Cum trebuie sa citim scrierile lui Ellen White

Cum trebuie sa citim scrierile lui Ellen White

 

„…In ele sunt unele lucruri greu de inteles, pe care cei nestiutori si nestatornici le rastalmacesc ca si pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Voi deci, prea iubitilor, stiind mai dinainte aceste lucruri, paziti-va ca nu cumva sa va lasati tarati de ratacirea acestor nelegiuiti si sa va pierdeti taria, ci cresteti in harul si in cunostinta Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Christos. A Lui sa fie slava, acum si in ziua vesniciei ! Amin !”

( 2 Petru 3, 16-18 )

 

Text si context

     In cei 70 de ani de activitate, intre anii 1845 si 1915, Ellen White a scris in jur de 100 000 de pagini, pe care le gasim in carti, articole, manuscrise si corespondenta. In general, nu exista dificultati de intelegere a mesajului transmis in scrierile sale. Limbajul este accesibil tuturor cititorilor, exprimarea este simpla, iar ideile sunt profund spirituale.

Cu toate acestea, deseori se fac greseli de interpretare a mesajelor transmise, atat din partea criticilor lui E. White, cat si din partea sustinatorilor ei. Din cauza acestor greseli de interpretare, criticii lui E. White ajung in mod eronat la concluzia ca scrierile ei contin afirmatii contradictorii, nebiblice si chiar eretice.

Totul porneste de la necunoasterea sau ignorarea intentionata a unor principii de hermeneutica ( interpretarea sensului unui document scris ). Neglijand neintentionat sau voit aceste principii, cei care citesc un document scris, oricare ar fi acesta, pot ajunge la o intelegere cu totul opusa fatza de intentiile autorului.

De aceea, este foarte important sa intelegem ce a intentionat sa ne comunice autorul prin afirmatiile pe care le face. Iar pentru a intelege intentia lui, este imperios necesar sa fie cunoscute atat contextul istoric in care a facut o afirmatie sau alta ( imprejurarile ), cat si contextul literar imediat si cel mai larg al scrierilor sale.

Ce urmari poate avea scoaterea unei afirmatii din contextul ei literar si istoric ? O ilustratie inspirata din drumetiile montane ne poate ajuta sa intelegem pericolul unei astfel de atitudini. Stim cu totii ca, pentru a ajunge la destinatie intr-o drumetie montana, avem nevoie de marcajele puse de echipe specializate in trasee montane. Acestea sunt puse din loc in loc pe copaci, pe stanci sau, in golurile alpine, pe stalpi metalici.

Conditia de baza pentru a ajunge la tinta propusa este urmarirea tuturor marcajelor, unul dupa altul, fara a pierde din vedere niciunul dintre ele. Ce s-ar intampla daca am ignora toate marcajele si ne-am opri la unul singur, asteptandu-ne ca acest singur marcaj sa ne indice directia de mers ? Rezultatul ar fi dezastruos.

Imaginati-va ca stati in fatza unui asemenea marcaj ( cruce albastra, banda rosie, punct galben, etc. ) pus pe un trunchi de copac si doriti sa aflati directia de mers, privind doar la el singur. Ce directie va indica acel singur marcaj ? Niciuna ! Sau, mai corect spus, toate directiile posibile. Putem sa ne indreptam in sus sau in jos, la dreapta sau stanga, spre nord, sud, est sau vest. Directia va fi aceea pe care o vom hotara noi, nu cea pe care au intentionat sa o indice cei care au amenajat traseul.

Pentru a afla directia corecta, este imperios necesar sa luam in calcul toate marcajele anterioare si pe toate cele care urmeaza. Doar in acest mod vom fi siguri ca nu ne vom abate de la drum si nu ne vom rataci.

O lege nescrisa a muntelui spune ca ori de cate ori te ratacesti de la traseul indicat, trebuie sa te intorci pana in acel loc in care ai vazut ultimul marcaj si apoi, cu atentie, sa le urmaresti pe toate celelalte care urmeaza. Pe drumurile de munte, a scoate un marcaj din „contextul” intregului traseu si a te baza doar pe acest singur marcaj, inseamna ratacire, intarzieri, ratarea destinatiei si accidente,  uneori chiar mortale.

Iata un exemplu biblic de ce poate sa insemne scoaterea unui text din contextul sau. Citind Psalmii, la un moment dat intalnim afirmatia: „Nu este Dumnezeu”. Scoasa din contextul literar imediat, dar si din contextul mai larg al Bibliei, aceasta afirmatie ar parea ca sustine ateismul, ceea ce este contrar mesajului biblic.

Totusi, daca citim contextul in care apare aceasta afirmatie, intelegem ca nu scriitorul biblic, inspirat de Duhul Sfant, sustine acest lucru, ci oamenii nelegiuiti: „Nebunul zice in inima lui: „Nu este Dumnezeu”. S-au stricat oamenii, fac fapte urate; nu este niciunul care sa faca binele” ( Psalmul 14, 1 ).

Cat de frustrant este pentru cel care transmite un mesaj, fie verbal, fie scris, sa constate ca afirmatiile lui sunt rastalmacite, iar lui i se imputa intentii pe care nu le are! Iar atunci cand e vorba de un mesaj din partea lui Dumnezeu, care ajunge sa fie gresit interpretat, durerea nu-i apartine doar omului care a transmis acel mesaj, ci cu atat mai mult lui Dumnezeu, Autorul lui. De aceea, pentru o intelegere corecta a mesajului, cunoasterea contextului literar si istoric este cel putin la fel de importanta ca mesajul in sine.

 

Dezavantajul compilatiilor

     In timpul activitatii sale, E. White s-a confruntat adesea cu rastalmaciri ale scrierilor sale. In unele ocazii, ea a facut unele comentarii pe marginea acestui subiect. Iata ce scrie ea in cartea „Solii alese”:

     „Multi iau marturiile pe care Domnul mi le-a dat si le aplica dupa cum presupun ei, luand o fraza de aici, una de dincolo, scotand-o din conexiunea ei si aplicand-o dupa propriile idei. Astfel, aceste biete suflete ratacesc in timp ce, daca ar citi in ordine tot ce a fost dat, ar putea vedea adevarata aplicatie si nu ar mai cadea in confuzie. Multe dintre cele care se presupun a fi mesaje de la sora White servesc reprezentarii gresite a sorei White, facand-o sa sustina lucruri care nu sunt in acord cu modul ei de gandire.” ( 1 )

O problema pe care o ridica scrierile lui E. White sunt acele compilatii din scrierile sale facute fara stirea sau aprobarea sa. Dintr-un punct de vedere, compilatiile sunt utile, caci inglobeaza toate afirmatiile facute de autor pe un anumit subiect. Privite din perspectiva hermeneutica insa, acestea pot distorsiona mesajul intentionat de autor, fiind alcatuite din paragrafe scoase din contextul lor literar.

Daca aceste paragrafe ar fi citite in contextul lor original, asa cum au fost scrise de autor, probabil ca ( cel putin in unele cazuri ) sensul lor ar fi cu totul diferit. Referindu-se la astfel de compilatii facute de unii sustinatori ai lui E. White chiar in timpul vietii sale, ea scrie cu amaraciune in suflet:

„Cei care nu umbla in lumina soliei pot sa adune franturi din scrierile mele care s-ar putea sa le placa si sa fie in acord cu judecata lor omeneasca si, separand aceste fraze de conexiunea lor ( a se citi „contextul lor” n.n. ) si asezandu-le langa rationamente omenesti, se creeaza impresia ca scrierile mele sustin ceea ce condamna.” ( 2 )

Ellen White a fost cea mai in masura sa constate riscul unor compilatii facute de sustinatorii ei, demers care poate distorsiona mesajul transmis de cer pana acolo incat scrierile sale sa para ca sustin tocmai ceea ce condamna.

Insa nu numai scrierile sale au fost folosite gresit, nu doar de critici, ci si de sustinatori. Chiar si cuvintele pe care le-a rostit in intalnirile private au fost in asa masura rastalmacite, incat E. White si-a exprimat teama de a mai purta conversatii cu unele persoane, tocmai pentru a evita denaturarea spuselor ei.

„Ceea ce as putea spune intr-o conversatie privata”, spune E. White intr-una din scrierile sale,  „ar putea fi repetat in asa fel incat sa insemne exact opusul a ceea ce am intentionat, daca ascultatorii ar fi avut mintea si duhul sfintite. Mi-e teama sa le spun chiar si prietenilor mei anumite lucruri, pentru ca dupa aceea aud ca sora White a spus aceasta, ca sora White a spus aceea. Cuvintele mele sunt atat de distorsionate si gresit interpretate, incat am ajuns la concluzia ca Domnul doreste sa ma rezum la adunarile numeroase si sa refuz convorbirile private.” ( 3 )

 

Contextul literar

     Un exemplu de denaturare a mesajului prin scoaterea din context a unei afirmatii facute de E. White este urmatorul: In cartea sa indreptata impotriva Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea si impotriva scrierilor lui E. White, intitulata „Truth About Adventist „Truth” ( Adevarul despre „adevarul” adventist ), Dale Ratzlaff citeaza o propozitie scoasa din contextul literar al cartii „Viata lui Iisus”: „Iisus a avut frati mai mari” ( 4 ). Subliniind expresia „frati mai mari”, Ratzlaff o acuza pe E. White ca prin aceasta afirmatie ea devine eretica, negand nasterea din fecioara a lui Iisus.

Citind insa contextul imediat in care apare aceasta afirmatie, intelegem ca E. White a fost departe de a nega nasterea din fecioara a lui Iisus. In paragrafele care preced asa-zisa afirmatie „eretica” amintita, autorul arata clar faptul ca fratii mai mari ai lui Iisus erau fiii lui Iosif dintr-o casatorie anterioara. Daca privim contextul mai larg, adica intreaga lucrare cu titlul „Viata lui Iisus”, observam ca E. White a sustinut clar nasterea Mantuitorului lumii din fecioara, citand profetia mesianica din Isaia 7,14, care prevestise acest lucru. Mai mult decat atat, in cartea „Profeti si regi”, in capitolul „Venirea unui Rascumparator”, E. White afirma cu tarie nasterea din fecioara a lui Mesia, conform textului biblic.

Iata unde poate duce scoaterea unei propozitii, a unei fraze sau chiar a unui paragraf din contextul sau. Criticii lui E. White, ca si cei ai Bibliei, tocmai acest lucru il fac. Este un procedeu necinstit, menit sa arunce blamul asupra autorului, negandu-i inspiratia si autoritatea, lovind in reputatia sa si micsorandu-i influenta.

 

Contextul istoric

     Am avut in vedere pana acum doar contextul literar in care trebuie intelese afirmatiile facute de E. White pe o tema sau alta. Insa la fel de important pentru intelegerea mesajului scrierilor sale este intelegerea contextului istoric in care gasim o afirmatie sau alta. Atunci cand dorim sa intelegem sensul unor afirmatii facute de E. White, trebuie sa tinem cont ca ea a trait cea mai mare parte a vietii in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, intr-o lume in plina schimbare si confruntata cu probleme specifice: Razboiul Civil ( 1861-1865 ), aparitia darwinismului si spiritismului modern, tensiunile rasiale din societatea americana, etc.

De aceea, dupa cum invataturile Noului Testament trebuie sa fie intelese in contextul istoric al Palestinei din primul secol, la fel si scrierile lui E. White trebuie privite prin prisma contextului istoric, cultural, social si religios in care a trait si a lucrat autoarea. E. White a facut o precizare deosebit de importanta in 1875: „Ceea ce, in adevar, poate fi spus despre oameni intr-un anumit moment, e posibil sa nu fie corect a fi spus despre ei intr-un alt moment”. ( 5 )

Cu privire la marturiile pe care le-a scris pentru biserica, ea a precizat: „In ce priveste marturiile, nimic nu este ignorat; nimic nu este lasat deoparte, dar timpul si locul trebuie luate in considerare ( 6 ). E. White era ingrijorata de faptul ca cititorii ei ar putea neglija contextul istoric al scrierilor sale, ajungand la o aplicare incorecta a indemnurilor ei. Iata cateva exemple de afirmatii care ii apartin si care, daca nu sunt intelese potrivit contextului istoric, adica al timpului si locului in care au fost facute, si daca ar fi aplicate astazi, intr-un context cu totul diferit, ar duce la concluzii gresite:

In 1871, E. White a scris impotriva perucilor, afirmand ca „multi si-au pierdut judecata si au devenit bolnavi mintal irecuperabili”. Afirmatia poate parea deplasata astazi si greu de acceptat, mai ales de catre femeile care sunt nevoite sa poarte peruca in urma caderii parului din cauza chimioterapiei. Insa, pentru a intelege de ce E. White a facut aceasta afirmatie impotriva purtarii perucilor, trebuie sa intelegem aceasta afirmatie in contextul timpului si locului in care a trait ea.

Perucile din acea vreme nu erau nici pe departe ceea ce stim ca sunt astazi, ci erau niste gramezi de par, lana, iarba de mare si chiar fibre de iuta, adesea infestate cu insecte. Aceste insecte patrundeau in pielea capului, provocand dureri intense si uneori chiar moartea. Ziarele vremii relatau despre cazuri de nebunie in care ajungeau unii oameni din cauza purtarii unor asemenea peruci.

Asadar, nu este nimic anormal ca E. White sa ia atitudine impotriva modei timpului care afecta atat de grav sanatatea unor oameni. Daca in secolul al XIX-lea ar fi existat perucile de astazi, relativ confortabile si naturale, si mai ales daca s-ar fi pus problema purtarii lor de catre femeile aflate in chimioterapie, cu siguranta ca E. White nu ar fi facut acele afirmatii.

Un alt indemn al lui E. White de care se folosesc criticii ei pentru a o denigra este cel legat de folosirea cosmeticelor. In 1871, ea scria: „Multi isi fac rau sanatatii din nestiinta si isi pun viata in pericol prin folosirea cosmeticelor. Multe vieti au fost sacrificate pe aceasta cale.” ( 7 )

Iata o afirmatie ciudata, nu-i asa ? Mai ales pentru o epoca moderna ca a noastra, in care cosmeticele par indispensabile. Insa ce fel de „cosmetice” erau folosite in timpul in care a trait autoarea, astfel incat ea sa scrie ca ele puneau in pericol nu doar sanatatea, ci chiar si viata ?

Asa-zisul „machiaj” din a doua jumatate a secolului al XIX-lea consta in nimic altceva decat in vopsirea fetzei cu oxid de plumb, folosindu-se in acest scop diverse saruri ale plumbului deosebit de toxice. La moda era si vermilionul – o sulfura de mercur deosebit de toxica. Asadar, nu este de mirare ca E. White a scris ceea ce a scris impotriva unor asemenea „cosmetice” ale timpului, deosebit de toxice pentru organismul uman.

Indemnurile lui E. White de a evita folosirea unor „medicamente” ale vremii trebuie intelese tot in contextul istoric. Cei mai multi medici din timpul lui E. White, care obtineau diploma de medic doar dupa 4-8 luni de studii, apelau la metoda sangerarii bolnavilor. Acestora li se scotea de la 0,5 l pana la un litru ( uneori chiar mai mult ) de sange, dupa care medicii „purificau” corpul bolnavilor administrandu-le calomel ( o sare toxica a mercurului ) si stricnina ( o substanta foarte toxica ). Acestea le provocau bolnavilor febra, voma si diaree, reactii pe care medicii le considerau ca fiind semne ale insanatosirii.

In urma unor astfel de „tratamente” medicale oamenii mureau pe capete, iar indemnurile lui E. White de a evita astfel de tratamente, apeland in schimb la tratamente naturale ( bai de aer curat, bai de soare, hidroterapie, o alimentatie sanatoasa si incredere in Dumnezeu ) erau bine venite.

 

Acuzatia de practicare a spiritismului

     Un ultim exemplu de greseli grave care se fac atunci cand o afirmatie este scoasa din contextul ei literar si istoric este cel legat de acuzatia adusa lui E. White de catre criticii ei potrivit careia ea ar fi practicat spiritismul, vorbind cu sotul ei decedat.

Unul dintre criticii actuali ai lui E. White, Sidney Cleveland, a scris un articol intitulat ironic „Profetii Domnului primesc sfaturi de la cei morti”, in care pretinde ca E. White ar fi vorbit cu spiritul sotului ei decedat, James White. Cleveland porneste de la o scrisoare a lui E. White adresata fiului sau Willie pe 12 septembrie 1881, la cinci saptamani de la moartea lui James White. Cleveland o acuza pe E. White ca ar fi vorbit cu spiritul sotului ei decedat, desi Biblia condamna ferm incercarea de a comunica cu mortii, iar E, White stia prea bine lucrul acesta.

     „Nu credeti ca E. White ar fi trebuit pe loc sa stie ca orice comunicare cu cei morti este interzisa in Scriptura, in special cand a scris pe larg pe acest subiect ? Daca E. White a fost cu adevarat inspirata de Dumnezeu, de ce ar primi sfat de la un mort, considerand ca acesta venea de la Dumnezeu ? Adevarul despre E. White este urmatorul: a fost un profet fals. Nu este in niciun caz in ea vreo lumina, pentru ca o minciuna nu poate fi transformata in adevar si un profet fals nu poate fi facut autentic” ( 8 )

Acuzatia este intr-adevar grava, insa care este contextul literar si istoric in care a avut loc asa-zisul „dialog” intre E. White si sotul ei decedat ? Iata fragmentul din scrisoarea pe care E. White i-a trimis-o fiului ei Willie, de care criticii se folosesc pentru a o acuza de practicarea spiritismului:

     „Acum cateva zile Ii ceream insistent Domnului lumina in vederea datoriei mele. Noaptea am visat ca eram in trasura, manam caii, stand in dreapta. Tata era in trasura, in partea stanga. Era palid la fatza, dar calm si linistit. „Tata”, am exclamat eu, „sunt foarte fericita sa te mai am inca o data alaturi. Am simtit ca am pierdut jumatate din mine. Tata, te-am vazut mort, te-am vazut ingropat. I S-a facut lui Dumnezeu mila de mine si te-a lasat sa vii inapoi ca sa putem lucra impreuna ca alta data ?”

     El arata foarte trist si a spus: „Dumnezeu stie ce este mai bine pentru tine si pentru mine. Eu mi-am iubit foarte mult lucrarea. Noi am facut o greseala. Am raspuns invitatiilor insistente din partea fratilor si am participat la adunari importante. Nu ne lasa inima sa refuzam. Aceste adunari ne-au obosit pe amandoi mai mult decat ne-am dat seama. Fratii nostri au fost binecuvantati, dar ei nu si-au dat seama ca, in aceste adunari, noi am luat asupra noastra poveri mai mari decat puteam duce in siguranta la aceasta varsta pe care o avem.

     Ei nu vor sti niciodata care au fost urmarile acestui efort continuu si indelungat asupra noastra. Dumnezeu ar fi vrut ca ei sa poarte poverile pe care noi le-am dus de-a lungul anilor. Energiile noastre nervoase au fost solicitate continuu, apoi fratii nostri, judecandu-ne gresit motivele si nedandu-si seama de poverile noastre, si-au slabit implicarea. Eu am facut greseli si cea mai mare dintre ele este ca am ingaduit ca simpatiile mele pentru oamenii lui Dumnezeu sa ma determine sa iau asupra mea lucrarea pe care altii ar fi putut sa o poarte.

     Acum, Ellen, vei primi invitatii ca si pana acum ca sa participi la diverse intalniri. Pune insa aceasta chestiune inaintea lui Dumnezeu si nu raspunde celor mai insistente invitatii. Viata ta atarna de un fir. Tu ai nevoie de odihna in liniste si sa fii scutita de toata agitatia si de toate neplacerile purtarii acestor poveri. Noi poate ca am facut o mare lucrare de-a lungul timpului scriind subiecte de care oamenii aveau nevoie si asupra carora noi aveam lumina si eram in stare sa le prezentam inaintea lor, asa cum altii nu o puteau face. Astfel tu poti lucra atunci cand iti va reveni puterea, si iti va reveni, si vei putea face mult mai mult daca scrii decat daca vorbesti.”

     El s-a uitat la mine ca si cand mi-ar adresa un apel si mi-a spus: „N-ai sa neglijezi ce ti-am spus, nu-i asa, Ellen ? Oamenii nostri nu vor sti niciodata sub ce neputinte am lucrat pentru a le sluji, pentru ca vietile noastre erau intretesute cu progresul lucrarii, dar Dumnezeu stie toate lucrurile. Eu regret ca m-am implicat atat de mult si m-am avantat atat de departe in lucrare in timp de criza, nesocotind legile vietii si sanatatii. Domnul nu ne cere sa purtam greutati atat de mari, in timp ce multi din fratii nostri sa poarte atat de putine. Noi ar fi trebuit sa mergem mai demult pe coasta Pacificului si sa ne devotam timpul si energiile scrisului. N-ai vrea sa faci tu lucrul acesta acum ?

     Pe masura ce-ti va reveni puterea, o sa-ti iei tocul de scris si o sa te apuci sa redai lucrurile care asteapta de atata vreme si o sa te grabesti incet ? Este ceva important de care oamenii au nevoie. Fa din aceasta prima ta preocupare. Va trebui sa le si vorbesti oamenilor, dar evita responsabilitatile care ne-au doborat.”

     „Bine”, am spus eu, „James, ai sa ramai intotdeauna cu mine si vom lucra impreuna?” El a zis: „Am stat in Battle Creek prea mult timp. Ar fi trebuit sa ne mutam in California cu mai mult de un an in urma. Dar eu am vrut sa ajut lucrarea si institutiile din Battle Creek. Am facut o greseala. Inima ta este sensibila si inclinata sa faci aceleasi greseli pe care le-am facut eu. Viata ta poate fi de folos cauzei lui Dumnezeu. Of, acele pretioase subiecte pe care Domnul ar fi vrut sa le aduc inaintea oamenilor, pretioasele nestemate ale luminii.”

     M-am trezit. Dar acest vis a parut foarte real. Acum poti sa vezi si sa intelegi de ce nu simt ca este de datoria mea sa merg la Battle Creek cu scopul de a pune umarul la responsabilitatile din cadrul Conferintei Generale. Eu nu am datoria sa stau la Conferinta Generala. Domnul imi interzice. Destul!” ( 9 )

Care este contexul istoric in care E. White i-a scris aceasta scrisoare fiului sau Willie ? James White murise cu cinci saptamani in urma, iar sotia lui, Ellen, se afla inca intr-o stare de slabiciune fizica in urma bolii de care suferise, dar si una emotionala in urma decesului sotului sau. In acest timp, G. I. Buttler, presedintele Conferintei Generale, insista pe langa E. White ca ea sa participe la lucrarile sesiunii Conferintei Generale. Aceasta se refacea la o cabana de munte impreuna cu nora ei, Marry, sotia lui Willie.

Desi era obosita si incerca sa-si revina dupa decesul sotului, lui E. White ii venea greu sa refuze invitatia primita. Problema a prezentat-o inaintea lui Dumnezeu in rugaciune, iar raspunsul cerului a venit printr-un vis din care ea a inteles care era voia lui Dumnezeu in aceasta privinta.

Daca privim si contextul literar mai larg al scrierilor lui E. White, nu ne va fi deloc greu sa observam ca ea a condamnat spiritismul si incercarea omului de a comunica cu asa-zisele spirite ale mortilor. Aceasta incercare a omului este numita de ea o „inselaciune satanica”, multe din paginile scrise de ea fiind dedicate subiectului starii omului in moarte.

In aceste pagini, ea arata ca moartea este o stare de inconstienta si inactivitate totala pana la inviere, iar oamenilor nu le este permis sa incerce sa comunice cu cei decedati. Orice incercare de felul acesta ii atrage pe oameni pe terenul fermecat al spiritismului, in care asa-zisele spirite ale mortilor sunt de fapt demoni care iau chipul si trasaturile celor decedati. Capitolul 34 din cartea „Tragedia veacurilor”, intitulat „Pot mortii sa ne vorbeasca ?”, este un exemplu de atitudine luata de E. White impotriva spiritismului.

Contextul literar imediat al visului relatat de E. White ne arata ca ea nu a perceput dialogul cu sotul sau decedat ca pe o realitate, ca pe o comunicare reala cu cei morti. Ea a fost constienta ca a fost vorba doar de un vis si nimic mai mult, dupa cum ea insasi recunoaste in finalul relatarii: „Dar acest vis a parut a fi real.”  Imaginile si dialogul din vis i-au parut a fi reale, dar ele nu erau reale. E. White a stiut ca ea nu a vorbit in mod real cu spiritul sotului sau decedat. Daca ea ar fi avut convingerea ca a vorbit in mod real cu James White, ea nu s-ar mai fi simtit atat de singura, asa cum a recunoscut la inceputul scrisorii catre fiul sau: „Imi lipseste Tata din ce in ce mai mult…

Ellen White a fost constienta ca a fost doar un vis, insa a inteles ca prin acest vis Dumnezeu i-a raspuns la rugaciune cu privire la dilemele ei vis-a-vis de implicarea in lucrarea la care fusese invitata.

Dupa ce ea ii relateaza visul fiului sau Willie, in aceeasi scrisoare ea adauga: „Am participat la doua Conferinte Generale spre binecuvantarea fratilor, dar am facut-o cu riscul vietii mele. Despre ceea ce am indurat la aceste intalniri – suferinte sufletesti, nelinisti si dureri de inima – imi dau seama ca bunii mei frati nu stiau nimic. Daca ar fi stiut, nu m-ar mai fi supus din nou la aceste intalniri generale, intr-un asemenea moment, cand inima mea este ca o rana deschisa, zdrobita si plina de vanatai. Nu, nu, nu ! Dumnezeu este prea indurator ca sa mai puna asupra mea o asemenea povara.” ( 10 )

Atunci cand vrem sa intelegem sensul unor afirmatii, este foarte important sa cunoastem ce au inteles autorii care le-au facut. Ce a inteles E. White din visul primit ? A inteles ea ca sotul sau continua sa existe intr-o alta sfera existentiala, sub forma unui spirit cu care se putea comunica ? Daca ea ar fi inteles acest lucru, cu siguranta ca ea nu s-ar mai fi simtit atat de singura si ar fi fost mangaiata ca poate comunica cu spiritul lui James White oricand dorea. Si inca un amanunt: daca ea ar fi fost constienta ca ar fi comunicat in mod real cu spiritul sotului sau decedat, de ce nu au mai existat incercari ulterioare de a comunica cu el?

Daca E. White ar fi stiut ca a comunicat in mod real cu sotul sau, acest lucru ar fi dat nastere la o dilema serioasa in mintea ei, caci in toate scrierile sale de pana atunci ea condamnase spiritismul si orice incercare a omului de a comunica cu mortii. Daca ea fi stiut ca dialogul cu sotul sau ar fi fost real, in toate scrierile sale ulterioare anului 1881, ea ar fi trebuit sa contrazica tot ceea ce scrisese pe acest subiect pana atunci, aducand dovezi in favoarea spiritismului.

Insa lucrul acesta nu s-a intamplat. De ce ? Pentru simplul motiv ca ea a fost constienta ca fusese doar un vis – un vis ce parea real, dar care nu era decat un vis prin care Dumnezezu ii raspunsese la dilema ce o framanta. Mesajul cerului era clar: slabita de boala si de doliu, E. White nu trebuia sa-si riste viata facand eforturi supraomenesti, participand la lucrarile Conferintei Generale.

Un alt aspect de care trebuie sa tinem seama este faptul ca aceasta scrisoare era un document privat, adresat doar fiului sau Willie. Nu este vorba de o declaratie publica, adresata bisericii, ci de o scrisoare de familie, care contine lucruri legate de probleme personale si familiale.

De asemenea, indrumarile trimise de Dumnezeu prin intermediul acestui vis o priveau doar pe E. White si nu pe altcineva. Nu era o „marturie” pentru biserica, nici pentru o persoana particulara, ci era doar exprimarea unor trairi si sentimente catre fiul ei, care trecea prin aceeasi durere a pierderii tatalui. Willie a inteles bine mesajul si nu a tras concluzia ca mama lui vorbise in mod real cu spiritul tatalui sau.

Daca E. White s-ar fi adresat unei audiente mai largi sau bisericii, cu siguranta ca ea ar fi explicat pe larg circumstantele acestui vis in lumina Cuvantului lui Dumnezeu, care interzice spiritismul si comunicarea cu cei decedati.

Criticii lui E. White obiecteaza faptul ca in niciun loc din Biblie nu gasim un mesaj al lui Dumnezeu transmis unui profet prin intermediul mortilor. Argumentul nu sta in picioare, caci Biblia ne ofera cel putin doua exemple prin care Dumnezeu vrea sa ne transmita o inavatura prin intermediul dialogului imaginar cu cei morti.

Un prim exemplu il reprezinta Pilda bogatului si saracului Lazar ( Luca 16, 19-31 ). Pilda prezinta un dialog imaginar intre doua persoane decedate: Avraam si bogatul nemilostiv, insa este evident ca mesajul Mantuitorului nu a fost acela de a ne invata ca exista viata dupa moarte, nici ca se poate comunica cu spiritele mortilor.

Mesajul parabolei este cu totul altul si el reiese din finalul ei: timpul de har acordat omului pacatos este timpul vietii. Dupa moarte nu mai exista o a doua sansa la mantuire. Pentru a ne transmite acest mesaj, Mantuitorul S-a folosit de o credinta populara care, desi era foarte raspandita in acea vreme, era cu totul eronata si nebiblica.

A doua situatie in care Dumnezeu Se foloseste de un dialog imaginar intre cei decedati si comunicata unui profet este cel redat in cadrul pecetii a cincea: „Cand a rupt Mielul pecetea a cincea, am vazut sub altar sufletele celor ce fusesera junghiati din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturisirii pe care o tinusera. Ei strigau cu glas tare si ziceau: „Pana cand, Stapane, Tu care esti sfant si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sangele nostru asupra locuitorilor pamantului?” ( Apocalipsa 6, 9-11 )

Acest pasaj biblic nu are nimic de-a face cu starea omului in moarte, ci cu strigatul istoriei dupa dreptatea divina, care va fi facuta la sfarsitul tuturor lucrurilor. Cele doua pasaje biblice ne arata ca noi, oamenii, nu trebuie sa-L limitam pe Dumnezeu atunci cand El vrea sa ne transmita un mesaj. El Se poate folosi chiar si de metoda unor dialoguri imaginare ale celor decedati pentru a ne transmite un mesaj important noua, celor vii.

In cazul lui E. White, mesajul a fost clar si a fost inteles: in starea fizica si emotionala in care se afla dupa boala sa si moartea sotului, ea nu mai trebuia sa faca eforturi supraomenesti, chiar daca acestea erau pentru lucrarea lui Dumnezeu. Ea avea o alta lucrare de facut si, pana la sfarsitul vietii, in 1915, E. White s-a consacrat acestei lucrari.

Din visul relatat in scrisoare, ea nu a inteles nici ca sotul ei decedat s-ar fi aflat intr-o alta sfera de existenta, nici ca exista posibilitatea ca oamenii sa comunice cu spiritele mortilor. A inteles mesajul lui Dumnezeu pentru ea si i-a dat curs.

In concluzie, fie ca e vorba de Biblie, fie ca e vorba de scrierile lui E. White sau ale altui autor, cunoasterea contextului literar si istoric in care au fost facute unele afirmatii este esentiala. Fara acest criteriu, mesajul va fi rastalmacit spre pierderea cititorului.

Lori Balogh

 

Referinte:

( 1 ) E. G. White, Solii alese, cartea 1, p. 44

( 2 ) E. G. White, Scrisoarea 208, E. G. White catre G. C. Tenney, 29 iunie 1906

( 3 ) E. G. White, Scrieri alese, cartea 3, p. 82

( 4 ) Dale Ratzlaff, Truth About Adventist Truth, ed. a 2-a revizuita, LAM Publications, Glendale, Ariz., 2007, p.17

( 5 ) E. G. White, Marturii pentru biserica, vol. 3, p. 471

( 6 ) E. G. White, Solii alese, cartea 3, p. 217

( 7 ) Jud Lake, Ellen White trece proba focului, Ed. Viata si Sanatate, Pantelimon, 2018, p. 257

( 8 ) Sidney Cleveland, Do God’s Prophets Take Advice From the Dead ? www.ellenwhiteexposed.com/egw61.htm

( 9 ) E. G. White, Scrisoarea 17, 1881, Ellen White catre Willie C. White, 12 septembrie 1881, p. 2-4

( 10 ) Ibidem, p. 4

Acest articol a fost publicat în E. White si istorie adventa și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Cum trebuie sa citim scrierile lui Ellen White

  1. IONUȚ 74 spune:

    Va salut domnule Balogh! Ati intercalat frumos experiența acestei persoane cu har ,în marea experiență a lui Dumnezeu cu noi oamenii.
    Chiar dacă diferă locul si timpul,toate principiile tuturor profetilor lui Dumnezeu trebuie să fie la fel,pentru ca ei se raportează direct la Cel Veșnic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free