Psalmul 139 – Un Dumnezeu atotstiutor si omniprezent

Psalmul 139 – Un Dumnezeu atotstiutor si omniprezent

Către mai-marele cântăreţilor.

Un psalm al lui David

 

  1. „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti,
  2. ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul.
  3. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele.
  4. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul.
  5. Tu mă înconjuri pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine.
  6. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă, ca s-o pot prinde.
  7. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de Faţa Ta ?
  8. Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în Locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo.
  9. Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării,
  10. şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca.
  11. Dacă voi zice: „Cel puţin întunericul mă va acoperi, şi se va face noapte lumina dimprejurul meu !”
  12. iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea străluceşte ca ziua şi întunericul, ca lumina.
  13. Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele:
  14. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta !
  15. Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului.
  16. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.
  17. Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor !
  18. Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.
  19. O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău ! Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge !
  20. Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi !
  21. Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta ?
  22. Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei.
  23. Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima ! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!
  24. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei !”

 

Un psalm unic

     Pe buna dreptate, Ibn Esdra, un comentator evreu din secolul al XII-lea, considera Psalmul 139 ca fiind unic prin maretia sentimentelor exprimate, prin finetea stilului sau, prin varietatea imaginilor artistice si prin profunzimea adevarurilor prezentate.

Niciun alt psalm nu este atat de contemplativ si meditativ cu privire la Persoana lui Dumnezeu, si niciun alt psalm nu trezeste in interiorul fiintei noastre o admiratie mai profunda cu privire la maretia Sa ca acest imn de o sensibilitate aparte.

Prezentand pe larg trei dintre atributele divine: atotstiinta, omniprezenta si atotputernicia, Psalmul 139 este, in esenta, o impresionanta si atragatoare marturisire de credinta a autorului sau, marturisire care a inspirat si a incurajat mii de credinciosi de-a lungul veacurilor.

Frumusetea acestei cantari din Cartea de Laude a poporului Israel rezida nu doar in imaginile artistice cu totul deosebite, sau in temele abordate de psalmist. Ceea ce face ca acest psalm sa fie cu totul deosebit este modul in care autorul reuseste sa ne vorbeasca despre cele trei atribute divine. El nu le prezinta cititorului nici in termeni filosofici greu de inteles, nici in termeni teologici elevati, ci intr-un limbaj simplu, plin de sensibilitate artistica, bazat pe propria sa relatie cu Dumnezeu.

Din punct de vedere structural, Psalmul 139 este construit din patru strofe, fiecare dintre ele fiind alcatuita din cate sase versete. Partea intai ( vers. 1-6 ) vorbeste despre atotstiinta lui Dumnezeu. Partea a doua ( vers. 7-12 ) aduce in lumina un alt atribut divin: omniprezenta. Partea a treia ( vers. 13-18 ) este dedicata atotputerniciei lui Dumnezeu.

Iar in ultima partea a psalmului ( vers. 19-24 ), tema se schimba radical. Intorcandu-si privirea de la maretia lui Dumnezeu, asa cum este oglindita in cele trei atribute amintite, psalmistul isi arata profunda neplacere fatza de oamenii nelegiuiti, pe care-i considera proprii sai vrajmasi. In ce priveste finalul psalmului, acesta este o rugaciune fierbinte catre Dumnezeu, in care autorul Ii cere Acestuia sa-i dea o inima curata si sa-l calauzeasca pe calea vesniciei.

Privit in ansamblu, Psalmul 139 este un act de adorare a Fiintei divine, o reflectie in rugaciune in care autorul ne ofera un model de viziune si intelegere a naturii lui Dumnezeu. Citind acest psalm in liniste, si meditand la temele pe care le propune, nu se poate ca fiinta noastra sa nu fie coplesita de maretia, intelepciunea si slava Creatorului tuturor lucrurilor, aducandu-I inchinarea care I se cuvine. Doar in acest mod ne putem aseza in raport cu El intr-o relatie corecta, realista si aducatoare de multe binecuvantari pentru fiinta umana.

 

Atotstiinta lui Dumnezeu

     Pe cararile vieii, fiind confruntati cu tot felul de probleme si situatii imprevizibile, in mintea noastra se pot naste unele intrebari tulburatoare: Nu cumva lui Dumnezeu I-a scapat din vedere ceva privitor la viata mea ? Si nu cumva, profitand de aceasta „scapare”, Satana ar avea ocazia sa ma loveasca si sa-mi faca rau ? Dumnezeu chiar stie totul, tinand sub controlul Sau tot ce exista in Univers ? Este El suveran peste Creatia Sa, de la ultimul atom pana la cea mai indepartata galaxie ? Imi cunoaste El chiar si cele mai tainice ganduri, intentii si aspiratii ? Este El la curent cu durerile mele sufletesti, cu frustrarile, bucuriile si sperantele mele ?

Psalmul 139 vine sa ne linisteasca aceste temeri, asigurandu-ne ca Dumnezeul nostru nu poate fi niciodata surpins de evenimente neprevazute. Intr-un dialog interior cu Persoana divina, psalmistul face o marturisire de credinta cum rar putem intalni pe paginile Scripturii:

     „Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti, stii cand stau jos si cand ma scol, si de departe imi patrunzi gandul. Stii cand umblu si cand ma culc, si cunosti toate caile mele. Caci nu-mi ajunge cuvantul pe limba, si Tu, Doamne, il si cunosti in totul. Tu ma inconjuri pe dinapoi si pe dinainte, si-Ti pui mana peste mine. O stiinta atat de minunata este mai presus de puterile mele; este prea inalta ca s-o pot prinde” ( vers. 1-6 ).

Ideea pe care ne-o transmite autorul este aceea de transparenta totala inaintea lui Dumnezeu. Nimic nu-I este ascuns, nici in domeniul faptelor noastre, nici in cel al gandurilor si tendintelor noastre. „Dar Eu stiu cand stai jos, cand iesi afara, cand intri si cand esti manios impotriva Mea”  – este o parte din mesajul trimis de Dumnezeu ca raspuns la scrisoarea aroganta a regelui asirian Sancherib ( Isaia 37,28 ).

Faptul ca Dumnezeu ne cunoaste intreaga existenta, de la momentul trezirii si pana la culcare, de la momentele de activitate pana la cele de odihna si relaxare, este de inteles. Insa cat de confortabil ne simtim cand realizam ca stiinta Lui depaseste sfera faptelor vizibile, trecand in cea a gandurilor, aspiratiilor, dorintelor si planurilor noastre ?

Intr-adevar, atotstiinta divina este o „stiinta minunata”, care depaseste cu mult puterea noastra de intelegere. Oare cum ar arata viata mea, a Bisericii si a societatii in care traim, daca fiecare om ar ajunge la aceste convingeri cu privire la Dumnezeu ?

Cu siguranta ca am fi mult mai atenti nu doar cu privire la ceea ce facem, ci si cu privire la gandurile pe care le hranim si la aspiratiile pe care le purtam in suflet. Ne-am autocenzura propriile dorinte si planuri de viitor, si am trai mult mai responsabil. Intr-un cuvant: lumea ar fi mai buna. Infinit mai buna !

 

Omnipezenta lui Dumnezeu

     Daca atotstiinta divina este o taina greu de descifrat pentru capacitatile noastre limitate, omniprezenta lui Dumnezeu este un atribut cu atat mai greu de inteles. Departe de psalmist incercarea de a-l explica ! Ceea ce face David in acest psalm este doar sa constate existenta lui.

Cele doua intrebari retorice: „Unde ma voi duce departe de Duhul Tau, si unde voi fugi departe de Fatza Ta ?” ( vers. 7 ) nu ne dau de inteles ca David ar fi intentionat sa fuga departe de Fatza Domnului. Pentru un om ca David, care-L iubea pe Dumnezeu cu tot sufletul sau si cu toata puterea sa, un astfel de scenariu este nerealist. Ceea ce vrea sa ne transmita autorul prin cele doua intrebari este ideea ca in acest vast si minunat Univers nu exista niciun loc in care sa nu fie simtita prezenta lui Dumnezeu.

Iata de ce psalmistul continua: „Daca ma voi sui in cer, Tu esti acolo; daca ma voi culca in locuinta mortilor, iata-Te si acolo; daca voi lua aripile zorilor si ma voi duce sa locuiesc la marginea marii, si acolo mana Ta ma va calauzi, si dreapta Ta ma va apuca. Daca voi zice: „Cel putin intunericul ma va acoperi, si se va face noapte lumina dimprejurul meu !” Iata ca nici intunericul nu este intunecos pentru Tine, ci noaptea straluceste ca ziua, si intunericul ca lumina” ( vers. 8-12 ).

Omniprezenta divina nu inseamna panteism. Dumnezeu este prezent in cer, insa cerul este ceva deosebit de Persoana Sa. El este prezent si in locuinta mortilor ( sheol, ebr. ), dar aceasta este ceva deosebit de Persoana Sa. El este prezent in lumina zorilor, la marginea marii si in intuneric, dar toate aceste elemente sunt distincte de Persoana Sa. Dumnezeu nu este risipit in Creatia Sa, ci ramane o Persoana distincta de Creatie, suverana asupra tuturor lucrurilor pe care le-a adus la existenta.

Reluand acest adevar despre omniprezenta lui Dumnezeu, autorul Epistolei catre evrei confirma: „Nicio faptura nu este ascunsa de El, ci totul este gol si descoperit inaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” ( Evrei 4,13 ).

Daca astfel stau lucrurile cu privire la Persoana lui Dumnezeu ( si cu siguranta ca asa stau ! ), ce sanse are un om pacatos, care incearca sa-si ascunda, sa minimalizeze sau sa-si scuze pacatul ? Raspunsul este unul singur: Niciuna ! Daca nu ne motiveaza dragostea de Dumnezeu si neprihanirea Sa sa ne departam de pacat, cel putin teama ca El stie totul si este prezent pretutindeni ar trebui sa ne schimbe modul de viata.

 

Atotputernicia lui Dumnezeu

     Numele sub care Dumnezeu a fost cunoscut de patriarhii Vechiului Testament este  El-Shaddai ( ebr. ) – Dumnezeul cel Atotputernic. Acest adevar este confirmat chiar de Dumnezeu in dialogul pe care l-a avut cu Moise inainte de declansarea marelui Exod al poporului Israel: „Eu M-am aratat lui Avraam, Isaac si Iacov ca Dumnezeul cel Atotputernic” ( Exodul 6,3 ).

Chiar daca lui Moise, adresandu-i-se din mijlocul rugului aprins, i se descopera sub un Nume nou: Yahweh ( „Eu sunt Cel ce sunt” – Exodul 3, 14 ), Numele „Dumnezeul cel Atotputernic” a ramas la fel de actual. Si aceasta pentru ca acest Nume are la baza un atribut divin care are caracter vesnic, dupa cum vesnica este Insasi Fiinta divina.

In Psalmul 139, David vorbeste despre acest atribut divin intr-un context cu totul special: conceptia si aparitia fiintei umane. Nici de data aceasta psalmistul nu recurge la argumente teologice sau filosofice, in schimb se foloseste de un limbaj simplu, plin de imagini artistice de o sensibilitate aparte: „Tu mi-ai intocmit rarunchii, Tu m-ai tesut in pantecele mamei mele. Te laud ca sunt o faptura asa de minunata. Minunate sunt lucrarile Tale, si ce bine vede sufletul meu lucrul acesta !” ( vers. 13.14 ).

Creatorul este prezentat ca un tesator priceput care „tese” in pantecele mamelor trupurile gingase ale pruncilor lor nenascuti. Daca doar la acest aspect s-ar rezuma marturia psalmistului, ar fi un argument suficient de convingator impotriva avorturilor. Daca Creatorul este marele „Tesator” de trupuri umane, daca El este unicul posesor al „licentei” vietii, cu ce drept isi permite omul sa strice aceste „tesaturi” ? Oare distrugandu-I opera, nu manifestam dispret fatza de Maestru ?

Insa psalmistul nu se opreste aici. Continuand sa vorbeasca despre taina conceptiei si a nasterii unei fiinte umane, el adauga: „Trupul meu nu era ascuns de Tine cand am fost tesut intr-un loc tainic, tesut in chip ciudat, ca in adancimile pamantului. Cand nu eram decat un plod fara chip, ochii Tai ma vedeau si in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite, mai inainte de a fi fost vreuna din ele” ( vers. 15.16 ).

De ce ne „tese” Creatorul trupurile „intr-un loc tainic”, nevazut de nimeni pana la nastere ? Pentru ca El Se comporta ca un artist care lucreaza la capodopera sa, dar pe care nu o expune pana cand aceasta nu este terminata. Dumnezeu nu da la o parte cortina existentei umane pana ce noua viata nu este insotita de o simetrie perfecta, de o forma desavarsita.

Faptul ca Dumnezeu vede fiintele umane inainte ca ele sa se nasca ( vers. 16 ) ar trebui sa dea de gandit tuturor celor care cocheteaza cu ideea avortului. Iar faptul ca in „cartea Sa” sunt scrise toate zilele noastre inainte sa ne nastem, nu trebuie sa ne conduca la teoria predestinarii. Dupa cum orice cladire proiectata are o destinatie precisa chiar inainte de inceperea lucrarilor de constructie, la fel Creatorul are un plan pentru fiecare fiinta umana venita pe lume. Daca acest plan se va implini sau nu, aceasta depinde in excusivitate de alegerea omului, care fie accepta planul lui Dumnezeu cu el, fie se impotriveste, alegandu-si propriul sau drum.

Coplesit de atotputernicia lui Dumnezeu, vazuta prin prisma conceptiei si a nasterii, psalmistul nu se poate abtine sa nu exclame plin de admiratie si teama sfanta: „Cat de nepatrunse mi se par gandurile Tale, Dumnezeule, si cat de mare este numarul lor ! Daca le numar, sunt mai multe decat boabele de nisip. Cand ma trezesc, sunt tot cu Tine” ( vers. 17.18 ).

 

Schimbare de macaz

     Dupa ce contempla Fiinta divina prin prisma propriei sale experiente de viata, si fiind coplesit de trei dintre atributele Sale vesnice, psalmistul isi indreapta privirea spre om. Si ce reuseste sa vada el in fiinta umana ? Rautate, nelegiuire, minciuna si sete de sange.

Cuprins de o indignare profunda, el isi pune doua intrebari cercetatoare: „Sa nu urasc, Doamne, pe cei ce Te urasc, si sa nu-mi fie scarba de cei ce se ridica impotriva Ta ?” ( vers. 21 ).  Apoi, tot el da si raspunsul la aceste intrebari: „Da, ii urasc cu o ura desavarsita; ii privesc ca pe vrajmasi ai mei” ( vers. 22 ).

Se pare insa ca raspunsul categoric pe care psalmistul si-l da siesi nu-i aduce pacea sufleteasca si confortul spiritual dupa care tanjeste orice om. Este oare bine ceea ce face ? Aproba Dumnezeu atitudinea de a-i ura pe vrajmasii Sai cu „o ura desavarsita” ?

Si pentru ca nu este sigur de curatia sentimentelor sale, psalmistul inalta o rugaciune finala in care isi aseaza inima, cu toate trairile si sentimentele ascunse in ea, inaintea Dumnezeului sau, pentru ca El sa o cerceteze si sa o indrepte dupa voia Lui: „Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima ! Incearca-ma si cunoaste-mi gandurile ! Vezi daca sunt pe o cale rea, si du-ma pe calea vesniciei !” ( vers. 23.24 ).

Tema pe care o propune David in finalul Psalmului 139 este deosebit de delicata. Este permis unui copil al lui Dumnezeu sa urasca ? Ce atitudine trebuie sa aiba el in prezenta raului din lume ? Despre Fiul lui Dumnezeu, Modelul nostru desavarsit in privinta eticii si moralitatii, autorul Epistolei catre evrei, preluand un pasaj din Psalmul 45 al fiilor lui Core, afirma: „Tu ai iubit neprihanirea si ai urat nelegiuirea” ( Evrei 1,9; vezi si Psalmul 45,7 ).

Insa una este sa urasti pacatul, si alta este sa-l urasti pe pacatos. Or in finalul Psalmului 139, David isi declara ura sa desavarsita nu fatza de pacat, ci fatza de oamenii pacatosi, ceea ce nu este corect. Iata de ce, nesigur pe sentimentele sale, psalmistul apeleaza la Dumnezeu pentru cercetarea fiintei sale interioare si pentru indreptarea a ceea ce nu este drept.

Iata o lectie de viata de mare valoare ! Cand nu esti sigur pe curatia gandurilor si sentimentelor tale, caci „inima este nespus de inselatoare si deznadajduit de rea” ( Ieremia 17, 9 ), lasa-L pe Creatorul ei sa o cerceteze si sa o curete de raul aflat acolo !

Oricum, chiar daca ai vrea sa ascunzi ceva de ochii Celui care stie cand stai jos si cand te scoli, si care de departe iti patrunde gandul, eforturile tale ar fi zadarnice. Nu vei gasi in acest Univers niciun loc in care ai putea sa te ascunzi de Fatza Lui.

De aceea, nu fugi de Dumnezeu ! Departe de El nu vei fi decat un laodicean „ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol” ( Apocalipsa 3,17 ), un om nefericit pe pamant si pierdut pentru vesnicie. Aproape de El insa, vei fi fericit. Iti vei regasi adevarata identitate – aceea de fiu de Dumnezeu, fiu de Imparat si mostenitor al Imparatiei sale vesnice.

Aproape de Dumnezeu sau departe de El ? Alegerea ne apartine.

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free