Psalmul 144 – Un psalm al recunostintei

Psalmul 144 – Un psalm al recunostintei

Un psalm al lui David

 

  1. „Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea, care-mi deprinde mâinile la luptă, degetele la bătălie,
  2. Binefăcătorul meu şi Cetăţuia mea, Turnul meu de scăpare şi Izbăvitorul meu, Scutul meu de adăpost, care-mi supune pe poporul meu !
  3. Doamne, ce este omul ca să iei cunoştinţă de el, fiul omului ca să iei seama la el ?
  4. Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece.
  5. Pleacă cerurile, Doamne, şi coboară-Te ! Atinge munţii, ca să fumege !
  6. Fulgeră şi risipeşte pe vrăjmaşii mei ! Aruncă-Ţi săgeţile şi pune-i pe fugă !
  7. Întinde-Ţi mâinile de sus, izbăveşte-mă şi scapă-mă din apele cele mari, din mâna fiilor celui străin,
  8. a căror gură spune neadevăruri şi a căror dreaptă este o dreaptă mincinoasă.
  9. Dumnezeule, Îţi voi cânta o cântare nouă, Te voi lăuda cu alăuta cu zece coarde.
  10. Tu, care dai împăraţilor biruinţa, care ai scăpat de sabie ucigaşă pe robul Tău David,
  11. izbăveşte-mă şi scapă-mă din mâna fiilor celui străin, a căror gură spune neadevăruri şi a căror dreaptă este o dreaptă mincinoasă!…
  12. Fiii noştri sunt ca nişte odrasle, care cresc în tinereţea lor; fetele noastre, ca nişte stâlpi săpaţi frumos, care fac podoaba caselor împărăteşti.
  13. Grânarele noastre sunt pline şi gem de tot felul de merinde; turmele ni se înmulţesc cu miile, cu zecile de mii, în câmpiile noastre:
  14. viţelele noastre sunt prăsitoare; nu-i nicio pagubă, nicio robie, niciun ţipăt în uliţele noastre !
  15. Ferice de poporul care stă astfel! Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul !”

 

De la a binecuvanta la a fi binecuvantat

     Asemenea unui arc de cerc literar, Psalmul 144 este un adevarat curcubeu, continand teme din cele mai variate. Incepe cu binecuvantarea Numelui lui Dumnezeu, apreciind printr-o serie de apelative divine binefacerile Lui, si se incheie cu insiruirea binecuvantarilor revarsate de El asupra copiilor Sai.

David, autorul acestui imn de lauda si recunostinta, preamareste puterea si ajutorul lui Dumnezeu atat in timp de pace, cat si in timp de razboi, pentru ca in final el sa proclame bucuria de care au parte cei ce I se inchina cu toata fiinta.

Psalmul 144 face parte din categoria psalmilor regali, tonul general fiind acela de lauda si recunostinta. Cu toate acestea, din psalm nu lipesec nici cererile, nici reflectiile sapientiale, toate acestea imbogatind mesajul pe care autorul a dorit sa-l transmita posteritatii.

Desi prima parte a psalmului 144 ( vers. 1-11 ) este foarte asemanator in continut si imagini cu prima parte a Psalmului 18, acest imn nu-si pierde prospetimea si originalitatea printre celelate poeme compuse de David. Mesajul este simplu si clar exprimat in ultimul vers: „Ferice de poporul al carui Dumnezeu este Domnul !” ( vers. 15 ). Aducand acest mesaj mai aproape de noi, putem spune fara sa gresim: „Ferice de omul al carui Dumnezeu este Domnul !”

 

Binecuvantarile omului si binecuvantarile lui Dumnezeu

     Din perspectiva omeneasca, a binecuvanta inseamna a vorbi de bine pe cineva. Ca oameni, oricat am fi de binevoitori si oricate urari de bine le-am face semenilor nostri, in cele mai multe cazuri nu avem si puterea de a transforma dorintele si urarile noastre de bine in realitate. Desi le uram sanatate semenilor nostri, nu le-o putem oferi. Desi le uram bunastare, nu depinde de noi ca ei sa o primeasca.

In cazul lui Dumnezeu insa, lucrurile sunt cu totul diferite. Cand binecuvanteaza El, nu se opreste totul la niste simple urari si dorinte din partea Lui, ci El chiar transforma aceste urari in realitate in viata celor binecuvantati de El. Si aceasta pentru ca El este El-Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, inaintea caruia imposibilul se transforma in posibil, iar visele devin realitate.

In debutul Psalmului 144, David Il vorbeste de bine pe Dumnezeul sau. Si pentru aceasta, el se foloseste de apelative pe care le regasim in cei mai multi dintre psalmii sai, fiecare dintre acestea referindu-se la unele binefaceri pe care Dumnezeu le-a facut in viata lui: „Binecuvantat sa fie Domnul, Stanca mea, care-mi deprinde mainile la lupta, degetele la batalie, Binefacatorul meu si Cetatuia mea, Turnul meu de scapare si Izbavitorul meu, Scutul meu de adapost, care-mi supune pe poporul meu !” ( vers. 1.2 ).

Este demn de retinut faptul ca toate aceste apelative sunt personalizate. Psalmistul nu vorbeste in general despre un Dumnezeu care este, pe rand, Stanca noastra, Izbavitorul nostru, Scutul nostru, etc., ci despre un Dumnezeu care este Stanca mea, Izbavitorul meu, Scutul meu, etc. Tocmai aici, in relatia personala cu Dumnezeu, se afla secretul credintei puternice care l-a caracterizat pe psalmist de-a lungul intregii sale vieti.

Una este sa vorbesti si sa te increzi intr-un Dumnezeu al intregului popor, in care te pierzi ca individ si experienta personala, si cu totul alta este sa vorbesti si sa te increzi intr-un Dumnezeu personal, cu care ai o relatie profunda si sincera.

In calitate de imparat al unui popor urat de vecinii sai, David a experimentat adesea binefacerile unei astfel de relatii. Considerandu-L pe Dumnezeu Stanca, Binefacatorul, Cetatuia, Turnul, Izbavitorul si Scutul sau in mijlocul tuturor primejdiilor aparute in viata, el insusi a putut deveni pentru poporul pe care-l conducea o stanca, un binefacator, o cetatuie, un turn de scapare, un izbavitor si un scut ocrotitor.

Si aceasta pentru simplul motiv ca binecuvantarile primite de la Dumnezeu nu trebuie sa „balteasca” in propriile noastre „ograzi”, ci sa se reverse mai departe spre cei din jurul nostru, asemenea unor ape aducatoare de viata. Caci este scris: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, in veac nu-i va fi sete; ba inca apa pe care i-o voi da Eu se va preface in el intr-un izvor de apa care va tasni in viata vesnica” ( Ioan 4,14 ).

Intrebarea care se naste este urmatoarea: Ce este viata mea si a ta: o balta cu apa statatoare, sau un izvor care curge spre a-i face pe altii fericiti ?

 

„Ce este omul ?”

     Coplesit de multimea binecuvantarilor ceresti revarsate peste fiinta sa, psalmistul reia o intrebare pe care o gasim si in Psalmul 8: „Doamne, ce este omul ca sa iei cunostinta de el, fiul omului ca sa iei seama la el ?” ( vers. 3 ). In Psalmul 8, aceeasi intrebare este pusa intr-un context cu totul diferit: cel al minunilor Creatiei: „Ce este omul, ca sa te gandesti la el ? Si fiul omului, ca sa-l bagi in seama ?” ( Psalmul 8,4 ).

Simtamantul nimicniciei pe care-l traieste psalmistul, al faptului ca el nu este decat un atom minuscul in vastul Univers, face ca bunatatea lui Dumnezeu fatza de el sa apara cu atat mai mare si dragostea Sa cu atat mai de nepatruns.

Ce vede infinitul Creator in aceasta plapanda si efemera fiinta – omul – incat sa-i arate atata dragoste si sa reverse atatea binecuvantari peste el ? Cand omul nu este decat o „suflare”, iar „zilele lui sunt ca umbra care trece” ( vers. 4 ), ce Il poate determina pe Dumnezeu sa-i acorde atata atentie si grija ? Nimic nu poate explica aceasta taina decat dragostea. O dragoste divina, care ea insasi este o taina, una din cele mai mari si inexplicabile taine ale Universului.

Cine poate intelege si cuprinde cu mintea si inima sa marele sacrificiu facut de Tatal si Fiul pe Golgota ? Cine poate intelege ce s-a petrecut in inima Sa de Tata ceresc atunci cand Si-a vazut Fiul prea iubit strapuns pe cruce, sub ploaia de batjocuri si blesteme aruncate asupra Lui de reprezentantii speciei umane ? Pentru cine a facut El acest imens si de neinteles sacrificiu ?

Pentru niste „umbre” care astazi sunt, iar maine dispar ? Da, pentru noi, care ne nastem si suntem taiati ca o floare, care alergam in viata si pierim ca o umbra ( Iov 14,2 ). De ce face El toate acestea ? Pentru ca suntem ai Sai, lucrarea mainilor Lui. Pentru ca suntem fii de Dumnezeu, fii de Imparat, fiinte de vitza regeasca, aduse la existenta pentru un destin vesnic.

Asa cum suntem: „umbre” si „suflari” de o clipa, nu am aparut in aceasta lume ca urmasi ai viermilor si ai maimutelor, ci ca fii ai marelui Imparat si Suveran al Universului. Originea noastra nu se afla in „Originea speciilor” lui Darwin, ci in primele capitole ale Genezei Scripturii.

„De aceea”, ne asigura Insusi Dumnezeu, „pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine si popoare pentru viata ta” ( Isaia 43,4 ). Dragostea inexplicabila a Creatorului nostru – iata ce da sens existentei noastre. Chiar daca acum suntem „umbre” si „suflari” efemere, destinul nostru este vesnic. Iar in ziua in care ne vom intalni cu aceasta realitate este foarte aproape.

 

„Izbavitorul meu”

     Incurajat de atatea dovezi ale dragostei lui Dumnezeu, psalmistul indrazneste sa ceara ajutorul Lui in lupta pe care o are de dus impotriva vrajmasilor sai. El stie ca Dumnezeu nu va ramane indiferent la cererile sale si, daca va fi nevoie, El va pune in actiune intreaga natura ca sa vina in ajutorul sau si al poporului.

„Pleaca cerurile, Doamne, si pogoara-Te ! Atinge muntii, ca sa fumege ! Fulgera si risipeste pe vrajmasii mei ! Arunca-Ti sagetile si pune-i pe fuga ! Intinde-Ti mainile de sus, izbaveste-ma si scapa-ma din apele cele mari, din mana fiilor unui strain, a caror gura spune neadevaruri, si a caror dreapta este o dreapta mincinoasa” ( vers. 5-8 ).

Nu cunoastem primejdiile care-l pandeau pe David si poporul sau in acele momente, dar stim un lucru care pentru noi este o lectie de viata de mare valoare: Oricare ar fi incercarile si furtunile vietii, nu suntem singuri. Avem la cine sa apelam, avem un Izbavitor care nu se limiteaza doar la a ne dori binele, ci Unul care are solutiile la crizele noastre, dar si puterea de a le rezolva.

Oare nu merita acest Dumnezeu „o cantare noua” ( vers. 9 ), o cantare plina de prospetimea noilor experiente pe care le traim alaturi de El ?

 

Un popor fericit, un om fericit

     Psalmul 144 se incheie cu un tablou linistit: un popor binecuvantat si prosper, un popor care traieste in pace , bucurandu-se de binecuvantarile Celui care ii este Stanca, Scut, Cetatuie, Izbavitor, Turn si Binefacator. Un popor fericit, in care fiecare individ isi gaseste adevarata identitate: aceea de fii de Dumnezeu si adevaratul sens al vietii.

„Fii nostri sunt ca niste odrasle care cresc in tineretea lor; fetele noastre sunt ca niste stalpi sapati frumos, care fac podoaba caselor imparatesti. Granarele noastre sunt pline, si gem de tot felul de merinde, turmele ni se inmultesc cu miile, cu zecile de mii in campiile noastre; vitelele noastre sunt prasitoare, nu-i nicio paguba, nicio robie, niciun tipat in ulitele noastre. Ferice de poporul care sta astfel ! Ferice de poporul al carui Dumnezeu este Domnul !” ( vers. 12-15 ).

Finalul psalmului este un tablou idilic al unui popor care traieste linistit si coplesit de binecuvantari ceresti. Si daca pe pamant acest tabou este intalnit atat de rar din cauza blestemului pacatului, cu siguranta el va deveni realitate la revenirea in slava a Fiului lui Dumnezeu.

Caci „nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului vor fi in ea. Robii Lui Ii vor sluji. Ei vor vedea Fatza Lui si Numele Lui va fi pe fruntile lor… El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut” ( Apocalipsa 22.3.4; 21,4 ).

„Iata, Eu vin curand, si rasplata Mea este cu mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui” „Ferice de cei ce-si spala hainele ca sa aiba drept la pomul vietii si sa intre pe porti in cetate” ( Apocalipsa 22, 12.14 ).

Lori Balogh

 

 

 

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free