„Ferice de cei blanzi…”

„Ferice de cei blanzi…”

„Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul”

( Matei 5, 5 )

 

Oi in mijlocul lupilor

     Ce sanse de supravietuire au niste biete oi neajutorate in mijlocul unei haite de lupi fiorosi ? Din perspectiva omeneasca, niciuna. Cu toate acestea, paradoxal, oile se numara cu milioanele, in timp ce lupii sunt pe cale de disparitie, fiind nevoie de legi speciale care sa le protejeze specia. Oare nu tocmai aceasta realitate paradoxala vrea sa ne-o desluseasca Mantuitorul in cea de-a treia Fericire ?

Astazi, cand citim Fericirile, poate ca nu realizam socul pe care trebuie sa-l fi provocat Predica de pe Munte in randurile ascultatorilor. In epoca drepturilor omului, a tolerantei si a nediscriminarii, enuntul lor nu ne socheaza la fel de mult ca pe vremea Mantuitorului.

Sa ne reamintim faptul ca in primul secol Palestina se afla sub stapanire romana. Starea de ocupatie in care se aflau ii facea pe evreii contemporani cu Iisus sa-L astepte pe Mesia cu si mai multa ardoare. Insa ei nu asteptau un Mesia care sa moara pe o cruce romana, asa cum se va intampla cu Iisus, ci unul care sa-i conduca intr-o ofensiva militara victorioasa impotriva Romei.

Intr-o vreme in care zelotii aveau mainile mereu pe sabie, gata sa lupte pentru eliberarea de sub opresiunea romana, intr-o societate in care grecii ii batjocoreau pe cei blanzi, considerand blandetea ca fiind un viciu, intr-un timp in care nici intre ucenicii Domnului nu erau prea multi blanzi, iar fariseii influenti erau departe de a incuraja blandetea in relatiile dintre oameni, vine Iisus, Fiul lui Dumnezeu, si afirma ceva greu de digerat: „Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul” ( Matei 5, 5 ).

Ce soc trebuie sa fi produs acest scurt enunt in randurile unor oameni care vedeau in lupta si revolta militara singura solutie de a se elibera ! Cum sa te lupti cu cohortele romane fiind bland ? Ce legatura exista intre razboi si blandete ?

Dar astazi, cum aplicam aceasta Fericire intr-o lume ca o jungla, in care castiga cei mai puternici, care dau cel mai mult din coate, care au pile si relatii si care fenteaza legile, calcand pe cadavrele semenilor lor pentru a-si atinge scopurile ? Ce inseamna sa fii bland in ziua de azi si ce sanse de supravietuire au astfel de oameni ?

Lumea noastra gandeste posibilitatea de a stapani pamantul in termenii fortei, nicidecum in cei ai blandetii. Oamenii cred ca daca esti bland, vine unul cu tupeu si-ti ia farfuria de sub nas, lasandu-te flamand. Oare nu ar trebui sa ne adaptam mediului pentru a supravietui ?

Daca s-ar aplica teoria selectiei naturale a lui Darwin in relatiile dintre oameni, cei blanzi nu ar avea nicio sansa de supravietuire. Ei ar disparea curand ca „specie” morala de pe pamant, lasand locul celor violenti, cinici, fara inima si fara scrupule. Cu toate acestea, contrar teoriei lui Darwin, cei blanzi exista. Ii putem gasi pe toate meridianele si paralelele globului, inconjurati de „lupi”, dar supravietuind in ciuda tuturor pronosticurilor omenesti. Secretul ? Mieii nu trebuie sa invete sa urle ca lupii, ci sa ramana miei in mijlocul acestora.

Ei nu sunt singuri in aceasta lume, ci sunt trimisi de catre Cel care afirma despre Sine: „Eu sunt Pastorul cel Bun” ( Ioan 10, 11 ). Iar un Pastor care-si trimite „oile” in mijlocul „lupilor” ( vezi Matei 10, 16 ), nu le va lasa niciodata singure.

 

Un pas mai sus

     Nu este greu sa observam ca in enuntul Fericilor exista o anumita progresie. Pe masura ce trecem de la o Fericire la alta, ele cresc in dificultate, ridicand mai multe intrebari in legatura cu fericirea adusa celor care implinesc conditiile.

De ce a treia Fericire este mai dificil de inteles si de trait ca primele doua ? Un raspuns posibil este acesta: Daca in primele doua Fericiri ne ocupam de noi insine, in cea de-a treia ne ocupam de cei din jurul nostru.

Nu-i asa ca ne este relativ usor sa ne recunoastem propria saracie spirituala, iar apoi sa plangem in interiorul fiintei noastre pentru pacatosenia noastra ? Dar cat de greu ne este cand cei din jur vorbesc despre saracia noastra spirituala ! Instinctiv, nu ne place ca altii sa afirme despre noi ca suntem pacatosi sau ca avem deficiente in relatia noastra cu Dumnezeu si cu semenii. Preferam ca noi insine sa ajungem la aceasta concluzie, fara ajutorul semenilor nostri.

In prima Fericire, eu sunt cel care constat starea mea spirituala deplorabila, pentru ca in a doua Fericire sa iau atitudinea corecta: sa-mi deplang starea. Dar incepand cu cel de-al treilea enunt, in ecuatie apar si semenii mei. Ei sunt cei care constata lipsurile mele, le discuta, le critica, le condamna si le popularizeaza. Cum voi reactiona cand altii indreapta reflectorul asupra mea ?

Aceasta este problema pe care o trateaza cea de-a treia Fericire. Insa, in fatza uriasei provocari de a te afla sub reflectorul criticilor celor din jur, Mantuitorul  ne ofera o solutie ceresca, singura acceptata de Dumnezeu: blandetea.

Dar cum sa fii bland cand in jurul tau toti isi flutura amenintator sabiile violentei fizice sau verbale ? Cand toti fac slalom printre legile omenesti si divine pentru a-si atinge scopurile egoiste ? Cum poti sa fii bland cand prin natura ta decazuta esti „un fiu al tunetului”, un fiu al maniei, asemenea lui Iacov si Ioan ?

Adesea ii admiram si-i invidiem pe oamenii care sunt blanzi prin natura lor, fara sa faca niciun efort in sensul acesta. Insa Mantuitorul nu-i fericeste aici pe cei care au o blandete fireasca, care s-au nascut cu un temperament mai domol si mai rezistent la provocari. Blandetea de care vorbeste Iisus in cea de-a treia Fericire este acea blandete divina, care vine in viata omului ca rod al Duhului Sfant.

     „Caci roada Duhului, dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor. Impotriva acestor lucruri nu este lege” ( Galateni 5, 22.23 ).

Daca asa stau lucrurile, inseamna ca sensul corect al celei de-a treia Fericiri este urmatorul: „Ferice de cei maniosi, violenti si recalcitranti, dar care se lasa imblanziti de Duhul Sfant, caci ei vor mosteni pamantul.”

 

Slabiciune sau virtute ?

     In general, lumea percepe blandetea ca pe o slabiciune a naturii umane. A fi bland, in conceptia ei, inseamna a fi prost, bleg, naiv, lipsit de personalitate si de curaj si resemnat in fatza provocarilor vietii. Blandetea, asa cum o percep oamenii, este un gen de moliciune, inactivitate, pasivitate, lasitate, fiind insotita de acceptarea in tacere a nedreptatii. Intr-un singur cuvant, blandetea este perceputa ca o slabiciune, nicidecum ca o virtute.

Cuvantul lui Dumnezeu, insa, confera cuvantului „blandete” un inteles cu totul diferit. Priviti la Moise, despre care Scriptura afirma ca „era un om foarte bland, mai bland decat orice om de pe fatza pamantului” ( Numeri 12, 3 ). A fost el un om lipsit de personalitate si las in fatza provocarilor vietii ? Ati citit undeva ca el ar fi tacut in fatza nedreptatilor pe care le vedea si ca nu ar fi avut curajul sa-i infrunte pe impotrivitori ? Ne lasa biografia lui Moise imaginea unui om slab, fara putere si fara coloana vertebrala ?

Ar fi absurd sa sustinem asemenea lucruri despre Moise. Pe cel care a avut curajul si puterea sa-l infrunte pe faraon si sa slabeasca un intreg sistem pe care se sprijinea acesta, cel care a avut puterea si rabdarea de a conduce un popor de peste doua milioane de sclavi, timp de patruzeci de ani, in cele mai vitrege conditii de viata, spre Tara Promisa, nu-l puem banui nici macar pentru o clipa de slabiciune, naivitate sau resemnare.

Exemplul Mantuitorului este chiar mai concludent decat al lui Moise. Invitatia plina de dragoste pe care o face tuturor oamenilor cu constiintele impovarate de pacat, este cu atat mai atractiva cu cat El Se recomanda pe Sine ca fiind „bland si smerit cu inima.”

     „Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre” ( Matei 11, 29 ).

Ne ofera insa Evangheliile vreun indiciu de pasivitate, fuga de raspundere, moliciune, lipsa de personailitate si demnitate din partea lui Iisus ? Nicidecum ! Dimpotriva, mai mult decat la orice om care a trait pe pamant, remarcam in viata pamanteasca a Mantuitorului o atitudine mereu ferma, curajoasa si demna. Blandetea Sa nu a insemnat nicidecum naivitate, moliciune, fuga de raspundere sau resemnare. Blandetea Sa nu a fost un defect, ci o virtute.

Daca in conceptia biblica blandetea este cu totul altceva decat gandeste lumea, atunci in ce consta ea ? Sa revenim la Moise ! In ce context afirma Scriptura ca el era cel mai bland om de pe fatza pamantului ? Capitolul 12 din Numeri ne relateaza despre un moment de maxima tensiune din istoria Exodului biblic. Lui Moise, in calitate de lider al poporului, ii era contestata autoritatea de conducator si implicit autenticitatea chemarii sale de catre Dumnezeu in aceasta misiune speciala.

Ironia sortii era ca aceasta contestare venea nu de la niste straini, ci din propria sa familie: de la fratele sau Aaron si sora sa Maria. Dar tocmai in astfel de situatii limita, incarcate de un dramatism si o incarcatura emotionala iesite din comun, se vede daca un om este bland sau nu. Nu in timpul serviciilor divine, cand totul ne transpune in atmosfera cerului, nici in zilele in care toate ne merg bine, cand avem totul din belsug si suntem apreciati de cei din jur. Adevaratul examen al blandetii se da in conditii extreme, ca acelea prin care trecea Moise in acele momente.

Finalul capitolului 12 scoate in evidenta caracterul bland al marelui om al credintei. In loc sa fie satisfacut ca Dumnezeu i-a dat dreptate, si in loc sa tina o predica moralista contestatarilor sai, Moise se roaga pentru vindecarea Mariei.

Da, a te ruga pentru cei vinovati, pentru cei ce te judeca pe nedrept si iti contesta chemarea si autoritatea, aceasta inseamna blandete. Oare cati dintre noi procedam asemenea lui Moise atunci cand cineva ne vorbeste de rau, ne jigneste si ne nedreptateste ? Cati dintre noi, in situatii mult mai putin dramatice ca aceea prin care a trecut el, nu cerem sa cada foc din cer peste cei ce ne-au ranit sufleteste ?

Exemplul lui Moise, dar mai ales cel al Mantuitorului, ne arata ca modul lui Dumnezeu de exercitare a autoritatii nu este forta, ci blandetea. In profetiile mesianice din Isaia, Mesia este numit „Robul Domnului”. Cu toate acestea, se spune despre El ca „El nu va striga, nu-Si va ridica glasul si nu-l va face sa se auda pe ulite. Trestia franta n-o va zdrobi si mucul care mai arde inca nu-l va stinge. Va vesti judecata dupa adevar. El nu va slabi, nici nu Se va lasa, pana va aseza dreptatea pe pamant” ( Isaia 42, 1-4 ).

Cand ucenicii lui Iisus se certau pentru pozitia cea mai inalta in imparatia mesianica pe care o asteptau, Mantuitorul le-a aratat principiul guvernarii lui Dumnezeu si adevaratul mod ceresc de a conduce Universul: „Iisus i-a chemat si le-a zis: „Stiti ca domnitorii neamurilor domnesc peste ele si mai marii lor le poruncesc cu stapanire. Intre voi sa nu fie asa. Ci oricare va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitorul vostru; si oricare va vrea sa fie cel dintai intre voi, sa va fie rob. Pentru ca nici Fiul omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata ca rascumparare pentru multi” ( Matei 20, 25-28 ).

Asadar, blandetea este modul lui Dumnezeu de a conduce Universul, lumea, Biserica si viata fiecarui om care Il recunoaste ca Domn. Or aceasta nu are nimic de-a face cu slabiciunea. Dimpotriva, blandetea este putere. O putere aflata sub controlul dragostei.

 

Imblanzirea „fiarei” din noi

     Darea Legii pe Sinai a fost urmata, la o distanta de doar cateva zile, de una din cele mai mari apostazii a poporului Israel: inchinarea inaintea vitelului de aur ( vezi Exodul 32 ).

Au urmat momente tensionate care au facut ca in Scripturi sa apara subtitluri de capitole ca: „Mania lui Dumnezeu” si „Mania lui Moise”. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Moise s-a rugat pentru poporul amarat, rostind cateva cuvinte-cheie, care ne vorbesc despre o schimbare radicala de atitudine.

     „Indata Moise s-a plecat pana la pamant si s-a inchinat. El a zis: „Doamne, daca am capatat trecere inaintea Ta, Te rog sa mergi in mijlocul nostru, Doamne; poporul acesta este in adevar un popor incapatanat, dar iarta-ne faradelegile si pacatele noastre si ia-ne in stapanirea Ta ! ( Exodul 34, 8.9 ).

Acesta a fost momentul totalei „imblanziri” a lui Moise: dorinta sa exprimata ca Dumnezeu sa stapaneasca peste el si peste poporul sau. Prin natura noastra decazuta, noua nu ne place sa avem stapani peste noi. Asemenea lui Lucifer in curtile ceresti, noi vrem sa fim proprii nostri stapani si, daca se poate, sa stapanim peste cat mai multi oameni si peste cat mai multe lucruri. Spiritul de independenta este lipit de eul nostru la fel cum eticheta unei bauturi este lipita de ambalajul in care este imbuteliata.

Dar unde ne duce in final acest spirit de independenta ? Pe Lucifer l-a izgonit definitiv din slava cerului, iar pe fiul risipitor l-a dus la porci, tanjind de foame dupa roscovele pe care le mancau acestia. Belsugul in viata acestui fiu nerecunoscator si rebel a revenit doar atunci cand si-a recunoscut dependenta de tatal sau: „Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta si nu mai sunt vrednic sa ma chem fiul tau ! Fa-ma ca pe unul din argatii tai…Dar tatal a zis robilor sai: „Aduceti repede haina cea mai buna si imbracati-l cu ea; puneti-i un inel in deget si incaltaminte in picioare. Aduceti vitelul cel ingrasat si taiati-l ! Sa mancam si sa ne veselim, caci acest fiu al meu era mort si a inviat; era pierdut si a fost gasit” ( Luca 15, 18.19.22.23 ).

Blandetea inseamna, asadar, dependenta de Dumnezeu, supunere totala fatza de voia Sa, asa cum este ea exprimata in Cuvantul Sau. Aceasta este dimensiunea verticala a blandetii. Ea are insa si o dimensiune orizontala, evidenta in relatiile pe care le avem cu semenii nostri.

Noul Testament este plin de indemnuri cu privire la exercitarea blandetii in Biserica si societate:

     „Fratilor, chiar daca un om ar cadea deodata in vreo greseala, voi, care sunteti duhovnicesti, sa-l indreptati cu duhul blandetii. Si ia seama la tine insuti, sa nu fii ispitit si tu !” ( Galateni 6, 1 )

     „Si robul Domnului nu trebuie sa se certe, ci sa fie bland cu toti, in stare sa invete pe toti, plin de ingaduinta rabdatoare, sa indrepte cu blandete pe protivnici, in nadejdea ca Dumnezeu le va da pocainta, ca sa ajunga la cunostinta adevarului” ( 2 Timotei 2, 24.25 ).

„Propovaduieste Cuvantul, staruieste asupra lui la timp si ne la timp, mustra, cearta, indeamna cu toata blandetea si invatatura” ( 2 Timotei 4, 2 )

„Ci sfintiti in inimile voastre pe Christos ca Domn. Fiti intotdeauna gata sa raspundeti oricui va cere socoteala de nadejdea care este in voi; dar cu blandete si cu teama” ( 1 Petru 3, 15 )

In lumina Cuvantului lui Dumnezeu, blandetea nu inseamna nici nepasare, nici moliciune, nici lipsa de personalitate si demnitate. Ea inseamna delicatete in relatia cu cei cazuti si cu inima zdrobita. Ea inseamna tact in rezolvarea problemelor spinoase ale Bisericii si societatii; inseamna bunavointa fatza de cei ce doresc sa se intoarca la Dumnezeu, dar si fermitate fatza de cei nesinceri si ipocriti.

Blandetea inseamna a renunta la apucaturile de lup. Asa cum se exprima un comentator al Fericilor, blandetea inseamna sa ne taiem „ghearele” cu care-i zgariem pe cei din jur, sa ne scoatem „coltii” cu care-i muscam pe altii si sa renuntam la „copitele” cu care ii lovim pe altii. Blandetea inseamna sa biruim fiara din noi, devenind miei in mijlocul lupilor.

Dar poti fi fericit fiind miel intr-o lume a lupilor ? Daca Domnul o spune, cu siguranta ca raspunsul este afirmativ. Pentru ca fericirea celor blanzi consta tocmai in esenta lucrurilor. Blandetea, ca si bunatatea si facerea de bine, aduce cu sine in mod natural si pace, multumire si echilibru. Aduce fericire. De ce ? Pentru ca asa a fost construit de Creator intregul Univers impreuna cu fiintele inteligente din el.

Dupa cum cruzimea, rautatea, mania, invidia si alte „gauri negre” ale caracterului omului firesc fac rau in primul rand celui care cultiva aceste trasaturi, la fel si blandetea face bine in primul rand celui care o doreste si o cultiva in viata sa. John Bunyan spunea: „Cine este jos, nu are de ce sa se teama de cadere.” Si daca nu ai de ce sa te temi, esti un om fericit.

De milenii, Diavolul, insotit de „haita” sa de „lupi”, se lupta impotriva poporului lui Dumnezeu ca sa-l starpeasca. Totusi, cei ce vor mosteni pamantul nu vor fi „lupii”, ci „mieii”. Nu cei ce se lupta pentru stapanirea pamantului il vor stapani, ci cei ce il vor primi ca mostenire.

Cand mostenesti ceva, intri in posesia acelui lucru fara sa te lupti pentru el. Il primesti pur si simplu si te bucuri de el. Il primesti pentru ca esti iubit. Si pentru ca Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4, 8 )

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Fericirile și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free