Psalmul 122 – Bucuria finalului de pelerinaj

Psalmul 122 – Bucuria finalului de pelerinaj

O cântare a treptelor.

Un psalm al lui David

 1. „Mă bucur când mi se zice; „Haidem la Casa Domnului!”

2. Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime! 

3. Ierusalime, tu eşti zidit ca o cetate făcută dintr-o bucată!

4. Acolo se suie seminţiile, seminţiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude Numele Domnului.

5. Căci acolo sunt scaunele de domnie pentru judecată, scaunele de domnie ale casei lui David.

6. Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei ce te iubesc să se bucure de odihnă.

 7. Pacea să fie între zidurile tale şi liniştea, în casele tale domneşti!

 8. Din pricina fraţilor şi a prietenilor mei, doresc pacea în sânul tău.

 9. Din pricina Casei Domnului, Dumnezeului nostru, fac urări pentru fericirea ta.”

 

Un psalm al „suirilor”

     Cei cincisprezece psalmi supranumiti „ai treptelor” ( 120-134 ), intre care se numara si cel cu numarul 122, au fost compusi pentru pelerinii care calatoreau spre Ierusalim in timpul marilor sarbatori religioase anuale: Pastele, Rusaliile si Sarbatoarea Corturilor. Pentru orice evreu evlavios, cele trei pelerinaje reprezentau idealul pe care doreau sa-l atinga, indiferent de sacrificiul cerut.

In timpurile biblice si in conditiile de calatorie din acea vreme, o vizita la Ierusalim presupunea un efort deosebit din partea pelerinilor. Nu era usor pentru niste oameni simpli, obisnuiti cu munca campului si cresterea animalelor, sa lase toate activitatile zilnice pentru a se dedica pelerinajului.

Insa vizitele anuale in Sfanta Cetate,  pentru cei mai multi credinciosi erau o evadare din cotidian, dar si un prilej de multa bucurie, aducandu-le simtamantul unei impliniri spirituale. Din acest motiv, „cantarile treptelor”, asa cum sunt numiti cei cincisprezece psalmi in preambulul lor, pot fi numiti si „cantari ale suirilor”, caci ei erau cantati cu ocazia acestor pelerinaje anuale la Ierusalim.

Psalmul 122 este unul din cei mai cunoscuti psalmi ai Sionului, redand in versurile sale cantul plin de bucurie al credinciosilor ajunsi in fatza portilor Cetatii Sfinte, dupa o calatorie lunga si obositoare. Iudeii folosesc si astazi acest „psalm al suirilor” in rugaciunea de dimineata, exprimandu-si dorul dupa Ierusalim, cetatea fiintei lor nationale si simbolul pacii dupa care tanjeste orice suflet omenesc.

Pentru noi, crestinii secolului al XXI-lea, Psalmul 122 are semnificatii spirituale mult mai adanci. Orice crestin adevarat isi percepe viata ca fiind un „pelerinaj”. Pe acest pamant, din ce in ce mai bolnav si obosit, el are simtamantul ca nu este altceva decat un „strain si calator”. Insa nu un calator spre nicaieri, ci spre o destinatie clara, dorita si asteptata: „cetatea cu temelii tari, al carui mester si ziditor este Dumnezeu” ( Evrei 11, 10 ). De aici apare si bucuria asteptarii si pregatirea intalnirii, care caracterizeaza viata oricarui crestin autentic.

Tu ce sentimente traiesti cu privire la propria ta viata ? Te simti aici cu adevarat acasa, sau privesti viata aceasta doar ca pe o calatorie spre cer ? Si daca iti percepi viata ca pe o calatorie spre idealurile ceresti, te comporti ca un adevarat pelerin ?

 

Bucuria inchinarii

     Exista multe motive care ii conduc pe oameni la inchinare. Unii se inchina zeului, idolului sau Dumnezeului adevarat din teama de a nu fi pedepsiti, suferind pierderi de un fel sau altul. Altii se inchina Divinitatii din motive egoiste, urmarind sa fie binecuvantati fizic sau material. Exista si o inchinare de ochii lumii, care le creaza celor ce o practica o imagine buna in societate, ajutandu-i sa avanseze pe scara sociala. Unii se inchina lui Dumnezeu din obligatie, fiind fortati de parinti, societate sau imprejurari.

Insa cati oameni vin inaintea lui Dumnezeu, inchinandu-se Lui doar pentru ca Il iubesc, pentru ca le este drag sa fie mai aproape de El ? Cati inchinatori ai adevaratului si unicului Dumnezeu se bucura cand isi pleaca intreaga fiinta inaintea maretiei si sfinteniei Lui ?

David, autorul Psalmului 122, este unul dintre inchinatorii care se bucura din tot sufletul ori de cate ori are ocazia sa se prezinte inaintea lui Dumnezeu. Iar atunci cand este invitat la sanctuar, simbolul prezentei divine pe pamant, el exclama plin de bucurie: „Ma bucur cand mi se zice: „Haidem la Casa Domnului !” ( vers. 1 ).

Totusi, daca psalmistul se bucura atat de mult sa mearga la sanctuar pentru a se intalni cu Domnul sau, de ce aceasta ezitare in pragul portilor Ierusalimului ? „Picioarele mi se opresc in portile tale, Ierusalime” ( vers. 2 ).

Nu, nu este vorba de nicio ezitare. E doar un moment de contemplare in pragul portilor Ierusalimului, lasand ca atmosfera Cetatii Sfinte sa-i cuprinda intreaga fiinta. Iar acolo, in pragul portilor marete, autorul contempla frumusetea si simetria Ierusalimului, despre care afirma cu admiratie: „Ierusalime, tu esti zidit ca o cetate facuta dintr-o bucata” ( vers. 3 ).

Desigur, David, in calitatea lui de imparat al lui Israel, era un locuitor al cetatii. Insa in Psalmul 122 el se identifica cu pelerinii veniti din toate colturile tarii, si chiar de dincolo de granite, incercand sa inteleaga trairile lor in momentul intrarii in Sfanta Cetate. Pentru un om venit dintr-un sat sau un catun indepartat si pierdut printre dealuri si vai, vederea unei cetati marete, cu ziduri inalte si porti grele, trebuie sa fi fost deosebit de impresionanta.

Putem sa ne imaginam astfel de trairi intense, ascultandu-i pe ucenicii lui Iisus marturisindu-I cu admiratie: „Invatatorule, uita-Te ce pietre si ce zidire !” ( Marcu 13,1 ).

Cu toate acestea, in admiratia sa fatza de Cetatea Sfanta, psalmistul nu se oprea la pietre, ziduri si porti. Acestea erau doar materie inerta. David vedea in armonia si simetria Ierusalimului un simbol al unitatii poporului lui Dumnezeu. Expresia „o cetate facuta dintr-o bucata” este inteleasa de unii comentatori ai Bibliei ca fiind o aluzie la unitatea poporului lui Dumnezeu, adunat la Ierusalim cu ocazia sarbatorilor religioase anuale. Iar traducerea Septuaginta pare sa confirme aceasta interpretare: „Ierusalimul este zidit ca o cetate a carui comuniune este laolalta”.

 

Suirea la Ierusalim

     Ierusalimul nu este o cetate foarte inalta in comparatie cu localitatile din jur. Cu toate acestea, Biblia vorbeste adesea despre „suire” atunci cand un om sau un grup de oameni se indreptau spre Cetatea Sfanta ( vezi Ioan 7, 10. 14, etc. ). „Acolo se suie semintiile, semintiile Domnului, dupa Legea lui Israel, ca sa laude Numele Domnului. Caci acolo sunt scaunele de domnie pentru judecata, scaunele de domnie ale ale casei lui David” ( vers. 4.5 ).

Fiind capitala tarii, Ierusalimul era centrul vietii politice a poporului Israel. Era centrul in care se realiza unitatea celor douasprezece triburi, acestea devenind un singur popor – poporul legamantului. Ierusalimul era si centrul religios al natiunii iudaice, unicul loc legitim pentru inchinarea adusa lui Iahweh. Acolo se manifesta si prezenta lui Dumnezeu in sanctuar si isi desfasurau activitatea institutiile statului evreu. Desi judecatile erau facute de obicei la portile cetatilor, in cadrul comunitatilor locale, in Ierusalim se afla tribunalul de apel pentru probleme de drept sacru si regal.

Pelerinii care veneau la Ierusalim se simteau usurati, stiind ca intra intr-o cetate a dreptatii, iar cei nedreptatiti in satele si catunele lor aveau speranta ca tribunalul de apel din Sfanta Cetate le va face in sfarsit dreptatea mult asteptata.

Daca Ierusalimul, cu toate institutiile pe care le adapostea, si cu sanctuarul de pe Muntele Sionului, nu era o cetate prea inalta fatza de localitatile din jur, de ce se vorbeste mereu de „suirea” la Ierusalim ? Raspunsul este simplu: Drumul spre Cetatea Sfanta era privit in vechime ca o ascensiune mai degraba de natura spirituala decat geografica.

Pelerinul care se apropia de Ierusalim, se apropia de fapt de sanctuar si de Dumnezeul al carui Nume locuia acolo. O astfel de „suire” nu poate decat sa inalte si sa innobileze sufletul omenesc. Deoarece Dumnezeu Se afla deasupra Creatiei Sale, orice apropiere de El si orice intalnire cu El devine un prilej de inaltare spirituala.

Si daca nu exista o alta cale mai eficienta de innobilare sufleteasca decat inchinarea in duh si in adevar prin „suirea” la Casa Domnului, atunci de ce oamenii o cauta acolo unde ea nu exista ? De ce cauta fericirea la „puturile crapate” ale lumii, cand Dumnezeu – Izvorul „apelor vii” ( Ieremia 2,13 ) este singurul care ne poate inalta spiritual si ne poate face cu adevarat fericiti ?

 

Shalom !

     Preocupat de soarta cetatii sale iubite, psalmistul lanseaza o chemare generala la rugaciune pentru pacea Ierusalimului: „Rugati-va pentru pacea Ierusalimului ! Cei ce te iubesc, sa se bucure de odihna. Pacea sa fie intre zidurile tale si linistea in casele tale domnesti !” ( vers. 6.7 ).

Dorinta lui David ca cetatea sa iubita sa se bucure de pace rasuna ca un ecou prelungit si in ultimele versuri ale psalmului: „Din pricina fratilor si prietenilor mei, doresc pacea in sanul tau. Din pricina Casei Domnului, Dumnezeului nostru, fac urari pentru fericirea ta” ( vers. 8.9 ).

Nu se putea o urare mai potrivita pentru o cetate al carui nume inseamna „cetatea pacii.” Este cea mai completa urare posibila dintre toate cele existente, caci pacea cuprinde in sine o multime de alte binecuvantari: bunastare, siguranta, armonie si – desigur ! – fericire.

Multimea urarilor psalmistului da nastere totusi unei intrebari: Oare David a avut in vedere in acest psalm doar Ierusalimul pamantesc ? Daca ne uitam la Ierusalimul pamantesc, vedem ca de-a lungul istoriei sale zbuciumate, susurul bland al pacii a fost mereu acoperit de zgomotul inspaimantator al sabiilor si al scuturilor.

Desi nu stim daca psalmistul avea in vedere si Ierusalimul ceresc atunci cand a scris Psalmul 122, cu siguranta stim spre care Sfanta Cetate privesc astazi copiii lui Dumnezeu, risipiti pretutindeni pe pamant: spre Noul Ierusalim ceresc. Cu privire la Ierusalmului pamantesc, Scriptura ne spune clar: „Este hotarat ca razboiul va tine pana la sfarsit, si impreuna cu el si pustiirile” ( Daniel 9,26 ). Nici vorba de „cetate a pacii” !

Cu privire la Noul Ierusalim ceresc insa, lucrurile stau cu totul diferit. O cetate in care se manifesta slava lui Dumnezeu, luminand ca o „piatra de iaspis, stravezie ca cristalul” ( Apocalipsa 21,11) si in care nu va intra nimic intinat ( Apocalipsa 21,27 ) si nimic vrednic de blestem ( Apocalipsa 22,3 ), o cetate in care vor exista scaunele de domnie ale Tatalui si Fiului ( Apocalipsa 22,3 ) nu poate fi decat o adevarata „Cetate a pacii”.

Dar de ce are ziduri acest Nou Ierusalim ceresc ? Nu pentru a-i apara pe locuitorii sai de presupusi dusmani, ci pentru a delimita o minune a zidirii divine de alte asemenea minuni. De ce aceasta cetate are porti mari de margaritar ? Nu pentru a proteja cetatea de eventuali invadatori, ci pentru a asigura accesul mantuitilor in Sfanta Cetate.

Da, Ierusalmul ceresc, Sfanta Cetate a pacii eterne, este tinta tuturor copiilor lui Dumnezeu. Ei stiu ca viata lor este o calatorie spre patria cereasca, de unde si simtamantul ca sunt „straini si calatori pe pamant” ( Evrei 11, 13 ).

Dar oare noi mergem spre Sfanta Cetate cereasca, sau ea vine spre noi ? Din punct de vedere spiritual, noi ne indreptam spre ea; din punct de vedere fizic insa, ea va veni spre noi. Iar atunci cand drumurile noastre se vor intalni, va fi ora astrala pentru mantuitii din toate timpurile.

     „Si m-a dus, in Duhul, pe un munte mare si inalt. Si mi-a aratat cetatea sfanta, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, avand slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatra prea scumpa, ca o piatra de iaspis, stravezie, ca cristalul” ( Apocalipsa 21,10.11 ).

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free