Despre experientele noastre cu Dumnezeu

Despre experientele noastre cu Dumnezeu

„De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau.”

( Romani 8,28 )

 

De obicei, atunci cand suntem intrebati daca am avut recent o experienta cu Dumnezeu, ezitam sa raspundem, mai ales daca este vorba de o marturie data in public. Oare de ce ezitam sa impartasim si altora experientele noastre cu Dumnezeu, cand cunoastem indemnul apostolului Pavel din Epistola catre efeseni: „Vorbiti intre voi cu psalmi, cu cantari de lauda si cantari duhovnicesti, si cantati si aduceti din toata inima lauda Domnului” ( Efeseni 5,19 ) ?

Unii vor spune ca timiditatea si emotivitatea sunt cauzele care ii impiedica pe cei mai multi credinciosi sa-si relateze experientele personale cu Dumnezeu. Intr-adevar, trebuie sa recunoastem ca acestea sunt cauze obiective ale retinerii noastre, tinand de structuura noastra launtrica.

Dar nu toti suntem timizi si emotivi ! De ce, totusi, si cei care nu au complexe de inferioritate si sunt foarte sociabili in relatiile interumane au retineri atunci cand sunt solicitati sa relateze in public experientele lor cu Dumnezeu ?

Va propun sa identificam cateva cauze ale atitudinii rezervate cu privire la acest subiect, iar apoi sa vedem ce putem face ca sa devenim mai deschisi si comunicativi.

1) O prima cauza a retinerii noastre de a relata experientele noastre cu Dumnezeu se afla intr-o prejudecata: avem falsa impresie  ca o experienta cu Dumnezeu trebuie sa fie ceva spectaculos, ceva iesit din comun, si care se intampla doar in viata anumitor oameni.

Am ascultat cu placere relatarea experientei unui pastor evanghelic, o experienta cu adevarat uimitoare si spectaculoasa. Pastorul se afla pe continentul american cu o anumita misiune, si dupa incheierea acesteia s-a indreptat spre aeroport pentru a se imbarca in avionul spre Europa.

Ajuns la aeroport, a constatat ca avionul avea o intarziere de zece ore. Ce sa faca in acest timp ? A cautat un loc retras si linistit si a inceput sa citeasca. Insa orele treceau greu si foamea si-a aratat coltii. Pentru a o potoli, pastorul s-a indreptat spre un magazin din incinta aeroportului, unde a comandat ceva de mancare. Dar cand sa scoata portmoneul din buzunar, constata ca acesta nu mai era la locul lui.

Intr-o astfel de situatie, unii albesc, altii ingalbenesc, altii rosesc sau se innegresc la fatza, in functie de structura biologica a fiecaruia. Nu stim in care din aceste situatii s-a aflat pastorul atunci cand a constatat ca este singur, fara niciun ban, fara pasaport si fara niciun alt act, intr-un aeroport strain in care se aflau sute sau mii de calatori, si la mii de kilometri distanta de tara.

Situatia era fara iesire si cu adevarat disperata, caci fara pasaport nu se putea imbarca nici in avion, nici nu putea parasi aeroportul. Se afla izolat pe un teritoriu al nimanui, fara posibilitatea de a iesi din el.

Prima lui reactie a fost sa se caute in toate buzunarele si in toate bagajele. Portmoneul era insa de negasit. A doua reactie a fost sa caute portmoneul pe sub scaune, la toaleta si prin toate locurile din aeroport pe unde trecuse mai devreme. Spre disperarea lui, nici de data aceasta nu l-a gasit.

Urmatoarea reactie a fost aceea aceea de a se adresa biroului de informatii al aeroportului, rugand-o pe functionara sa anunte prin statie pierderea portomeului, impreuna cu rugamintea ca eventualul lui gasitor sa-l predea la ghiseu. Insa minutele treceau greu si niciunul din sutele de calatori nu s-a prezentat la biroul de informatii cu vestea cea buna atat de mult asteptata.

Coplesit de situatie, pastorul s-a asezat pe scaun, a inchis ochii si a rostit o rugaciune scurta: „Doamne, Tu stii in ce situatie disperata ma gasesc. Tu stii unde se afla portmoneul meu cu toate actele si banii. Cand voi deschide ochii, Te rog, indrepta-mi privirea spre acea persoana care ma poate ajuta sa-l gasesc.

Si pastorul a deschis ochii… Din sutele de oameni care asteptau in aeroport, privirea i s-a oprit din prima clipa asupra unui asiatic care asculta muzica in casti. S-a indreptat spre el si l-a abordat politicos in limba engleza: „Domnule, nu cumva ati gasit un portmoneu cu actele mele ?”

Asiaticul l-a privit uimit: „Extraordinar ! Da, domnule, am gasit un portmoneu. Dar sa vedem daca este al dv.” Apoi a scos pasaportul din portomoneu, a confruntat poza cu chipul pastorului, si dupa ce s-a convins ca pasaportul ii apartinea celui din fatza sa, i l-a inmanat. De ce nu reactionase asiaticul la anunturile din statie ? Pentru simplul motiv ca asculta muzica la casti…

Ati dori sa aveti astfel de experiente cu Dumnezeu ? Dar inainte sa raspundeti, va rog sa va ganditi bine. Ati dori sa va aflati la mii de kilometri distanta de tara, intr-un aeroport cu sute de calatori straini, si sa va treziti singur, fara niciun ban si fara niciun act asupra dumneavoastra ? Cred ca nimeni nu si-ar dori sa repete experienta pastorului, chiar daca ea a avut un happy-end.

Imi amintesc ca in copilarie, impreuna cu alti copii de varsta mea, m-am suit intr-un pom sa culeg niste mere. Insa, tot intinzandu-ma dupa ele, nu am observat ca creanga pe care stateam era uscata. La un moment dat aceasta a cedat, iar eu am cazut de la o inaltime de circa trei metri direct pe spate. Copii s-au speriat si au fugit, iar eu, timp de aprape un minut, nu am putut respira.

Cu toate acestea, nu mi s-a intamplat nimic rau. As fi putut sa-mi fracturez coloana vertebrala, si astazi sa umblu intr-un carucior, paralizat de la gat in jos. Si totusi, Dumnezeu nu a ingaduit sa-mi rup nici macar un singur deget in acea cazatura. Pentru mine este o experienta spectaculoasa, insa nu as vrea sa mai trec prin asa ceva.

Intr-o alta ocazie, tot copil fiind, intorcandu-ne dintr-o excursie la munte cu mama, doua matusi si verisoara mea, am hotarat sa luam o masina de ocazie. Ne-am bucurat cand a oprit un IMS, caci avea loc suficient pentru toti. Insa curand ne-am dat seama de gravitatea situatiei: soferul era beat si conducea cu viteza excesiva.

Nici acum nu mi s-a sters din memorie imaginea masinii noastre ajunsa pe doua roti pe banda opusa, intr-o curba la dreapta si fara vizibilitate. Cand in fatza noastra a aparut un autobuz care circula regulamentar, am inchis ochii si am tipat cu totii cat am putut de tare, crezand ca ne-a venit sfarsitul. Nici acum nu-mi pot explica cum am fost salvati de ingerii lui Dumnezeu dintr-un accident iminent.

Pentru mine, si aceasta este o experienta iesita din comun, insa nu as vrea sa mai trec prin asa ceva. Da, experientele spectaculoase presupun situatii limita de viata, crize majore si un stres inimaginabil. Si nimeni nu-si doreste asemenea lucruri.

     2) O alta cauza care ne determina sa fim retinuti in a povesti experientele noastre cu Dumnezeu este teama de a nu deveni vulnerabili.

Suntem inconjurati nu doar de prieteni si persoane care ne simpatizeaza , ci si de neprieteni ( ca sa nu spun dusmani ! ). Acestia din urma s-ar putea folosi de informatiile pe care le oferim in relatarea experientelor noastre pentru a rade de noi pe la spate, pentru a ne critica sau ne judeca gresit. Isi doreste cineva asa ceva ? Desigur ca nu ! Si atunci, mai bine tacem, tinand doar pentru noi experientele noastre Dumnezeu.

In cele ce voi relata in continuare, sunt constient ca pot deveni vulnerabil, determinandu-i pe unii cititori sa judece gresit situatiile descrise, sau chiar sa le trezeasca zambete malitioase. Insa tocmai dorinta de a invinge aceasta piedica in calea comunicarii si a comuniunii dintre credinciosi – teama de a nu deveni vulnerabili – ma motiveaza sa relatez modul in care Dumnezeu a condus lucrurile astfel ca eu si sotia mea sa ne cunoastem si sa ne apropiem sufleteste unul de altul, inainte de face pasul casatoriei.

Avusesem niste dezamagiri pe linie sentimentala, fapt ce m-a determinat sa-I spun Domnului: „Doamne, pana acum am ales eu si am dat gres. Alege-o Tu pe cea care stii ca imi va fi cel mai potrivit tovaras de viata.”

Nu stiu cat timp a trecut de cand I-am incredintat Domnului aceasta problema, dar stiu cand a venit raspunsul. Participam la masa de nunta a unui prieten, iar la masa la care ma aflam erau inca doi baieti si o fata. Discutia noastra se invartea in jurul unui subiect foarte presant pentru noi: planuirea unei excursii de mai multe zile in Masivul Piatra Craiului si M-tii Iezer-Papusa.

Toate bune si frumoase, dar ramanea o necunoscuta: ce sa facem cu o fata singura intre trei baieti ? Ne-am gandit ca nu se va simti bine singura si am hotarat sa mai chemam cel putin o fata in acea excursie, care sa-i fie tovarasa. Dar pe cine sa chemi ? Era duminica seara, iar a doua zi trebuia deja sa plecam in excursia mult visata.

In clipa in care nu stiam cum sa rezolvam aceasta problema, de la o alta masa si din mijlocul unui alt grup de tineri, a venit la masa noastra viitoarea mea sotie. Ne cunoasteam din vedere de la biserica, dar intre noi nu se infiripase pana atunci niciun sentiment. Cea care urma sa-mi devina sotie s-a integrat repede in grupul nostru, i-am povestit despre planurile noastre si, in final, i-am adrest intrebarea: „Vrei sa vii cu noi in excursie ?”

     „Da, as vrea mult, dar nu stiu daca ma lasa mama.” Apoi am facut ultimele planuri si ne-am retras mai devreme de la masa de nunta, pentru a avea timp sa ne pregatim bagajele. A doua zi urma sa ne intalnim cu totii in gara dis-de-dimineata.

Lucru care s-a si intamplat. Era o zi frumoasa de vara, foarte promitatoare pentru o asemenea excursie. Iar noi, cei trei baieti si o fata, pregatiti pentru o intreaga saptamana petrecuta pe munte, o asteptam pe cea de-a doua fata. Intr-un tarziu, fara niciun bagaj de excursie, viitoarea mea sotie si-a facut aparitia, spunandu-ne cu tristete ca mama ei nu o lasa in acea excursie.

Ce sa facem ? Ne-am mobilizat pe loc, am luat o bucata de hartie si i-am scris mamei sale un bilet in care o rugam fierbinte sa o lase pe fata cu noi, asigurand-o ca nu se va intampla nimic rau, ca suntem baieti seriosi si avem teama de Dumnezeu. Am trimis mesajul, iar noi am horatat sa amanam plecarea pana vom afla raspunsul final.

Dupa cateva ore, cine credeti ca venea incarcata cu bagajele de excursie si cu fatza radiind de bucurie ? Viitoarea mea sotie. Ne-am urcat in tren si astfel a inceput o excursie de vis, in care timp de sapte zile am avut parte de nu doar de peisaje impresionante si de trairi deosebite, dar si de o experienta a cunoasterii reciproce. In acele zile, ceva s-a intamplat in inimile noastre, a mea si a viitoarei mele sotii, astfel incat la sfarsitul excursiei am indraznit sa-i cer prietenia. A urmat un an de prietenie, apoi unul in calitate de logoditi, dupa care ne-am unit destinele in fatza altarului.

Oare ce s-ar fi intamplat daca nu ar fi existat acea nunta ? Sau daca nu am fi fost invitati si noi ? Sau daca nu am fi planuit excursia ? Ce s-ar fi intamplat daca am fi hotarat sa mergem in excursie doar baieti ? Sau daca mama sotiei nu ar fi lasat-o nici un urma rugamintii noastre ? Nu stiu cum s-ar fi desfasurat viata noastra intr-un asemenea scenariu, insa acum pot spune cu certitudine ca Dumnezeu a asezat toate piesele puzzle-ului astfel incat sa fim adusi aproape unul de altul, pentru a ne cunoaste si a se trezi in inimile noastre acea dragoste care urma sa stea la temelia unei casnicii de o viata.

De ce am devenit vulnerabil relatand aceasta experienta cu Dumnezeu ? Pentru ca eventualii neprieteni ar putea sa rada malitios de noi, insinuand: „Trei baieti si doua fete singuri pe munte… Atatea zile… Sigur acolo s-a intamplat ceva…”

Si totusi, in acele zile nu s-a intamplat nimic rau, nimic de care sa ne mustre constiinta si sa ne fie jena mai tarziu. Dumnezeu este martor in aceasta privinta.

     3) O alta cauza a retinerii noastre de a povesti experientele noastre cu Dumnezeu este teama ca cei care ne asculta sa nu considere aceste experiente simple intamplari.

Pe cand fiul nostru era mic, a trebuit sa megem cu el intr-un centru universitar pentru a-i face niste analize. Dupa ce am facut analizele, sotia a ramas in localitate pentru a lua rezultatele, in timp eu si cu fiul nostru ne-am urcat in masina, pornind spre casa.

Era o zi ploioasa si soseaua era umeda. La un moment dat, ne-am trezit in spatele unui camion care mergea destul de incet si, ca sa nu ne mai stropeasca, am decis sa-l depasesc. Dupa asigurarile de rigoare, am facut manevra de depasire si ne-am continuat drumul. Nu au trecut decat cateva secunde, si din sens opus, un BMW venind in mare viteza, a trecut de noi si a derapat, intrand frontal in camionul pe care tocmai il depasisem.

Cand am realizat gravitatea accidentului, in urma caruia camionul s-a izbit intr-o casa de pe marginea drumului, iar BMW-ul s-a dezmembrat in zeci de bucati imprastiate pe o raza de circa o suta de metri, am stiut pe loc ca Satana pregatise acel accident pentru noi. Daca Dumnezeu nu m-ar fi inspirat sa fac acea depasire la timp, in locul camionului am fi fost loviti noi, iar astazi acest articol nu ar mai fi avut cine sa-l scrie.

„Intamplare, hazard, noroc”, ar spune unii. Si o astfel de concluzie ar putea usor sa ne descurajeze sa impartasim si altora astfel de experiente. Pentru mine insa a fost evidenta interventia Providentei divine. Ma intreb: Cum se face ca unele lucruri se intampla doar atunci cand te rogi si ai o relatie buna cu Dumnezeu, iar atunci cand nu te rogi, astfel de lucruri nu se mai intampla ?

4) Unele experiente cu Dumnezeu le consideram prea intime pentru a fi impartasite si altora. Iata o alta cauza a retinerii noastre de a impartasi altora experientele noastre cu Dumnezeu.

Este adevarat ca unele lucruri nu trebuie spuse in public. Unele lucruri tin de intimitatea relatiei nostre cu Dumnezeu si nu trebuie cunoscute nici macar de membrii familiei. Insa la fel de adevarat este ca sunt lucruri si experiente pe care, daca nu le impartasim altora, nu avem cum sa-i ajutam sa treaca cu bine de crizele existentiale cu care noi insine am fost confruntati.

Ce s-ar fi intamplat daca apostolul Pavel nu ar fi scris despre luptele sale sufletesti din Romani capitolul 7 ? Am fi ramas cu falsa impresie ca el a fost un crestin desavarsit, fara lupte si tendinte spre rau, in timp ce noi, vazand cate lupte avem de dus in viata, ne-am fi descurajat. Dar tocmai faptul ca el ( ca de altfel toti scriitorii Bibliei ) „era supus acelorasi slabiciuni ca si noi” ( vezi Iacov 5,17 ), dar a biruit aceste slabiciuni prin puterea harului lui Dumnezeu ( vezi Romani 8,1 ), ne incurajeaza sa nu capitulam in lupta, ci sa nadajduim in biruinta deplina.

Ce s-ar fi intamplat daca David nu ar fi scris psalmii de pocainta 32 si 51, in care vorbeste cu durere despre pacatul sau si despre pocainta sa ? Cate mii de oameni au fost incurajate sa urmeze exemplul pocaintei lui David tocmai pentru ca marele imparat al lui Israel s-a facut vulnerabil, scriind pentru toate generatiile viitoare despre experienta sa dureroasa !

De aceea, sa cerem de la Dumnezeu intelepciune pentru a sti ce anume poate fi spus in public despre experientele noastre cu Dumnezeu si ce poate fi de folos spre zidirea altora. Iar acele lucruri si detalii care nu-i vor zidi sufleteste pe semenii nostri, sa le tinem doar pentru noi.

     5) In calea impartasirii altora a propriilor noastre experiente cu Dumnezeu se afla si o alta prejudecata: consideram ca experientele noastre trebuie sa contina ceva rau ce ni s-ar fi putut intampla, dar de care ne-a ferit Dumnezeu.

Dar atunci cand ni se intampla doar lucruri bune, acestea nu sunt experiente cu Dumnezeu la fel de evidente ? Daca avem picioare sanatoase si putem sa ne deplasam unde dorim, acest lucru nu este o experienta cu Dumnezeu ? Trebuie oare sa ajungem pe masa de operatie si sa ajungem sa umblam din nou pentru a considera ca am avut o astfel de experienta ?

Daca avem un loc de munca si camara plina, pentru ca ne-a binecuvantat Dumnezeu, aceasta nu este o experienta cu El ? Trebuie oare sa fim someri si sa ajungem sa nu stim ce sa punem pe masa copiilor pentru ca sa recunoastem in asta interventia lui Dumnezeu ?

Va invit sa facem impreuna un exercitiu de imaginatie, legat de caderea manei in pustie. In prima zi in care a cazut mana, evreii, uluiti de minunea evidenta din fatza lor, au exclamat: „Man hu ?” ( „Ce este aceasta ?” – vezi Exodul 16, 15 ).  De la aceasta  expresie de uimire deriva insusi cuvantul „mana”.

Apoi minunea s-a repetat a doua zi, a treia zi si asa mai departe… In Ziua Pregatirii ( vinerea ), au adunat o cantitate dubla de mana, pentru a avea hrana si pentru ziua de Sabat care urma. O alta minune care o amplifica pe cea a caderii manei intr-un pustiu arid, hranind cateva milioane de oameni, era aceea ca, spre deosebire de celelalte zile ale saptamanii, in Sabat mana adunata cu o zi inainte nu se strica.

Insa, repetandu-se zi dupa zi, luna dupa luna si an dupa an, timp de 38 de ani,  minunea caderii manei si-a pierdut din spectaculozitate, devenind pentru israeliti ceva natural si obisnuit, la fel ca un rasarit de soare sau caderea picaturilor de roua.

Oare lucrul acesta nu ni se intampla si noua, obisnuindu-ne cu binecuvantarile lui Dumnezeu  si considerandu-le ca apartinand cotidianului normal al vietii ?

In viata unui copil al lui Dumnezeu, nu doar atunci cand se intampla lucruri rele acestea dau nastere la experiente cu Dumnezeu, ci tot ce se intampla in viata sa este o permanenta experienta cu El.

Caci este scris: „De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau” ( Romani 8, 28 ).

Sa observam superlativul: „toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” ! Viata unui copil al lui Dumnezeu este asemena mecanismului unui ceas de pe vremea bunicilor: in timp ce unele rotite se invart intr-un sens, altele se invart in sens opus.

Asa este si in viata: unele lucruri ne merg bine, in timp ce altele ne merg rau. Insa, daca suntem credinciosi lui Dumnezeu, El va avea grija ca, in final, suma sa fie un real castig pentru noi. Un castig vesnic.

Permiteti-mi sa va dau cateva indemnuri ( de altfel, mi le adresez in primul rand mie ). Tineti cu scumpatate la experientele dv. cu Dumnezeu ! Nu le ignorati si, daca este posibil, scrieti-le intr-un jurnal intim ! Acele experiente cu Dumnezeu despre care credeti ca le vor fi de folos si altora, povestiti-le fara retineri, fara tema a de a deveni vulnerabili. In fond, nu parerea oamenilor despre noi conteaza cel mai mult, ci parerea lui Dumnezeu despre noi este ceea ce conteaza cu adevarat.

Nu tineti aceste experiente doar pentru dv., asa cum a facut robul necredincios cu talantul stapanului sau, ingropandu-l. Priviti aceste experiente ca pe un „ulei de rezerva” ( vezi Pilda celor zece fecioare, Matei 25, 1-13 ), care va va lumina calea in timpurile de stramtoarare care vor veni, fie in viata personala, fie in viata Bisericii sau a lumii intregi.

Aceste experiente cu Dumnezeu sunt unice. Nimeni nu le mai are in afara de noi. Insa ele vor constitui bagajul pe care-l vom lua cu noi dincolo de aceasta viata, in viata viitoare pregatita de Dumnezeu tuturor copiilor Sai credinciosi.

Ce credeti: avea dreptate Iov cand spunea, la sfarsitul acelei zile nefaste in care si-a pierdut intreaga avere si toti cei zece copii: „Gol am iesit din pantecele mamei mele, si gol ma voi intoarce in sanul pamantului…” ( Iov 1,21 ) ?

Daca din punct de vedere material, el avea perfecta dreptate, caci venim in aceasta lume fara nimic, si o parasim fara sa luam cu noi nimic din cele materiale, din punct de vedere spiritual, Iov gresea. Cand parasim aceasta lume, lasam in urma o influenta ( se spune ca in cursul vietii un om influenteaza circa 10 000 de oameni ), dar la fel de adevarat este ca vom lua cu noi ceva deosebit de valoros: un caracter cu care ne vom infatisa inaintea scaunului de judecata a cerului, si experientele noastre cu Dumnezeu, care vor constitui „materialul didactic” pentru lucrarea misionara viitoare.

Se indoieste cineva de faptul ca, in cer, cei mantuiti vor continua sa faca lucrare misionara, chiar daca este vorba de un alt inteles al ei ? Atunci sa reciteasca Pilda polilor din Luca 19, 11-27, si sa mediteze la rasplata data robilor credinciosi. Cat de mult adevar se afla in versurile unei cantari crestine:

„Ingerii pot sa mareasca prin cantari pe Dumnezeu,

Dar ca despre har sa cante, ei nu pot, ci numai eu.”

De aceea, va doresc sa aveti cat mai multe experiente cu Dumnezeu, sa le adunati in visteria inimii ca pe un „ulei de rezerva” pentru timpuri de stramtorare, dar sa le si impatasiti celor din jur, spre zidirea lor sufleteasca.

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Experiente cu Dumnezeu. Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Despre experientele noastre cu Dumnezeu

  1. IONUȚ 74 spune:

    Domnul sa fie mărit!Citind articolul ,rememorez experiente de tot felul.Concluzia:Dumnezeu m-a iubit mult si sînt tot mai încredințat de prețuirea Sa.Acum soldat al Lui Hristos, mîine veteran al Lui.Mult spor cu acest blog !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free