Psalmul 130 – Un strigat din adancuri

Psalmul 130 – Un strigat din adancuri

O cântare a treptelor

 

  1. Din fundul adâncului, Te chem, Doamne!
  2. Doamne, ascultă-mi glasul! Să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele!
  3. Dacă ai păstra, Doamne, aducerea-aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?
  4. Dar la Tine este iertare, ca să fii temut.
  5. Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduieşte şi aştept făgăduinţa Lui.
  6. Sufletul meu aşteaptă pe Domnul, mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa, da, mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa.
  7. Israele, pune-ţi nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurarea şi la El este belşug de răscumpărare!
  8. El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui.”

 

„Psalmul deprofundis”

     Psalmul 130, supranumit si „Psalmul deprofundis” ( de la termenul latin „deprofundis”, tradus in limba romana prin expresia „din fundul adancului” ), este o rugaciune sfasietoare a unui om pe deplin constient de natura sa decazuta si de povara vinovatiei sale.

Alaturi de celelalte „cantari ale treptelor” ( psalmii 120-134 ), numite mai corect „cantari ale suirilor” sau „cantari ale ascensiunilor”, Psalmul 130 era cantat de pelerinii care se indreptau spre Ierusalim cu ocazia marilor sarbatori religioase anuale: Pastele, Rusaliile si Sarbatoarea Corturilor.

Tema abordata de psalmist este de fapt miezul Evangheliei. El nu se opreste la imaginea pacatosului lipsit de speranta inaintea judecatii divine, ci ne vorbeste, in a doua parte a psalmului, de bucuria iertarii divine si eliberarea de sub povara vinovatiei. Particularitatea acestui psalm consta in mesajul plin de speranta pentru omul pacatos: Datorita indurarii si iertarii lui Dumnezeu, rascumpararea lui este posibila. Mai mult decat atat, autorul ne vorbeste despre iertarea si indurarea divina ca fiind nu atitudini ocazionale ale lui Dumnezeu, ci dimpotriva, atitudini de fond ale caracterului Sau, vesnic si de neschimbat.

Cu toate acestea, iertarea lui Dumnezeu nu este acordata in mod automat omului pacatos. Iertarea divina este strans legata de o relatie mantuitoare intre om si Dumnezeu, o relatie in care rugaciunea, pocainta si marturisirea pacatului ocupa un loc important.

O privire de ansamblu asupra Psalmului 130 ne ajuta sa observam ( pentru a cata oara ? ) puterea transformatoare a rugaciunii. La inceputul rugaciunii sale, autorul striga sfasietor catre Dumnezeu, recunoscand ca nu ar avea nicio sansa la bara judecatii divine. Insa, pe masura ce isi descarca sufletul inaintea lui Dumnezeu, ceva benefic se intampla in sufletul sau. Apele se linistesc, angoasa initiala dispare, si sufletul psalmistului se umple de pace si incredere. Finalul rugaciunii este o marturisire a certitudinii rascumpararii, insotita de o bucurie de nedescris.

Iata ce forta are rugaciunea fierbinte ! In doar cateva clipe, sufletul zdrobit si mahnit, care vine inaintea tronului harului lui Dumnezeu, este revigorat si imbarbatat. Cat adevar este cuprins in versurile unui cunoascut imn crestin:

„Gol nimeni n-a venit n’apoi

 Din cati Te-au cautat

Caci Tu pe toti din mari  nevoi

I-ai scos cand Te-au rugat”

 

Punctul de plecare

     Orice calatorie geografica sau spirituala are un punct de plecare. Daca in privinta calatoriilor noastre pe pamant punctul de plecare nu are intotdeauna o semnificatie deosebita, in „calatoria” noastra spre mantuire si rascumparare este foarte important, chiar vital, de unde pornim.

Plecam de la atitudinea fariseului din pilda Mantuitorului, care se prezinta inaintea lui Dumnezeu cu merite personale, sau dimpotriva, pornim de la simtamantul nimicniciei vamesului, care „nu indraznea nici ochii sa si-i ridice spre cer” si care se batea cu pumnii in piept, zicand: „Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul !” ( Luca 18, 10-14 ) ?

Autorul Psalmului 130 stie bine unde se afla din punct de vedere spiritual si care este punctul sau de plecare in „calatoria” sa spre mantuire si rascumparare: „Din fundul adancului Te chem, Doamne ! Doamne, asculta-mi glasul ! Sa ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele !” ( vers. 1.2 ).

Expresia „din fundul adancului” face aluzie la abisul apelor de pe pamant inainte de Creatie, sugerand mizeria in care se afla omul pacatos, despartit de Dumnezeul sau. Citind inceputul Psalmului 130, este aproape imposibil sa nu ne reamintim de trista experienta a profetului Iona, care, ajuns „in fundul adancului” de ape, in burta pestelui care-l inghitise, isi inalta strigatul rugaciunii sale sfasietoare catre Dumnezeu:

     „Apele m-au acoperit pana aproape sa-mi ia viata, adancul m-a invaluit, papura s-a impletit in jurul capului meu. M-am pogorat pana la temeliile muntilor, zavoarele pamantului ma incuiau pe vecie; dar Tu m-ai scos viu din groapa, Doamne, Dumnezeul meu ! Cand imi tanjea sufletul in mine, mi-am adus aminte de Domnul si rugaciunea mea a ajuns pana la Tine, in Templul Tau cel sfant…” ( Iona 2,5-7 ).

De ce este atat de important sa cunoastem si sa recunoastem inaintea cerului starea noastra spirituala deplorabila ? De ce trebuie sa ne recunoastem falimentul spiritual total inaintea lui Dumnezeu ? Raspunsul este simplu: Dumnezeu nu poate cladi mantuirea nimanui pe o alta temelie decat cea a simtamantului pacatoseniei, a marturisirii neputintei si a pocaintei noastre.

Are vreo sansa sa fie auzit un om care striga disperat la Dumnezeu „din fundul adancului” pacatului ? Din miliardele de glasuri omenesti, il va auzi Dumnezeu pe acela care se ridica dintr-o inima zdrobita si dintr-un duh smerit ? Cu siguranta ca da ! Exemplul salvarii lui Iona este cea mai puternica dovada in acest sens. In ce-L priveste pe Dumnezeu, El Insusi  ne asigura de acest lucru: „Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: „Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57,15 ).

 

Cum ar fi daca … ?

     Ti-ai imaginat vreodata cum ar fi daca peste cateva ore ar trebui sa te infatisezi la bara de judecata a lui Dumnezeu ? Ce simtaminte ar pune stapanire pe sufletul tau, aflandu-te in fatza tronului sfant, inconjurat de mii de mii si de zece ori zece mii de ingeri ( Daniel 7,10 ), rostind zi si noapte, fara incetare: „Sfant, sfant, sfant este Domnul, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine !” ( Apocalipsa 4,8 ) ?

Am fost mereu urmarit de un adevar exprimat intr-un articol al unei reviste de limba engleza, care relata un vis al pastorului Roland. Nu stiu daca acest vis a fost in realitate sau daca este vorba doar de o parabola, insa morala este dureros de realista. Este vorba de o scena a judecatii in care este judecat un caz mai deosebit: cel al pastorului Roland. Articolul reda un dialog imaginar ( dar care va fi, din nefericire, real in ziua judecatii pentru multi oameni ) dintre Mantuitorul si pastorul Roland:

     – “Doamne, de ce mi-ai facut parte de cea de-a doua inviere? De ce m-ai inviat de abia acum ?”

     – “Roland, stiu ca esti surprins de lucrul acesta, insa viata ta Imi spune ca ai fost pregatit doar pentru a doua inviere.”

     – “Cum, Doamne, cand eu ti-am slujit toata viata cu cel mai mare devotament ?”

     – “Roland, vad ca esti deznadajduit, insa doresc sa depanam impreuna firul vietii tale si iti vei da singur seama ca am judecat drept. Alege o zi din viata ta si sa o analizam impreuna.”

     – “Oricare, Doamne, caci Te-am slujit toata viata.”

     – “Sa luam, totusi, o zi oarecare”– spuse Domnul.

     – “Bine, sa luam ziua de 18 septembrie 1974…”

     – “Te-ai sculat la ora sase, te-ai spalat, te-ai imbracat, apoi ai petrecut in rugaciune 2 minute. Ai servit masa timp de 45 de minute, apoi ti-ai ajutat tatal sa lipeasca niste articole intr-un dosar. Ai facut apoi o vizita la spital, te-ai reintors si ai servit masa. Dupa masa, ai vizitat niste frati care erau slabi in credinta, i-ai incurajat, apoi te-ai intors acasa si ti-ai ajutat sotia la cateva treburi gospodaresti. Apoi s-a facut seara. Dupa ce ai servit cina si te-ai jucat cu copiii, ai urmarit piesa de teatru la TV, ai facut o baie, te-ai rugat 2 minute si la ora 22 si 30 minute te-ai culcat.

     In ziua urmatoare, te-ai sculat la 6 si jumatate, te-ai imbracat si ai petrecut 3 minute in rugaciune. Apoi ai luat micul dejun si ai plecat in oras dupa cumparaturi. Pentru ca era ziua pregatirii, nu ai uitat sa-ti cumperi ziarul. Ai venit acasa si l-ai citit trei sferturi de ora. Apoi ai pregatit in graba programul pentru sabat. Ai servit dejunul, apoi ai studiat cateva versete biblice. Dupa amiaza ai vizitat o sora bolnava, dandu-i speranta in revenirea Domnului. Te-ai intors acasa, te-ai pregatit pentru sabat, ti-ai adunat familia, ai citit doua texte din Psalmi si ai facut o rugaciune de 3 minute. Dupa aceea, ai plecat cu intreaga familie la biserica unde ai prezentat frumos subiectul ales. Te-ai reintors acasa, ai luat cina, ai facut o scurta rugaciune si te-ai culcat.

     Roland, nu cred ca mai e nevoie sa derulam firul vietii tale mai departe. Toata viata ai fost asa. “

     – “Doamne, dar am facut doar voia Ta, am lucrat doar pentru cauza Evangheliei Tale. Mi-am ajuat familia, am vizitat pe bolnavi, i-am intarit pe cei slabi in credinta… De ce sunt aici, doar la a doua inviere ?”

     – “Roland, nici acum nu intelegi ? Tot ce faceai era doar din obisnuinta, nu dintr-o inima sincer predata Mie. Ti-ai ajutat sotia, tatal, i-ai ajuat pe fratii slabi in credinta, pentru ca era datoria ta, pentru ca asa trebuia sa faci, nu pentru ca Ma iubeai pe Mine. Nu trebuia sa le faci pe toate acestea ?

     Roland, tie iti lipsea comuniunea cu Mine prin rugaciune si veghere. Inima ta era mai mult legata de lucrurile vremelnice, erai intr-o stare de amorteala, te rugai doar 5-6 minute pe zi, in timp ce ziarul il citeai 30 de minute pe zi. Convorbirea ta cu Mine era formala si acum te intreb:

     Daca intr-o singura zi ai avut placere sa fii cu Mine in rugaciune doar cinci sau sase minute, poti avea pretentia sa stai cu Mine o vesnicie ?”

Repet: Nu stiu daca acest dialog a fost un dialog dintr-un vis real sau este vorba doar de o parabola ilustrativa. Un lucru este cert: daca nu ne obisnuim sa dialogam cu cerul mai mult si mai intens inca din aceasta viata, in cer ne vom simti straini. Vom constata cu durere ca nu-L cunoastem suficient de bine pe Dumnezeul nostru, iar El va trebui sa rosteasca cele mai teribile cuvinte care vor fi date spre auz urechilor omenesti: “Adevarat va spun ca nu va cunosc!” ( Matei 25, 12 ).

Imaginandu-si infatisarea omului pacatos inaintea instantei ceresti, psalmistul pune o intrebare retorica: „Daca ai pastra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta in picioare, Doamne ?” ( vers. 3 ).

Raspunsul la aceasta intrebare este implicit: Nimeni ! Fara mijlocirea Marelui noastru Preot inaintea scaunului de judecata ceresc, omul pacatos nu ar avea nicio sansa. „Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” ( Romani 3,23 ), iar „plata pacatului este moartea” ( Romani 6,23 ).

Peste veacuri, descriind evenimentele dramatice din timpul pecetii a sasea ( caderea stelelor, strangerea cerului ca un sul de carte si fuga mai marilor lumii in pesteri si in stancile muntilor, cerandu-le sa cada peste ei ), apostolul Ioan pune aceeasi intrebare in contextul judecatii divine: „Caci a venit ziua cea mare a maniei Lui, si cine poate sta in picioare ?” ( Apocalipsa 6,17 ).

Daca nu ar fi existat intruparea, moartea si mijlocirea Domnului Iisus Christos, aceasta intrebare ar fi ramas suspendata intre cer si pamant, si ne-ar fi facut pe fiecare dintre noi sa strigam cu disperare, asemenea apostolului Pavel: „O, nenorocitul de mine ! Cine ma va izbavi de acest trup de moarte ?” ( Romani 7, 24 ).

De aceea, „multumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Christos, Domnul nostru… Acum nu mai este nicio osandire pentru cei ce sunt ai lui Christos Iisus, care nu mai traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului” (Romani 7,25;8,1).

 

Arma absoluta

     In domeniul militar exista o competitie acerba intre natiuni pentru inventarea armei perfecte – a acelei arme absolute care sa distruga puterea vrajmasului, dar careia sa nu i se poata raspunde.

Daca in domeniul militar cautarile armei absolute continua si la aceasta ora, aruncandu-se in joc miliarde de dolari, in domeniul spiritual arma absoluta exista deja, facandu-l de temut pe cel care o poseda. Stiti care este aceasta ? Nu este nici mania, nici mustrarea, nici disciplinarea sub o forma sau alta, nici ignorarea raului, ci iertarea.

O astfel de „arma” nu poate fi gasita in arsenalele fortelor raului. In marele conflict cosmic dintre bine si rau, Satana arunca in lupta de milenii tot felul de arme puternice: minciuna, inselaciunea, calomnia, tradarea, necinstea, violenta, crima si multe altele. Arma iertarii insa nu poate fi gasita in arsenalul sau. Diavolul nu stie si nu poate sa ierte. Doar Dumnezeu are aceasta „arma”, facandu-l de nebiruit in acest mare conflict: „Dar la Tine este iertare, ca sa fii de temut” ( vers. 4 ).

Cand este mai de temut o autoritate, si cand isi castiga ea mai mult respect din partea supusilor sai: cand ii pedepseste indata pentru o anumita faradelege savarsita, sau cand iarta acea faradelege, trecandu-o cu vederea ?

Ati fost vreodata prinsi de politia rutiera calcand una din legile circulatiei si, in loc sa fiti amendati, ati fost iertati ? Mie mi s-a intamplat acest lucru. Din acel moment ma straduiesc sa nu repet greseala. Insa nu de teama de a fi pedepsit, ci din respect pentru acel agent de politie care m-a iertat si caruia i-am promis ca ma voi indrepta. Cum as putea sa dau ochii din nou cu el dupa ce am fost iertat, repetand constient aceeasi greseala?

Un crestin povestea ca atunci cand facea o greseala, asteptandu-se sa fie pedepsit de Dumnezeu, Acesta, in loc sa-l pedepseasca, il „lovea” cu o binecuvantare pe care o tine minte toata viata.

Da, asa este Dumnezeul nostru ! In marea Sa indurare, El nu ne pedepseste dupa faradelegile noastre, si nu ne rasplateste dupa pacatele noastre, ci ne ofera iertarea Sa, pentru ca noi sa-I apreciem caracterul si sa ne fie jena sa mai pacatuim. Caci acela caruia i se iarta mult, iubeste mult.

 

Asteptare plina de speranta

     In viata suntem pusi in situatia de a astepta tot felul de lucruri. Cand suntem copii, asteptam cu nerabdare sa devenim adulti si sa stam pe propriile noastre picioare. Cand suntem adulti, asteptam sa intalnim partenerul de viata. Cand, in sfarsit, l-am gasit, asteptam sa devenim parinti, apoi sa devenim bunici, poate chiar strabunici…

Acestea sunt asteptari fericite. Exista insa si un alt gen de asteptari. Cand suferim de o boala grava sau trecem printr-un accident, asteptam ziua in care vom urca pe masa de operatie. Cand am apasat prea mult pedala de acceleratie si ne-a prins radarul, asteptam cu emotie plicul in care suntem anuntati de amenda primita. Cand am vorbit de rau pe un semen de-al noastru in fatza cui nu trebuia, ne asteptam ca persoana in cauza sa se supere si sa strice relatiile dintre noi.

Sunt asteptari pline de speranta, dar si asteptari aducatoare de tulburare, neliniste si angoasa. Citind primele versete ale Psalmului 130, ne-am fi asteptat ca „asteptarile” autorului sa nu fie deloc optimiste. La ce se poate astepta din partea lui Dumnezeu un om afundat in adancul pacatului, decat la lepadare si pedeapsa ? La ce se poate astepta un om ajuns la bara de judecata a lui Dumnezeu, decat la sentinta cea mai aspra: moartea vesnica ?

Cu toate acestea, in mod inexplicabil pentru cel ce nu cunoaste puterea Evangheliei, asteptarile psalmistului, departe de a fi intunecate si pesimiste, sunt pline de speranta: „Eu nadajduiesc in Domnul, sufletul meu nadajduieste si astept fagaduinta Lui. Sufletul meu asteapta pe Domnul mai mult decat asteapta strajerii dimineata, da, mai mult decat asteapta strajerii dimineata” ( vers. 5.6 ).

Care este secretul unei astfel de atitudini inexplicabile ? Raspunsul este: Evanghelia – vestea cea buna a mantuirii prih harul lui Dumnezeu: „Dar la Tine este iertare, ca sa fii de temut” ( vers. 4 ).

„Dar” – un cuvant alcatuit din doar trei litere – a schimbat complet orizontul asteptarilor autorului. Iertarea lui Dumnezeu l-a scos pe om din fundul adancului, din fundul mocirlei pacatului, asezandu-i picioarele sus, pe stanca mantuirii.

In esenta, cuvantul „adventist” inseamna „asteptator”. Asteptator al revenirii lui Christos. Din punct de vedere al istoriei religiilor, termenul „adventist” a aparut odata cu miscarea millerita din America, in preajma anului 1844. Dar inseamna ca pana la data aceea nu au existat adventisti pe pamant ? Nicidecum !

Priviti cu atentie la marturisirea psalmistului ! Ce astepta el ? El astepta implinirea fagaduintelor lui Dumnezeu ( vers. 5 ). Pe cine astepta el ? El Il astepta pe Domnul ( vers. 6 ). Cum Il astepta el pe Domnul ? Ne spune chiar autorul: „Mai mult decat asteapta strajerii dimineata, da, mai mult decat asteapta strajerii dimineata” ( vers. 6 ).

Cand citesc aceasta marturie simpla a unui om care a trait cu mii de ani in urma, ma intreb: Cine este mai adventist dintre noi: el sau eu ? Cine asteapta cu mai multa credinta implinirea fagaduintelor lui Dumnezeu: el sau eu ? Si cine Il asteapta cu mai mult dor pe Domnul sa revina: el sau eu ?

 

Puterea tranformatoare a rugaciunii

     Asemenea altor cantari din „Cartea de laude” a poporului Israel, Psalmul 130 ne ofera o lectie spirituala de mare valoare. Fiind o rugaciune foarte concisa, alcatuita din doar opt versete, ne uimeste un lucru: Cum este posibil ca in doar cateva clipe cat dureaza rostirea rugaciunii, starea sufleteasca a psalmistului sa se schimbe radical: de la deznadejde la speranta, si de la intunecimea adancului pacatului la lumina de pe crestele mantuirii ?

Raspunsul se afla in puterea transformatoare a rugaciunii. Venim inaintea lui Dumnezeu imbracati cu hainele noastre zdrentuite si manjite de pacat, si doar in cateva clipe plecam imbracati in neprihanirea Lui. Venim doborati de griji si intristari, si doar in cateva clipe ne ridicam de pe genunchii nostri plini de speranta si incredere.

Aceasta este puterea transformatoare a rugaciunii. Ea nu Il coboara pe Dumnezeu pana la noi, ci ne urca pe noi pana la sfintenia Lui. Ea nu Il schimba pe Dumnezeu, caci El este neschimbator in sfintenia si neprihanirea Sa, ci ne schimba pe noi dupa Chipul Sau.

Daca astfel stau lucrurile in privinta rugaciunii, de ce oare ne rugam atat de putin, atat de timid si atat de lipsiti de credinta ?

Finalul Psalmului 130 este un indemn la schimbare de atitudine din partea noastra. Va propun sa-l citim, inlocuind numele Israel cu propriul nostru nume: Lori ( Ioana, Andrei, Mihaela, etc. ), pune-ti nadejdea in Domnul, caci la Domnul este indurarea si la El este belsug de rascumparare. El va rascumpara pe Lori ( Ioana, Andrei, Mihaela, etc. ) din toate nelegiuirile lui ( ei )( vers. 7.8 ).

Un pacatos ca mine, si ca oricare altul dintre oameni, ar putea sa-si doreasca mai mult decat atat ?

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free