Psalmul 142 – O rugaciune in timp de stramtorare

Psalmul 142 – O rugaciune in timp de stramtorare

O cântare a lui David.

O rugăciune făcută când era în peşteră

 

  1. „Cu glasul meu strig către Domnul, cu glasul meu mă rog către Domnul.
  2. Îmi vărs necazul înaintea Lui şi-mi povestesc strâmtorarea înaintea Lui.
  3. Când îmi este mâhnit duhul în mine, Tu îmi cunoşti cărarea. Pe drumul pe care umblu, mi-au întins o cursă.
  4. Aruncă-Ţi ochii la dreapta şi priveşte! Nimeni nu mă mai cunoaşte, orice scăpare este pierdută pentru mine, nimănui nu-i pasă de sufletul meu.
  5. Doamne, către Tine strig şi zic: „Tu eşti scăparea mea, partea mea de moştenire pe pământul celor vii.”
  6. Ia aminte la strigătele mele, căci sunt nenorocit de tot. Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, căci sunt mai tari decât mine.
  7. Scoate-mi sufletul din temniţă, ca să laud Numele Tău! Cei neprihăniţi vor veni să mă înconjoare când îmi vei face bine.”

 

Un umar pe care poti plange

     De un patetism impresionant, Psalmul 142 este, in esenta, un strigat dupa ajutor intr-un moment de criza majora. Conform preambulului, psalmul a fost compus de David in timp ce se ascundea intr-o pestera neidentificata. Este posibil sa fie vorba de pestera Adulam, in care David si-a gasit salvare in timp ce era urmarit de sabia lui Saul ( vezi 1 Samuel 22 ). Insa la fel de posibil este ca pestera in cauza sa fie cea din En-Ghedi ( vezi 1 Samuel 24 ), sau o alta pestera care nu este mentionata in Scripturi.

Insa indiferent de locatia in care se afla David la acea data, este evident ca primejdia care-l pandea era majora, in joc fiind propria sa viata. De aici si strigatul puternic catre Dumnezeu, o rugaciune deosebita de rugaciunile obisnuite, care sunt rostite in tacere ( de ex., rugaciunea rostita de Ana, mama lui Samuel – vezi 1 Samuel 1,13 ).

Apelul sfasietor al psalmistului este lipsit de orice urma de spirit de razbunare sau de ura fatza de persecutorii sai. Atmosfera pe care o degaja plangerea sa este aceea a unei singuratati intense, in mijlocul careia doar Dumnezeu ramane singurul lui sprijin si prieten.

De fapt, asemenea oricarei rugaciuni sincere, psalmul este o deschidere a inimii celui ce se roaga catre Dumnezeu ca inaintea unui prieten. Iar atunci cand treci prin stramtorarile vietii si inima iti sangereaza de durere, ce bine este sa ai un umar pe care poti plange !

Nu stim daca in astfel de momente de cumpana David avea un umar omenesc pe care sa poata plange, si o inima inaintea careia sa-si poata deschide intregul suflet cu tot ce-l framanta. Dar un lucru este cert: in Dumnezeul pe care-l iubea si pe care-L slujea cu intreaga sa fiinta, el a gasit intotdeauna un prieten adevarat, un sprijin in nevoie si un umar pe care isi putea sprijini obrazul inlacrimat.

Psalmul ne vorbeste de curse, de cai baricadate, de primejdii la tot pasul, dar si de un Dumnezeu gata sa-l inteleaga, sa-l mangaie si sa-l salveze din stramtorare. Imaginile prezentate sunt cunoscute si folosite si in alti psalmi. Chiar si tema este clasica, fiind prezenta in multe rugaciuni. Insa prin aceasta psalmul nu-si pierde nici prospetimea, nici forta mesajului.

Este demna de remarcat evolutia starii sufletesti a autorului. Daca psalmul incepe cu un strigat sfasietor dupa ajutorul divin, finalul sau este luminos si plin de incredere si speranta. Este oare vorba de o eventuala labilitate sentimentala a autorului ? Nicidecum ! Suntem din nou martorii unei puterii transformatoare care actioneaza din afara omului, transformand lacrimile in bucurie si deznadejdea in speranta.

Cand si cum actioneaza aceasta putere care transforma starile noastre sufletesti ? Raspunsul este simplu: in timpul rugaciunii. Te pleci in genunchi cu sufletul tulburat, cu inima sfasiata si ochii inlacrimati, strigi la Dumnezeu, si, pe masura ce iti versi sufletul inaintea Lui ca inaintea unui prieten bun, ceva minunat se intampla cu sufletul tau. O  lumina cereasca, venita chiar de la tronul lui Dumnezeu, iti inunda sufletul si te face sa te ridici cu inima linistita si plina de laude si recunostinta la adresa Lui.

Chiar inainte de a vedea cu ochii tai raspunsul la cererile tale, tu ai deja asigurarea ca Dumnezeu te-a ascultat, pregatind izbavirea de care ai nevoie. Aceasta este puterea transformatoare a rugaciunii. Si daca astfel stau lucrurile in privinta ei, oare de ce ne rugam atat de putin, atat de rar si atat de neconvingator ?

 

Rugaciunea – informare sau comuniune ?

     Se pare ca cele mai multe din rugaciunile noastre sunt rugaciuni de informare, in care Ii spunem lui Dumnezeu despre evenimentele si trairile din viata noastra, prezentandu-I apoi o lista ( uneori mult prea lunga ! ) de cereri. Oare aceasta este adevarata rugaciune ? Oare Tatal nostru ceresc asteapta doar sa-L informam despre un lucru sau altul, ca si cum El n-ar fi atotstiutor ?

O lectie pe care o invatam din psalmii lui David este aceea ca rugaciunea inseamna mult mai mult decat o simpla informare a lui Dumnezeu cu privire la lucrurile care se intampla in viata noastra. Rugaciunea inseamna comuniune cu Dumnezeu, inseamna deschiderea sufletului ca inaintea celui mai bun prieten.

Din debutul Psalmului 142 remarcam doua lucruri semnificative:

1) David nu se plange de Dumnezeu in mijlocul necazurilor prin care trece, ci se plange lui Dumnezeu de necazurile sale: „Cu glasul meu strig catre Domnul, cu glasul meu ma rog catre Domnul. Imi vars necazul inaintea Lui, si-mi povestesc stramtorarea  inaintea Lui” ( vers. 1.2 ).

2) Prezentarea plangerii e facuta de psalmist nu pentru a-L informa pe Dumnezeu cu privire la stramtorarea  sa, ci pentru a-si deschide sufletul inaintea cuiva care-l intelege si-l poate sprijini. David era constient ca Dumnezeul lui ii cunostea viata si problemele inainte ca el sa I le prezinte in rugaciune. Nu informarea, ci nevoia de comuniune il aduce pe psalmist pe genunchi inaintea Domnului: „Cand imi este duhul mahnit in mine, Tu imi cunosti cararea. Pe drumul pe care umblu, mi-au intins o cursa” ( vers. 3 ).

Ce bine este sa stii ca in cele mai intunecate zile din viata ta este cineva care iti cunoaste durerile, temerile si dorintele ! Iar cand acel Cineva este Insusi Dumnezeu, aceasta cunostinta este cu atat mai benefica. Pentru ca, spre deosebire de oameni, care pot sa-si arate compasiunea fatza de noi, dar fara sa poata sa ne usureze suferinta, Dumnezeu poate sa ne vina in ajutor in mod real si deplin.

Iata de ce indemnurile apostolului Petru sunt atat de actuale si astazi, dupa doua milenii de cand au fost scrise: „Smeriti-va sub mana tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El sa va inalte. Si aruncati asupra Lui toate ingrijorarile voastre, caci El Insusi ingrijeste de voi” ( 1 Petru 5, 6.7 ).

 

Povara singuratatii

     De-a lungul ei, viata ne provoaca sa purtam fel de fel de poveri. Cine doreste, poate sa-si alcatuiasca propria lista cu poverile pe care a fost nevoit sa le poarte de-a lungul anilor. De departe insa, cea mai grea povara dintre toate este singuratatea. Orice necaz, stramtorare sau durere, daca ai cu cine sa le imparti, te simti intotdeauna usurat. Caci – nu-i asa ? – daca ai langa tine un prieten, necazurile se injumatatesc, iar bucuriile se dubleaza.

Dar cat de greu este sa fii bolnav si singur in acelasi timp ! Cat de greu este sa fii descurajat, si nimeni sa nu fie langa tine pentru a-ti ridica moralul ! Simatamantul singuratatii dubleaza orice suferinta, oricare ar fi ea.

In momentele de stramtorare prin care trecea, psalmistul a trebuit sa bea pana la fund paharul amar al singuratatii. Descarcandu-si sufletul inaintea lui Dumnezeu, el se plange ca cei mai apropiati semeni ai sai l-au parasit cand avea cea mai mare nevoie de sprijinul lor: „Arunca-Ti ochii la dreapta si priveste ! Nimeni nu ma cunoaste, orice scapare este pierduta  pentru mine, nimanui nu-i pasa de sufletul meu” ( vers. 4 ).

Din perspectiva biblica, la dreapta unei persoane statea fie aparatorul sau martorul apararii, fie garda de corp ( vezi Psalmul 110,5; 121,5; Isaia 63,12 ). Invitatia pe care David o face Domnului: „Arunca-Ti ochii la dreapta si priveste !”, de fapt, denunta indiferenta fostilor sai prieteni care l-au parasit in timp de stramtorare, lasandu-l ca singur sa-si poarte poverile.

Cu toate ca singuratatea il durera poate chiar mai mult decat necazurile cu care se confrunta, David nu a cazut in disperare. L-au parasit vechii colaboratori ? Il avea pe Dumnezeu la dreapta sa. Vechii prieteni i-au intors spatele ? Dumnezeu ramanea cel mai bun si mai fidel prieten. Iar atunci cand Il ai pe Dumnezeu de partea ta, chiar daca esti singur, de fapt ai de partea ta Majoritatea.

David stia prea bine acest lucru, de aceea el nu ezita sa apeleze ( pentru a cata oara ? ) la acelasi Dumnezeu care nu l-a dezamagit niciodata: „Doamne, catre Tine strig si zic: „Tu esti scaparea mea, partea mea de mostenire pe pamantul celor vii”. Ia aminte la strigatele mele, caci sunt nenorocit de tot. Izbaveste-ma de cei ce ma prigonesc, caci sunt mai tari decat mine. Scoate-mi sufletul din temnita, ca sa laud Numele Tau” ( vers. 5-7 pp. ).

Desi prezentul este plin de negura si primejdii nebanuite, iar viitorul este neclar pentru el, David priveste cu incredere spre ziua izbavirii sale. Si cum altfel ar putea reactiona un om care stie ca la dreapta sa se afla Dumnezeu, desi prietenii l-au parasit ?

Desi psalmistul isi incepe rugaciunea pe un ton sfasietor, chiar patetic, el incheie intr-o atmosfera luminoasa, optimista. Privind cu incredere spre ziua in care va fi izbavit de Dumnezeu ( desi nu stie inca cum si cand se va intampla acest lucru ), David afirma plin de incredere: „Cei neprihaniti vor veni sa ma inconjoare, cand imi vei face bine” ( vers. 7 up. ).

Finalul cartii lui Iov este exemplificarea acestui gand incurajator. Dupa ce Domnul l-a binecuvantat pe Iov la finalul incercarilor la care a fost supus, Scriptura ne spune ca „fratii, surorile si vechii prieteni ai lui Iov au venit toti sa-l vada, si au mancat cu el in casa. L-au plans si l-au mangaiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el…” ( Iov 42,11 ).

Nu, singuratatea nu este o tragedie atunci cand Il ai pe Domnul la dreapta ta. Dar vai de cei care L-au respins zi de zi si an de an, ajungand singuri in mijlocul suferintei. Singur in fatza mormantului  – aceasta este adevarata singuratate.

 

Singuratatea mesianica

     Desi descrie trairi si stari sufletesti ale lui David intr-un moment de criza majora a vietii sale, Psalmul 142 poate fi privit si ca o descriere poetica a patimilor lui Christos. In descrierea evenimentelor ultimelor zile inainte de crucificare, Iisus apare intr-o solitudine din ce in ce mai accentuata.

Dupa intrarea triumfala in Ierusalim, intr-o atmosfera entuziasta si plina de speranta, Mantuitorul este parasit rand pe rand de multimi, apoi chiar de ucenicii Sai cu care impartise si bucuriile, dar si necazurile din anii de activitate publica. Singur in Ghetsemani, in rugaciune; singur inaintea Sinedriului, fara aparator; singur inaintea lui Pilat, inaintea lui Ana si inaintea Caiafa; singur pe cruce, parand sa fie abandonat chiar si de Tatal Sau.

In toate aceste zile intunecate si incarcate de suferinta, Mantuitorul n-a avut niciun aparator, ci doar acuzatori si judecatori gata sa-L condamne. Strigatul Sau sfasietor de pe cruce, cand agoniza in asteptarea clipei supreme: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit ?” ( Matei 27,46 ) este cea mai dureroasa marturie despre singuratatea Sa absoluta in fatza mortii.

De ce a trebuit sa sufere El singur toate acestea ? Pentru ca noi sa nu fim niciodata singuri. Pentru ca prin moartea Sa, noua sa ni se deschida o cale „noua si vie” ( Evrei 10,20 ) a unei noi relatii cu Tatal ceresc si a unor noi relatii cu semenii nostri. Si pentru ca sa nu ne simtim niciodata singuri pe acest pamant imbibat de pacat si de consecintele sale, El ne-a trimis cel mai mare dar al cerului: Duhul Sfant.

„Eu voi ruga pe Tatal si El va va da un alt Mangaietor care sa ramana cu voi in veac, si anume Duhul adevarului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru ca nu-L vede si nu-L cunoaste; dar voi Il cunoasteti, caci ramane in voi si va fi in voi. Nu va voi lasa orfani, Ma voi intoarce la voi” ( Ioan 14, 16-18 ).

„Amin ! Vino, Doamne, Iisuse !” ( Apocalipsa 22,20 )

Lori Balogh

This entry was posted in Psalmii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.