Psalmul 145 – O cantare de lauda a lui David

Psalmul 145 – O cantare de lauda a lui David

O cântare de laudă a lui David

 

  1. „Te voi înălţa, Dumnezeule, Împăratul meu, şi voi binecuvânta Numele tău în veci de veci !
  2. În fiecare zi Te voi binecuvânta şi voi lăuda Numele Tău în veci de veci !
  3. Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea Lui este nepătrunsă.
  4. Fiecare neam de om să laude lucrările Tale şi să vestească isprăvile Tale cele mari !
  5. Voi spune strălucirea slăvită a măreţiei Tale şi voi cânta minunile Tale.
  6. Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea înfricoşată, şi eu voi povesti mărimea Ta.
  7. Să se trâmbiţeze aducerea-aminte de nemărginita Ta bunătate, şi să se laude dreptatea Ta !
  8. Domnul este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi plin de bunătate.
  9. Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui.
  10. Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne ! Şi credincioşii Tăi Te vor binecuvânta.
  11. Vor spune slava Împărăţiei Tale şi vor vesti puterea Ta,
  12. ca să facă cunoscut fiilor oamenilor puterea Ta şi strălucirea plină de slavă a împărăţiei Tale.
  13. Împărăţia Ta este o împărăţie veşnică şi stăpânirea Ta rămâne în picioare în toate veacurile.
  14. Domnul sprijină pe toţi cei ce cad şi îndreaptă pe cei încovoiaţi.
  15. Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme.
  16. Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă.
  17. Domnul este drept în toate căile Lui şi milostiv în toate faptele Lui.
  18. Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima.
  19. El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul şi-i scapă.
  20. Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc şi nimiceşte pe toţi cei răi.
  21. Gura mea să vestească lauda Domnului şi orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt în veci de veci !”

 

     Un psalm alfabetic

     Psalmul 145 este un imn de lauda la adresa lui Dumnezeu in cel mai inalt sens al cuvantului. David si-a exprimat sentimentele de recunostinta si multumire fatza de Dumnezeu in majoritatea psalmilor sai, insa, asa cum arata preambulul, se pare ca cel cu numarul 145 a fost preferatul sau. De fapt, cercetatorii Bibliei considera Psalmul 145 un fel de sigiliu al grupului de imnuri 138-145, el deschizand drumul marelui Hallel final, format din ultimii cinci psalmi ( 146-150 ).

Traditia rabinica a folosit acest psalm ca o cantare de dimineata in zilele de Sabat, sustinand ca cel care intoneaza aceasta cantare de trei ori pe zi va deveni in mod cert un mostenitor al lumii viitoare.

Psalmul este un acrostih, fiecare vers incepand cu o litera a alfabetului ebraic. Nu este un acrostih complet, caci lipseste litera „nun”, fapt pentru care cantarea de lauda are doar 21 de versete in loc de 22. Scopul urmarit prin folosirea acestui gen literar este usurarea memorarii cantarii. Cu toate acestea, rigoarea ceruta de structura acrostihului nu micsoreaza cu nimic profunda lui spiritualitate, si nici originalitatea sa.

Autorul se concentreaza asupra Persoanei lui Dumnezeu, pe care o zugraveste  mai degraba ca pe un Tata iubitor si plin de grija fatza de creaturile Sale, decat ca pe un Imparat triumfator si de temut. Lectura acestui psalm ne aduce fatza in fatza cu sentimentele de recunostinta  fatza de Dumnezeu  ale unui om devotat, cu multa experienta, curat la suflet si motivat de o dragoste profunda fatza de Dumnezeul sau.

Psalmul 145 nu este impartit pe sectiuni, ci este o lucrare literara unitara. Cu toate acestea, analiza sa ne permite sa observam cateva paliere literare in care autorul zaboveste asupra unor motive de lauda.

Astfel, versetele 1-6 se concentreaza asupra maretiei lui Dumnezeu; versetele 7-10 vorbesc despre bunatatea Lui; versetele 11-13 ne aduc in atentie Imparatia Sa; versetele 14-16 contin laude la adresa lui Dumnezeu pentru compasiunea Sa fatza de cei in nevoie; iar ultimele versete ( 17-21 ) reprezinta o lauda pentru harul Sau mantuitor.

Acestea au fost doar cateva din motivele de lauda inspirate din propria experienta de viata a psalmistului. Insa fiecare dintre noi are propria sa experienta cu Dumnezeu, iar motivele noastre de lauda pot fi fara numar. De aceea, cartea Psalmilor ramane deschisa, asteptand ca noi cantari de multumire si recunostinta la adresa lui Dumnezeu sa fie scrise.

 

     Un imparat Il lauda pe Imparatul

     „Te voi inalta, Dumnezeule, Imparatul meu, si voi binecuvanta Numele Tau in veci de veci. In fiecare zi Te voi binecuvanta si voi lauda Numele Tau in veci de veci” ( vers. 1.2 ).

Asa incepe cantarea de lauda a unui imparat pamantesc, coplesit de maretia insondabila si de necuprins a Imparatului ceresc, fatza de care isi manifesta intreaga daruire si intregul sau atasament. Angajamentul psalmistului de a-L lauda pe marele Imparat zi de zi si in veci de veci par exagerate. Cum poate un om muritor, a carui speranta de viata nu depaseste 70-80 de ani, sa se angajeze intr-un asemenea demers pentru o intreaga vesnicie ? Sa fie vorba aici de manifestarea credintei de nezdruncinat intr-o mantuire sigura ?

Cat de frumos si placut suna apelativul folosit de David: „Imparatul meu” ! El ne spune multe lucruri despre calitatea relatiei sale cu Dumnezeu, in care isi recunoaste pozitia de supus. Insa, asa cum rezulta din continutul intregului psalm, nu este vorba de acea supunere generata de teama fatza de o persoana autoritara, ci mai degraba avem de-a face cu o supunere din dragoste  fatza de o persoana pe care o iubesti si pe care nu vrei sa o intristezi in niciun fel.

Dar poate cel mai frumos si mai impresionant aspect pe care-l intalnim in debutul acestui psalm este cel exprimat in angajamentul autorului: „Te voi binecuvanta”. In aceste doar trei cuvinte este concentrata esenta adevaratei inchinari, caci esentele de valoare se pastreaza in ambalaje mici, nu-i asa ?

Este frumos si util sa admiram lucrarile Domnului, minunile Creatiei Sale, interventiile Providentei Sale si tot ceea ce El a facut si continua sa faca de-a lungul istoriei pentru om si pentru orice faptura din Univers. Dar cu cat mai frumos este sa-L admiram pe El, Izvorul acestor lucrari !

Orice parinte pamantesc se simte bine cand copiii sai ii spun cuvinte de apreciere si recunostinta pentru sacrificiile facute, nu-i asa ? Oare Tatal nostru ceresc nu are si El nevoie de aprecierile si recunostinta noastra ? Inima lui de Tata, in care incap, pe langa miliardele de locuitori ai planetei, si miliardele de fiinte ceresti, de ingeri si lumi necazute in pacat, nu are si ea nevoie de aprecierea fiintelor create ? Cu siguranta ca da ! Atunci, de ce oare suntem atat de zgarciti cu cuvintele noastre de lauda si apreciere pentru El ?

Iata inca un aspect demn de apreciat la autorul Psalmului 145: In primele doua versete, de patru ori apare ideea: „Eu Te voi inalta… Te voi binecuvanta… Voi lauda Numele Tau…Eu voi face lucrul acesta.” Ce lectie se ascunde in acest amanunt ? Invatam ca lauda la adresa lui Dumnezeu nu se poate face pe seama unui inlocuitor. Nu putem delega pe nimeni sa-L laude pe Dumnezeu in locul nostru. Ori Il laudam noi, asa cum suntem inspirati de Duhul Sfant si potrivit talentelor noastre, ori, in caz contrar, nu mai ramane nimic din lauda noastra decat zgomot de „arama sunatoare sau de chimval zanganitor” ( vezi 1 Corinteni 13, 1 ).

Cum stam cu laudele noastre ? Sunt ele cu adevarat ale noastre, sau delegam pe altii sa le aduca pentru noi inaintea lui Dumnezeu ?

 

     Maretia Domnului

     Primul motiv de lauda al psalmistului este legat de un termen pe care il folosim in procesul comunicarii, insa ale carui profunzimi nu le putem patrunde: maretia lui Dumnezeu. „Mare este Domnul si foarte vrednic de lauda, si marirea Lui este nepatrunsa. Fiecare neam de om sa laude lucrarile Tale si sa vesteasca ispravile Tale cele mari ! Voi spune stralucirea slavita a maretiei Tale si voi canta minunile Tale. Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea infricosata si eu voi povesti marimea Ta” ( vers. 3-6 ).

De cinci ori vorbeste psalmistul despre maretia lui Dumnezeu, folosind diferiti termeni: „mare”, „marime”, „mari” si „maretie”. Insa o maretie insondabila, ca aceea a Dumnezeului nostru, presupune si o lauda pe masura. Totusi, oricat de talentat ar fi un poet sau un compozitor de imnuri sfinte, nicio poezie si nicio cantare nu va reusi sa se ridice la inaltimea maretiei lui Dumnezeu.

Putem adimira maretia divina intr-un apus de soare, iar pictori talentati pot imortaliza pe panzele lor frumusetea peisajului. Putem admira maretia divina privind miliardele de galaxii, roiuri stelare si nebuloase, iar fotografi profesionisti le pot captura in memoriile aparatelor lor. Putem admira maretia Creatorului  in delicatetea miilor de flori si a sutelor de mii de specii de plante si animale, iar naturalistii le pot cerceta si clasifica. Insa oricat de mult am avansa in cunostinta, suntem de abia la inceput de drum. Oamenii de stiinta de abia au reusit sa atinga cu degetul lor mic marele ocean al cunoasterii.

Cat de frumos se exprima mult incercatul Iov in legatura cu maretia de necuprins a lui Dumnezeu ! Vorbind despre minunile fara numar ale Creatiei, el este nevoit sa recunoasca: „Si acestea sunt doar marginile cailor Sale, si numai adierea lor usoara ajunge pana la noi. Dar tunetul lucrarilor Lui puternice cine-l va auzi ?” ( Iov 26, 14 ).

 

     Bunatatea Domnului

     Al doilea motiv de lauda al psalmistului este legat de nemarginita bunatate a lui Dumnezeu: „Sa se trambiteze aducerea aminte de nemarginita Ta bunatate si sa se laude dreptatea Ta ! Domnul este milostiv si plin de indurare, indelung rabdator si plin de bunatate. Domnul este bun fatza de toti si indurarile Lui se intind peste toate lucrarile Lui. Toate lucrarile Tale Te vor lauda, Doamne ! Si credinciosii Tai Te vor binecuvanta” ( vers. 7-10 ).

Daca Dumnezeu ar fi doar sfant si desavarsit, fara sa stim ca El este si bun, oare cati dintre noi am dori sa ne apropiem de El ? Dar tocmai bunatatea Sa fara margini, pe care o revarsa neconditionat si peste cei buni, si peste cei rai ( vezi Matei 5,45 ) este magnetul care ne trage spre El. Ne apropiem cu sfiala si temere sfanta din cauza sfinteniei Sale, dar si cu incredere in bunatatea Sa de Tata, din care ne invita sa gustam fiecare: „Gustati si vedeti  ce bun este Domnul !” ( Psalmul 34,8 ).

In ziua judecatii, cei nemantuiti poate ca vor incerca sa gaseasca fel de fel de scuze pentru alegerea pe care au facut-o. O singura scuza nu va putea ramane in picioare: in fatza bunatatiii lui Dumnezeu. Iata de ce, pe un ton mustrator, dar izvorat din dragoste si din dorinta de a salva cat mai multe suflete pierdute, apostolul Pavel li se adreseaza acestora: „Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari ? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta ?” ( Romani 2,4 ).

 

     Imparatia Domnului

     David avea propria sa imparatie pe care o conducea cum stia mai bine. Isi iubea imparatia, isi iubea supusii si le dorea tuturor cel mai mare bine posibil. Priviti insa cu cata admiratie priveste el spre Imparatia cereasca ! Cat de coplesit este psalmistul de slava acestei Imparatii vesnice ! Desi nemarturist in cuvinte, citim printre randuri dorul imens din inima sa de a face parte cat mai curand din slavita Imparatie cereasca: „Vor spune slava Imparatiei Tale si vor vesti puterea Ta, ca sa faca cunoscut fiilor oamenilor puterea Ta si stralucirea plina de slava a Imparatiei Tale. Imparatia Ta este o imparatie vesnica si stapanirea Ta ramane in picioare in toate veacurile” ( vers. 11-13 ).

Imparatiile lumii vin si trec, lasand in urma doar ruine, amintiri si istorie. Ridicarea si prabusirea lor, asa cum este prezentata in tabolul profetic din visul lui Nebucadnetar ( vezi Daniel cap. 2 ), face parte din drama istoriei pacatului. Insa nicio imparatie pamaneasca si nicio oranduire sociala care a existat vreodata pe pamant nu are viitor. Singura care are viitor – un viitor vesnic – este doar Imparatia lui Dumnezeu.

Motivul ? Pentru ca doar aceasta Imparatie este cladita pe neprihanire, dreptate absoluta si dragoste. Toate celelalte imparatii pamantesti sau ridica din mizeria egoismului omenesc, prabusindu-se in aceeasi mizerie umana.

Iata de ce, de-a lungul mileniilor de istorie a pacatului, adevaratii copii ai lui Dumnezeu au tanjit mereu dupa „cetatea care are temelii tari, al carui mester si ziditor este Dumnezeu”, dorind „o patrie mai buna, adica o patrie cereasca. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este rusine sa Se numeasca Dumnezeul lor, caci le-a pregatit o cetate. In credinta au murit toti acestia, fara sa fi capatat lucrurile fagaduite, ci doar le-au vazut si le-au urat de bine de departe, marturisind ca sunt straini si calatori pe pamant” ( Evrei 11, 10.16. 13 ).

Mai exista in noi simtamantul ca aici nu suntem acasa ?

 

     Compasiunea Domnului

     Cum este Dumnezeul nostru ? Este El transcendent, retras si ascuns in dosul unei „perdele” dincolo de care nimeni nu poate trece ? Sau dimpotriva, El este un Dumnezeu imanent, prezent langa fiinta umana, slaba si plina de nevoi ?

Raspunsul este afirmativ la ambele intrebari. Iar psalmii lui David scot in evidenta ambele aspecte ale Persoanei lui Dumnezeu. Acel Imparat a carui maretie este de nepatruns pentru fiinta umana, si a carui Imparatie e plina de stralucire si slava, se coboara cu dragoste langa fiecare om aflat in nevoie, aducand mangaiere, imbarbatare si ajutor: „Domnul sprijina pe toti cei ce cad si indreapta pe cei incovoiati. Ochii tuturor nadajduiesc in Tine, si Tu le dai hrana la vreme. Iti deschizi mana si saturi dupa dorinta tot ce are viata” ( vers. 14-16 ).

Marele adevar pe care-l subliniaza psalmistul in versurile acestui cantec de lauda este acela ca Imparatul Universului, Cel a carui maretie este de nepatruns, este in acelasi timp si un Tata plin de dragoste fatza de creaturile Sale, implinindu-le nu doar nevoile, ci chiar si dorintele inimii: „Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: „Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57,15 ).

Cat de insensibila trebuie sa fie  inima unui om care, in ciuda acestor evidente, alege sa intoarca spatele unui Dumnezeu atat de minunat in transcendenta si imanenta Sa !

 

     Harul Domnului

     Motivele de lauda invocate pana acum de psalmist isi au locul si importanta lor in viata unui credincios. Insa toate aceste motive si-ar pierde calitatea daca la ele nu s-ar adauga inca un motiv care le confera valoare tuturor celorlalte: harul mantuitor. Acest har care lucreaza mantuirea omului pacatos este cifra care, adaugata la insiruirea de zerouri, le da acestora adevarata valoare.

Intr-adevar, la ce ne-ar folosi sa stim ca Domnul e plin de maretie, bunatate si compasiune, si ca Imparatia Sa e plina de slava, daca noi, oameni pacatosi, nu am beneficia de toate acestea ? La ce ne-ar folosi sa stim ca Dumnezeu e bun si indurator fatza de ingeri si fiintele necazute in pacat din Univers, daca aceste trasaturi ale caracterului Sau nu s-ar manifesta si in relatia cu noi ? Tocmai pentru ca suntem fiinte pacatoase, iar in marea familie a Tatalui ceresc noi, ca individ si ca umanitate, suntem fiii Sai risipitori, tocmai din acest motiv avem nevoie de harul Sau mantuitor.

Insa, atunci cand Dumnezeu manifesta har  fatza de omul pacatos, El nu renunta la principiile vesnice ale guvernarii Sale. Ne arata mila si indurare, dar in acelasi timp ramane drept. Coboara langa omul zdrobit de pacat, dar in acelasi timp ramane acelasi Imparat plin de sfintenie si slava.

David surprinde foarte bine acest adevar in finalul Psalmului 145: „Domnul este drept in toate caile Lui si milostiv in toate faptele Lui. Domnul este langa toti cei ce-L cheama, langa toti cei ce-L cheama cu toata inima. El implineste dorintele celor ce se tem de El, le aude strigatul si-i scapa. Domnul pazeste pe toti cei ce-L iubesc si nimiceste pe toti cei rai” ( vers. 17-20 ).

Da, harul mantuitor este trastura care incununeaza toate celelalte trasaturi ale caracterului desavarsit al Dumnezeului nostru. Fara manifestarea lui, am fi fost doar „un abur care se arata putintel si apoi piere” ( Iacov 4,14 ). Am fi fost doar o suflare, niste umbre, niste fiinte fara sens al vietii, fara perspectiva si fara viitor. De aceea, sa ne angajam asemenea psalmistului: „Gura mea sa vesteasca lauda Domnului si orice faptura sa binecuvanteze Numele Lui cel sfant in veci de veci !” ( vers. 21 ).

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free