Ultima reforma

Ultima reforma

„Orele astrale” ale crestinismului

 

Istoria crestinismului a fost marcata de patru mari evenimente, cu implicatii majore pe plan religios, social si politic: Edictul de la Milano din anul 313, Marea Schisma din 1054, Reforma din secolul al XVI-lea si marile treziri religioase din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.

Edictul de la Milano din anul 313, semnat de Constantin cel Mare si Licinius, a marcat sfarsitul persecutiei crunte pornite de Diocletian in anul 303 impotriva crestinilor, persecutie prezisa in solia catre Biserica din Smirna prin sintagma „un necaz de zece zile” ( vezi Apocalipsa 2,10 ).

In urma acestui edict, lumea nu a mai fost aceeasi, imprimand istoriei o directie pe care o resimtim si astazi. Dupa doua secole de persecutie, crestinilor li s-a garantat libertatea religioasa si inapoierea proprietatilor confiscate. Iata un fragment din acest edict, extras de istoricul Eusebiu:

     „Am luat aceasta decizie cu intentia salutara si foarte dreapta: nimanui sa nu-i fie refuzata libertatea de a urma si de a alege practica religioasa si cultul crestinilor. Dimpotriva, fiecaruia trebuie acordata libertatea de a-si darui inima acelei religii pe care el o considera folositoare pentru sine insusi, pentru ca Divinitatea sa-i daruiasca in toate obisnuita grija si bunavointa.”( 1 )

Al doilea mare eveniment, ale carui urmari se resimt si astazi in lumea crestina, a fost Marea Schisma din anul 1054, care a impartit crestinismul in doua mari ramuri: cea occidentala ( catolica ), cu sediul la Roma, si cea rasariteana ( ortodoxa ), cu sediul la Constantinopole.

Tensiunile intre cele doua mari ramuri ale crestinismului existau de mai multa vreme, disputele fiind legate de pretentia fiecarui conducator al celor doua ramuri: papa de la Roma si patriarhul de Constantinopole, de a detine controlul si autoritatea asupra intregii crestinatati.

Ruptura s-a realizat in timpul papei Leon al IX-lea ( 1049-1054 ) si al patriarhului Mihai I Cerularie al Constantinopolului ( 1043-1058 ). De la Marea Schisma a aparut o adevarata competitie intre cele doua biserici, fiecare incercand sa-si mareasca aria de influenta si numarul credinciosilor aflati sub autoritatea lor.

Cel de-al treilea mare eveniment, care a schimbat lumea pe toate planurile, a fost Reforma din secolul al XVI-lea. Dupa ce Luther a afisat cele 95 de teze pe usa bisericii din Wittenberg pe data de 31 octombrie 1517, proclamand mantuirea prin credinta si numai prin credinta, lumea nu a mai fost aceeasi.

Daca privim Reforma prin prisma criteriilor omenesti, eforturile lui Luther par sa fie un esec, mai ales acum, cand, dupa cinci secole, Protestantismul si Catolicismul par sa fi ingropat securea razboiului, intinzand mana impacarii peste prapastia dintre ele. Insa din perspectiva cereasca, Reforma a fost miscarea care a descatusat lumea din intunericul spiritual al Evului Mediu, asezand in mainile oamenilor Cuvantul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Luther a fost, asa cum afirma un scriitor inspirat, „omul timpului sau. Prin el Dumnezeu a indeplinit o lucrare mare pentru reformarea Bisericii si pentru iluminarea lumii.” ( 2 )

Dumnezeu a pornit Reforma spre sfarsitul perioadei Tiatira, despre care ne vorbeste Apocalipsa in scrisorile Martorului credincios catre cele sapte Biserici. Tiatira este cea de-a patra Biserica din cele sapte si, prin pozitia ei in mijlocul celor sapte, ea ramane un simbol al Bisericii Evului Mediu.

Solia catre Biserica din Tiatira ( vezi Apocalipsa 2, 18-29 ) este cea mai lunga dintre toate epistolele. Acest lucru nu este deloc intamplator, caci perioada pe care o simbolizeaza Tiatira este si ea cea mai lunga din istoria crestinismului, respectiv 1260 de ani ( 538 – 1798 ).

In mustrarea adresata acestei Biserici este amintita Izabela, „femeia aceea care se zice prorocita,” si care ii amageste pe oameni sa se dedea la idolatrie ( vezi Apocalipsa 2, 20 ). Trimiterea la istoria Vechiului Testament este evidenta. Casatoria lui Ahab, regele Regatului de Nord, cu Izabela, fiica regelui Sidonului si o inchinatoare pagana, a condus poporul ales la o apostazie generala.

Aceasta legatura intre un reprezentant al poporului lui Dumnezeu si o pagana idolatra reprezinta simbolul perfect pentru ceea ce s-a intamplat in perioada Tiatira in Biserica Evului Mediu: „casatoria” intre crestinism si paganism, pe de o parte, si „casatoria” intre biserica si stat, pe de alta parte.

Reforma din secolul al XVI-lea a fost chemarea la pocainta adrestata de Dumnezeu Bisericii Evului Mediu. Insa, asa cum era profetizat in solia catre Biserica din Tiatira, in care Dumnezeu spunea: „I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei” ( Apocalipsa 2, 21 ), la fel s-a intamplat si in Biserica Evului Mediu. Biserica oficiala a respins chemarea de a renunta la practicile si invataturile pagane si idolatre, pornind in schimb o Contrareforma.

Al patrulea eveniment care a schimbat lumea este cunoscut sub denumirea de Marile Treziri Religioase din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea. In urma lor, mai ales pe teritoriul Marii Britanii si al Statelor Unite, s-au nascut bisericile neoprotestante care exista si astazi. Spiritul misionar al acestor biserici noi aparute in sanul Protestantismului, unit cu lucrarea fara precedent a societatilor biblice, aparute imediat dupa Revolutia Franceza, a facut ca Evanghelia sa ajunga pe toate meridianele si paralelele globului, aducand lumea mai aproape de Scripturi, de Dumnezeu si de mantuire.

 

„Miopia” celor trei Ilie

     Daca ne raportam la intreaga istorie crestina, asa cum s-a derulat pana acum, si asa cum este descoperita in profetia biblica, se naste o intrebare fireasca: Unde ne aflam noi, crestinii secolului al XXI-lea, in derularea dramatica a acestei istorii ? Raspunsul ni-l ofera chiar Scriptura. Daca aruncam o privire in scrisorile Apocalipsei si incercam sa ne plasam in timp, ajungem la concluzia ca reprezentam ultima Biserica – Laodicea.

Dupa perioada Bisericii Laodicea, Biblia nu mai vorbeste despre o alta istorie pe pamant, ci doar de vesnicia unui cer nou si a unui pamant nou. Si daca luam in considerare si faptul ca perioada Bisericii Laodicea nu a inceput de ieri sau alaltaieri, ci acum aproximativ doua secole, putem fi siguri ca ne aflam pe pragul sfarsitului de istorie, pe pragul vesniciei.

Intrebarea care se pune este daca mai avem nevoie de o reforma a vietii spirituale in acest ultim moment de istorie. Suntem oare pregatiti sa-L intampinam pe Domnul vietii la a doua Sa venire in slava, sau toate lucrurile sunt in ordine, asa cum le doreste Dumnezeu ?

Se pare ca una din reformele pe care trebuie sa le facem ca indivizi si ca Biserica asteptatoare a revenirii Mantuitorului este renuntarea la acel gen de miopie spirituala, care ne impiedica sa avem o viziune mai larga asupra mantuirii si a dragostei lui Dumnezeu fatza de om.

Pe vremea marii apostazii a poporului evreu, sub conducerea regelui Ahab si a reginei Izabela, Dumnezeu l-a chemat pe Ilie ca sa initieze o reforma spirituala in poporul Sau. Profetul Ilie a facut tot ce a putut in aceasta privinta, iar scenele petrecute pe muntele Carmel, in care credinta in Dumnezeul cel viu si adevarat s-a confruntat cu credintele idolatre ale vremii, sunt impresionante.

Insa Ilie cade repede in descurajare. Eforturile sale de a reforma poporul pareau sa fie fara rod, iar el se simtea singur in confruntarea cu idolatria. In dialogul pe care il are cu Dumnezeu, pe cand fugea de amenintarile Izabelei, Ilie se plange lui Dumnezeu. Si face acest lucru nu o singura data, ci de doua ori:

„Am fost plin de ravna pentru Domnul, Dumnezeul ostirilor; caci copii lui Israel au parasit legamantul Tau, au sfaramat altarele Tale, si au ucis cu sabia pe prorocii Tai; am ramas numai eu singur, si cauta sa-mi ia viata” ( 1 Imparati 19, 10.14 ).

Raspunsul Domnului l-a dezarmat pe profet, aratandu-i o alta fatza a realitatii, pe care el nu o cunoastea: „Dar voi lasa in Israel sapte mii de barbati, si anume pe toti cei ce nu si-au plecat genunchii inaintea lui Baal, si a caror gura nu l-au sarutat” ( 1 Imparati 19,18 ).

Asadar, Ilie nu era singurul evreu care se lupta cu idolatria. Insa el nu stia acest lucru. Fara sa-l invinovatim cu ceva ( cine suntem noi sa-l invinovatim pe un profet al lui Dumnezeu, care acum se afla in cer ? ), trebuie totusi sa recunoastem ca, cel putin in acele momente de descurajare, Ilie suferea de o anumita miopie spirituala.

Al doilea Ilie, pe care Mantuitorul il identifica in persoana lui Ioan Botezatorul ( vezi Matei 11, 13-15 ), a suferit si el de un gen de miopie spirituala. Ajuns in temnita din porunca lui Irod, Ioan Botezatorul a inceput sa aiba unele indoieli cu privire la lucrarea mesianica a lui Iisus. Intrebarea pe care trimisii sai I-au adresat-o Mantuitorului scoate in evidenta umbra care aparuse in vederea spirituala a celui mai mare dintre profeti: „Tu esti Acela care are sa vina, sau sa asteptam pe altul ?” ( Matei 11,3 ).

Si in acest caz raspunsul Domnului a dovedit ca ochii spirituali ai profetului Sau nu desluseau corect realitatea: „Duceti-va de spuneti lui Ioan ce ati vazut si auzit: orbii vad, schiopii umbla, leprosii sunt curatati, surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se propovaduieste Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” ( Luca 7, 22 ).

Insa profetia din Maleahi 4, 5.6 ne vorbeste si de un al treilea Ilie, cel care va pregati poporul lui Dumnezeu „inainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare si infricosata”, ziua revenirii in glorie a Mantuitorului. De data aceasta, cel de-al treilea Ilie nu mai este o singura persoana, asemenea lui Ilie Tisbitul de pe vremea regelui Ahab, sau asemenea lui Ioan Botezatorul din perioada de inceput a lucrarii publice a lui Iisus.

Primii doi Ilie au avut de indeplinit o misiune locala si bine definita in timp. Daca Ilie Tisbitul a luptat pentru o reforma spirituala in poporul evreu apostaziat pe vremea regelui Ahab, cel de-al doilea Ilie, Ioan Botezatorul, a actionat pentru pregatirea poporului ales in vederea primirii lui Mesia.

Cel de-al treilea Ilie insa, are de indeplinit o misiune globala, pregatind intreaga lume pentru evenimentul glorios al revenirii Mantuitorului. Or aceasta misiune nu poate fi indeplinita de un singur om, ci de un intreg popor, o Biserica nascuta la final de istorie.

Cine este aceasta Biserica cu o misiune atat de importanta si unica in istoria crestinismului ? Este Laodicea, ultima din cele sapte Biserici ale Apocalipsei, dupa care nu mai este consemnata istorie pe acest pamant, ci doar vesnicia Imparatiei lui Dumnezeu.

Dar ce spune Martorul credincios si adevarat despre acest al treilea Ilie in solia adresata Laodiceei ? Ca si ea sufera, printre altele, de un fel de miopie spirituala: „Pentru ca zici: „Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol” ( Apocalipsa 3,17 ). Si pentru ca „diagnosticul” sa fie si mai evident, urmeaza sfatul ceresc: „Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine…doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi” ( Apocalipsa 3,18 ).

In ce sens Biserica Laodicea sufera de miopie spirituala ? Desigur, principala manifestare a miopiei sale consta in faptul ca nu este constienta de starea sa deplorabila inaintea lui Dumnezeu, nu-si cunoaste lipsurile si nevoile, crezand ca totul este bine in relatia ei cu Dumnezeu.

Insa mai este un domeniu in care aceasta Biserica este mioapa din punct de vedere spiritual. Asa cum Ilie Tisbitul avea falsa impresie ca este singurul care-I slujea lui Dumnezeu in propriul sau popor, la fel si laodiceenii timpului sfarsitului cred despre ei ca sunt singurii copii ai lui Dumnezeu intr-o lume care se indreapta spre pierzare. Dar asa cum pe vremea lui Ilie Dumnezeu ii descopera ca lucrurile erau de sapte mii de ori mai fericite decat credea profetul, la fel si astazi Dumnezeu ne descopera ca El are in lumea aceasta atat de larga si pestrita copii ai Sai sinceri pe toate meridianele si paralelele globului, in toate culturile si civilizatiile, in toate religiile si bisericile, si chiar in afara lor.

Mantuitorul Insusi le spunea ucenicilor, incercand sa-i vindece de exclusivismul mostenit de la carturarii si fariseii timpului: „Mai am si alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Si pe acelea trebuie sa le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, si va fi o turma si un Pastor” ( Ioan 10, 16 ).

 

Ultima reforma

     La cinci sute de ani de la Reforma lui Luther, Biserica Laodicea are nevoie de o noua reforma, dar si ultima. Or pentru ca sa faca aceasta ultima reforma, ea are nevoie de „aurul” credintei care lucreaza din dragoste, de „hainele” albe ale neprihanirii lui Christos, si de „doctoria” pentru ochi a Duhului Sfant, care sa o vindece de miopia spirituala ( vezi Apocalipsa 3,18 ).

Un scriitor inspirat ne aduce vestea cea buna ca ”nu toti din lume sunt nelegiuiti si corupti; nu toti au trecut de partea vrajmasuluui. Dumnezeu are multe mii care nu si-au plecat genunchiul in fatza lui Baal, multi care doresc din toata inima sa aiba o intelegere mai deplina cu privire la Christos si Lege, multi care nadajduiesc impotriva oricarei nadejdi ca Iisus va veni curand pentru a pune capat domniei pacatului si a mortii. Sunt multi care se inchina lui Baal din nestiinta, dar cu care Duhul lui Dumnezeu se lupta inca.” ( 3 )

Ne aflam pe pragul vesniciei. Ultimele fire de nisip din clepsidra timpului sunt gata sa cada ireversibile, lasand loc vesniciei. Toti acesti oameni care il cauta pe Dumnezeu din adancul fiintei lor au nevoie de noi, de experientele noastre cu Dumnezeu, de cunostintele noastre cu privire la tainele mantuirii, de dragostea si rabdarea noastra, de prietenia noastra.

O publicatie anglo-saxona a oferit un premiu celui care va da cea mai reusita definitie cuvantului „prieten”. S-au dat mii de definitii, unele mai interesante decat altele: prietenul este „cel care multiplica bucuria si imparte durerea”, „cel care intelege tacerea”, „cel care te suna dupa ce v-ati despartit de cinci minute”, „cel care iti intinde mana si te ridica atunci cand ai cazut si nu te mai poti ridica”, si multe altele. Insa definitia care a castigat premiul a fost: „Prietenul este acela ca vine cand toata lumea pleaca.”

Cand toata lumea pleaca, baricadandu-se in bunkerele indiferentei, ale egoismului si ale placerilor de o clipa ale pacatului, laodiceenii sfarsitului de istorie trebuie sa le caute pe aceste mii de „oi” care nu au gasit inca drumul spre unicul si adevaratul „staul”al marelui Pastor.

Insa aceasta cautare nu se poate face acuzand si aratand cu degetul, ci imprietenindu-ne cu „oile” din alte „staule”. Asa cum ne-a cautat si gasit si Iisus pe fiecare dintre noi.

Aceasta este ultima reforma, dincolo de care este vesnicia.

Lori Balogh

 

 

Referinte:

( 1 ) Traducere de Octavian Frinc, F. P. RIZZO „L’Editto di Milano del 313”, La Civitta Cattolica, 3910, p. 313-324

( 2 ) E. G. White, Istoria mantuirii, p. 340

( 3 ) E. G. White, Profeti si regi, p. 171

Acest articol a fost publicat în Misiune și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free