Psalmul 137 – Nostalgia sclavilor

Psalmul 137 – Nostalgia sclavilor

 

   1. „Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam când ne aduceam aminte de Sion.

     2. În sălciile din ţinutul acela ne atârnaserăm harpele.

     3. Căci acolo, biruitorii noştri ne cereau cântări şi asupritorii noştri ne cereau bucurie zicând: „Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului !”

     4. Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin ?

     5. Dacă te voi uita, Ierusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei !

6. Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele !

     7. Adu-Ţi aminte, Doamne, de copiii Edomului, care, în ziua nenorocirii Ierusalimului, ziceau: „Radeţi-l, radeţi-l din temelii !”

     8. Ah ! fiica Babilonului, sortită pustiirii, ferice de cine-ţi va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut!

     9. Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi şi-i va zdrobi de stâncă !”

 

„Cantarea captivului”

     Psalmul 137 este unic in intreaga carte a Psalmilor. Supranumit si „cantarea captivului”, dat fiind faptul ca scrierea lui este legata de perioada captivitatii babiloniene, aceasta elegie in tonuri funebre nu poate sa nu trezeasca in inima cititorului o profunda compasiune pentru poporul evreu ajuns in robie.

In mod paradoxal, Psalmul 137 este o cantare a tacerii. Robii evrei, aflati pe malurile raurilor Babilonului, coplesiti de nostalgia Tarii Sfinte si indurerati de situatia lor prezenta, nu mai pot canta. Nici chiar la solicitarea malitioasa a stapanilor lor ! Harpele lor agatate in salcii este un semn al incetarii cantului – o greva a inimii care nu mai cunoaste bucuria de alta data.

In aceasta cantare a tacerii, se unesc intr-un amestec ciudat iubirea fatza de Ierusalimul distrus cu ura fatza de Babilonul victorios, mandria nationala cu umilirea la care este supus poporul din partea noilor lui stapani, tristetea pentru nenorocirile abatute asupra poporului cu fericirea de a se vedea razbunat pe vrajmasii sai.

Un amestec de umbre si lumini, o fresca a nostalgiei si a intristarii pe care le resimte un popor fara patrie – acesta este Psalmul 137: o emblema pentru toate tragediile umane, fie personale, fie colective.

 

Pe malurile instrainarii

     Distrugerea Ierusalimului in anul 586 I.Chr. a zguduit din temelii natiunea iudaica. Ecourile acestui tragic eveniment se mai aud si astazi in sanul comunitatii israelite, care comemoreaza acest nefast eveniment istoric prin zi de doliu, de post si lamantatii. Din acest punct de vedere, Psalmul 137 este un memorial al exilului babilonian, in care Ierusalimul, cetatea martir, a devenit marea rastignita a tuturor natiunilor pamantului.

Psalmul descrie starea de spirit a exilatilor evrei, cu nota ei de tristete pentru suferintele indurate, si de nostalgie dupa cetatea iubita – Ierusalimul. Ei, cei care alta data se duceau cu atata bucurie la Ierusalim pentru a se inchina lui Yahweh in templul Sau, acum trebuie sa-si planga soarta pe malurile strainatatii, nemangaiati si fara speranta.

„Pe malurile raurilor Babilonului stateam jos si plangeam cand ne aduceam aminte de Sion. In salciile din tinutul acela ne atarnaseram harpele. Caci acolo biruitorii nostri ne cereau cantari si asupritorii nostri ne cereau bucurie, zicand: „Cantati-ne cateva din cantarile Sionului !” ( vers. 1-3 ).

Babilonul era cunoscut ca „tara multor ape” ( vezi Ieremia 51,13 ). Cele doua fluvii mari: Eufratul si Tigrul aveau o multime de afluenti, si o multime de canale strabateau Babilonia de alta data. Pe malurile acestor ape, evreii isi plangeau soarta, curgerea apelor unindu-se cu raurile de lacrimi de pe obrajii si din inimile lor.

Cum sa mai canti imnuri de lauda in asemenea conditii ? Harpele agatate in salciile de pe mal nu inseamna neaparat greva sau razvratire impotriva unui Dumnezeu care a ingaduit suferinta poporului, ci mai degraba neputinta de a te bucura cand esti atat de departe de cetatea iubita, si cand stii ca zidurile ei si ale templului sunt in ruine.

Si daca aceasta suferinta nu era suficienta pentru un popor exilat, vrajmasii stiu sa adauge sare pe ranile lor sangerande. Cerandu-le iudeilor sa cante din imnurile Sionului, stapanii Babilonului ii ridiculizau pe robii evrei: „Vedeti ce mare este Dumnezeul vostru ? Cantati-I acum, pentru ca v-a abandonat in mainile noastre ! Aduceti-I laude, pentru ca a ingaduit ca templul Lui cel sfant sa fie distrus !”

Insa a canta un imn al Sionului la comanda asupritorilor ar fi insemnat un gest total nepotrivit pentru robii evrei. In asemenea conditii, imnurile lor de lauda ar fi fost doar „o arama sunatoare sau un chimval zanganitor” ( 1 Corinteni 13, 1 ), o simpla insiruire de sunete false si golite de continut, o injosire a demnitatii lor nationale.

De fapt, Psalmul 137 reda in tonurile sale elegiace conflictul dintre doua cetati, doua culturi si doua religii cu totul diferite: Ierusalimul si Babilonul. Pe plan spiritual, acest conflict milenar continua si astazi. Ierusalimul ceresc, vazut de apostolul Ioan ca fiind „mireasa Milelului” ( Apocalipsa 21,9 ) este intr-un conflict pe viata si pe moarte cu Babilonul spiritual pamantesc, „locasul dracilor” si „inchisoarea oricarui duh necurat” ( Apocalipsa 18, 2 ), care „a adapat toate neamurile din vinul maniei curviei ei” ( Apocalipsa 14,8 ).

Conflictul acesta este real si va dura pana la sfarsit, pana cand Dumnezeu va spune: „Destul !” Iar noi, fiii secolului al XXI-lea, ne aflam fie intr-o tabara, fie in alta.

 

Dorul de patrie

     Robia babiloniana a fost de departe o robie mult mai usoara decat cea egipteana. Evreii dusi in exil au avut dreptul sa-si intemeieze familii si sa-si construiasca locuinte, sa inceapa afaceri si sa duca o viata apropiata de normal ( vezi Ieremia 29, 5-7 ).

Timp de saptezeci de ani, cat a durat exilul babilonian, evreii au dus o viata suportabila, unii dintre ei chiar prosperand. Cu toate acestea, dorul de tara nu putea fi inabusit. Oricat de bine o duceau in Babilon, acesta ramanea un „pamant strain” ( vers. 4 ) in care ei nu-si puteau gasi linistea, sensul existentei si al demnitatii lor nationale. Pentru evrei, Babilonul era de doua ori strain: odata pentru ca el apartinea unui alt popor, iar in al doilea rand pentru ca el era exponentul unei religii pagane.

Gandul lor se indrepta zi de zi, oriunde i-ar fi condus cararile vietii, spre cetatea mult iubita, dar aflata acum in ruine – Ierusalimul. Era posibil ca, aflati la asa o mare departare si intr-un mediu cu totul pagan, intr-o alta cultura si plecati din tara de un asa numar mare de ani, ei sa-si uite radacinile ?

Parca dorind sa elimine o asemenea posibilitate sumbra, psalmistul rosteste un juramant cu blestem: „Daca te voi uita, Ierusalime, sa-si uite dreapta mea destoinicia ei ! Sa mi se lipeasca limba de cerul gurii, daca nu-mi voi aduce aminte de tine, daca nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele !” ( vers. 5.6 ).

Insa amintirile duioase despre cetatea lor mult iubita erau umbrite de alte amintiri, nu la fel de placute. Memoria nationala a retinut tot raul pe care doua popoare l-au facut poporului Israel: Edomul si Babilonul. Oare poti uita acest rau cand tara ta este in paragina, Ierusalimul si templul sunt in ruina, iar poporul nimicit ? Da, de iertat, poti ierta raul care ti s-a facut. Insa de uitat, nu poti sa uiti. Cicatricile iti vor aduce mereu aminte de el.

In pofida inrudirii lor cu israelitii, edomitii s-au purtat mereu cu dusmanie fatza de ei de-a lungul timpului, bucurandu-se ori de cate ori Israel trecea printr-o criza nationala, si profitand de orice ocazie pentru a-i face rau. Asa s-a intamplat si in cazul campaniei militare a lui Nebucadnetar impotriva Ierusalimului.

Profetul Obadia descrie pe larg atitudinea ostila a edomitilor fatza de Israel in timpul campaniei lui Nebucadnetar ( Obadia 10-14 ), sprijinul pe care l-au dat babilonienilor, jaful facut in tara si masacrarea israelitilor, rudele lor de sange. Pentru tratamentul inuman pe care l-au aplicat unui popor-frate, Edomul a fost deseori mustrat de profetii Vechiului Testament ( vezi Ieremia 49,7; Plangeri 4,21; Ezechiel 25,12-14; Ioel 3,19; Amos 1,11 ).

Avand in minte toate atrocitatile savarsite de edomiti fratilor lor israeliti, psalmistul rosteste o imprecatie ( blestem ), cerand de la Dumnezeu razbunare: „Adu-Ti aminte, Doamne, de copiii Edomului, care in ziua nenorocirii Ierusalimului ziceau: „Radeti-l, radeti-l din temelii !” ( vers. 7 ).

In ceea ce privste Babilonul, vrajmasul principal al Ierusalimului, psalmistul rosteste o „fericire” ciudata: „Ah, fiica Babilonului, sortita pustiirii, ferice de cine-ti va intoarce la fel raul pe care ni l-ai facut ! Ferice de cine va apuca pe pruncii tai si-i va zdrobi de stanca !” ( vers. 8.9 ).

Uciderea pruncilor nevinovati ai popoarelor cucerite era o practica cruda, dar obisnuita in razboaiele din vechime ( vezi 2 Regi 8,12; Isaia 13,16; Osea 10,4 ). Si pentru ca tratamentul inuman fusese aplicat chiar de Babilon, autorul incheie psalmul enuntand o lege a vietii: „Cum ai facut, asa ti se va face; faptele tale se vor intoarce asupra capului tau” ( Obadia 15 ).

„Caci cu ce judecata judecati, veti fi judecati; si cu ce masura masurati, vi se va masura” ( Matei 7,2 ).

 

Un mesaj actual

     Astazi, Biserica lui Christos se afla pe malurile raurilor Babilonului modern, deplangand starea decazuta a lumii si asteptand cu infrigurare eliberarea. Daca esti un crestin adevarat, niciodata nu te vei simti cu adevarat acasa pe acest pamant, caci orice copil al lui Dumnezeu are simtamantul ca in aceasta viata el este doar un „strain si calator” ( Evrei 11, 13 ), in cautarea „unei patrii mai bune, adica o patrie ceresca” ( Evrei 11,16 ).

Oricate oferte ademenitoare ti-ar oferi Babilonul lumii acesteia, ele sunt doar margele de sticla in comparatie cu adevaratele valori pe care le aduce cu sine Ierusalimul ceresc. Astepti si tu „cetatea care are temelii tari, al carui mester si ziditor este Dumnezeu” ( Evrei 11,10 ) ? Sau te-ai resemnat cu ceea ce–ti ofera Babilonul modern in care ne-am nascut cu totii ?

Trupeste, inca suntem legati de acest Babilon pamantesc. Suntem inca robii lui, fie ca recunoastem, fie ca negam aceasta realitate. Insa incotro se indreapta inima ta ? Are Ierusalimul ceresc, cu tot ce presupune numele lui, un loc in cele mai frumoase ganduri si sentimente ale tale ? In curand va veni eliberarea. Dar in care tabara vei fi gasit ?

Lori Balogh

 

 

This entry was posted in Psalmii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.