotii lui Baal pe muntele Carmel ? „La amiaza, Ilie si-a batut joc de ei si a zis: „Strigati tare, fiindca este dumnezeu; se gandeste la ceva, sau are treaba, sau este in calatorie, sau poate doarme si se va trezi.” Ei au strigat tare si, dupa obiceiul lor, si-au facut taieturi cu sabiile si sulitele, pana ce a curs sange pe ei. Cand a trecut amiaza, au aiurat pana in clipa cand se aducea jertfa de seara. Dar nu s-a auzit nici glas, nici raspuns, nici semn de luare aminte.” ( 1 Imparati 18, 27-29 ).

Cum sa-i inalti rugaciuni unui dumnezeu care nu aude ? Cum sa speri ajutor de la niste maini inerte ? Cum sa ceri sfat si calauzire de la cineva ale carui buze sunt nemiscate ? Iata o absurditate demna de Cartea Recordurilor !

 

O inchinare rationala

     In contrast cu absurdul si irationalitatea inchinarii la idolii fara viata, conceputi de minti omenesti, psalmistul ne invita la o inchinare rationala: „Israele, increde-te in Domnul ! El este ajutorul si scutul lor. Casa lui Aaron, increde-te in Domnul ! El este ajutorul si scutul lor. Cei ce va temeti de Domnul, incredeti-va in Domnul ! El este ajutorul si scutul lor” ( vers. 9-11 ).

O astfel de inchinare nu doar ca ne fereste de multe situatii ridicole si deziluzii ( ca in cazul preotilor lui Baal din vremea lui Ilie ), dar ea este urmata de o multime de binecuvantari ceresti, necunoscute de cei necredinciosi: „Domnul Si-aduce aminte de noi; El va binecuvanta, va binecuvanta casa lui Israel, va binecuvanta casa lui Aaron, va binecuvanta pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici si pe cei mari. Domnul sa va inmulteasca tot mai mult pe voi si pe copiii vostri ! Fiti binecuvantati de Domnul, care a facut cerurile si pamantul ! Cerurile sunt ale Domnului, dar pamantul l-a dat fiilor oamenilor” ( vers. 12-16 ).

Daca idolii sunt in realitate inexistenti, ei facand parte doar din constiinta unor oameni, de ce Dumnezeu Se manifesta atat de categoric impotriva idolatriei ? Dumnezeul Scripturii este un Dumnezeu al adevarului. Insusi Mantuitorul, El care era „Chipul Dumnezeului nevazut” ( Coloseni 1,15 ) si „oglidirea slavei Lui si intiparirea Fiintei Lui” ( Evrei 1,3 ) a afirmat despre Sine: „Eu sunt calea, adevarul si viata” ( Ioan 14,6 ).

Poate oare un Dumnezeu al adevarului sa-Si lase copiii sa creada si sa traiasca intr-o minciuna ?

 

„Nu mortii lauda pe Domnul !”

     Ca si in Psalmii 6,5; 88,10-12 si 146,4,  in finalul Psalmului 115 intalnim o afirmatie clara si fara echivoc cu privire la starea omului in moarte: „Nu mortii lauda pe Domnul, si nici vreunul din cei ce se pogoara in locul tacerii, ci noi, noi vom binecuvanta pe Domnul de acum si pana in veac. Laudati pe Domnul !” ( vers. 17.18 ).

Desi psalmii, fiind lucrari poetice care, prin definitie,  abunda in figuri de stil, nu sunt cei mai indicati pentru studiul doctrinelor biblice, cu toate acestea, tinand cont de contextul general al Bibliei, nu putem ignora unele adevaruri exprimate in versurile lor.

Unul din aceste adevaruri este legat de starea omului in moarte. Contrar credintei populare, intalnita in majoritatea confesiunilor crestine, precum si in toate religiile pagane, conform careia sufletul celui decedat continua sa existe in alte sfere, Biblia afirma contrariul: „Sufletul care pacatuieste, acela va muri” ( Ezechiel 18,4 ). Iar moartea, prin defintie, inseamna inexistenta.

In finalul Psalmului 115, autorul nu face altceva decat sa intareasca marele adevar doctrinar care strabate Scriptura de la un capat la altul: Moartea este o stare de inconstienta totala, caci „cei morti nu stiu nimic si nu mai au nicio rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor demult au si pierit, si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” ( Eclesiastul 9, 5.6 ).

Ar fi de asteptat ca sufletele rascumparate ale celor morti sa fie nerabdatoare sa aduca laude Creatorului lor. Totusi, mormantul este un loc al tacerii, nu al laudelor, nici al comunicarii, nici al constientei de sine, nici al activitatilor de un fel sau de altul.

Starea de totala inconstienta in care se afla cei decedati ii impiedica sa duca laude Creatorului lor. O vor face insa din belsug dupa inviere, la sfarsitul timpului, daca vor fi gasiti vrednici pentru Imparatia lui Dumnezeu. Insa pana atunci, ei se odihnesc pe patul lor de tarana, intr-o stare de inconstienta ( „somn” ), asteptand marea zi in care vor fi rechemati la viata ( vezi 1 Tesaloniceni 4,16-18 ).

Lauda adresata Creatorului este un privilegiu al celor vii. Dar ce se intampla daca nici cei vii nu aduc laude Dumnezeului celui viu ? Nu este aceasta o dovada ca si ei sunt „morti” ? „Morti in greselile si pacatele lor” ( vezi Efeseni 2,1 ).

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free