Psalmul 149 – Un psalm al recunostintei

Psalmul 149 – Un psalm al recunostintei

  1.  „Lăudaţi pe Domnul! Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui în adunarea credincioşilor Lui !
  2. Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se veselească fiii Sionului de Împăratul lor !
  3. Să laude Numele Lui cu jocuri, să-L laude cu toba şi cu harpa!
  4. Căci Domnul are plăcere de poporul Său şi slăveşte pe cei nenorociţi mântuindu-i.
  5. Să salte de bucurie credincioşii Lui îmbrăcaţi în slavă, să scoată strigăte de bucurie în aşternutul lor !
  6. Laudele lui Dumnezeu să fie în gura lor şi sabia cu două tăişuri, în mâna lor,
  7. ca să facă răzbunare asupra neamurilor şi să pedepsească popoarele;
  8. să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe mai-marii lor cu obezi de fier,
  9. ca să aducă la îndeplinire împotriva lor judecata scrisă ! Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Lui. Lăudaţi pe Domnul !”

 

Un „psalm aleluia”

     Psalmul 149 este cel de-al patrulea „psalm aleluia” din grupul de cinci care incheie frumoasa si grandioasa „Carte de Cantari” a poporului Israel ( 146-150 ) – Cartea Psalmilor. Desi imnul are coordonate istorice greu de stabilit cu precizie, cercetatorii neputand identifica evenimentele care au inspirat scrierea lui, el ramane in literatura sacra ca o cantare a sperantei si a bucuriei credinciosilor care asteapta eliberarea din lumea nedreapta in care traim cu totii.

Ne aflam in fatza unei celebrari grandioase a luptei dintre bine si rau, lupta care a produs atatea victime de-a lungul veacurilor, dar care se va sfarsi prin biruinta deplina si definitiva a binelui asupra raului. Insa aceasta lupta cosmica, inceputa in cer prin rebeliunea lui Lucifer, si continuata apoi pe pamant prin caderea primilor nostri parinti, nu se duce undeva departe de noi. Frontul razboiului spiritual trece prin viata fiecarui om si se afla in inima fiecarui om. De aceea, luptele noastre personale si prezente nu sunt altceva decat franturi si mici piese din marele puzzle al conflictului cosmic.

Psalmul 149 este o invitatie adresata tuturor oamenilor de a trece de partea lui Dumnezeu in lupta impotriva raului si a nedreptatii. A fi de partea Lui in acest grandios proiect de pace si iubire este un adevarat privilegiu. Iar Biserica lui Christos, angajata in actiune, dar si in contemplare, prezenta in lume, dar si peregrina catre patria cereasca, are inaltul privilegiu de a se angaja in acest proiect grandios.

 

O cantare noua

     „Laudati pe Domnul ! Cantati Domnului o cantare noua, cantati laudele Lui in adunarea credinciosilor Lui ! Sa se bucure Israel de Cel ce l-a facut, sa se veseleasca fiii Sionului de Imparatul lor” ( vers. 1.2 ).

De ce o cantare noua ? Nu sunt suficiente cantarile vechi, cunoscute si invatate pe de rost ? Nu sunt suficiente ritualurile, obiceiurile si formele de inchinare stramosesti ? Nu cumva noul vrea sa puna in umbra vechiul, scotandu-l treptat din uzanta ?

In domeniul inchinarii, ca de altfel in multe alte domenii ale existentei umane, noul nu numai ca nu trebuie demonizat, ci dimpotriva, el este de dorit. Ce s-ar intampla daca in viata noastra nu s-ar intampla nimic nou ? Ar fi o monotonie crunta. Dar ce s-ar intampla daca viata noastra spirituala nu ar progresa prin experiente noi cu Dumnezeu, prin noi biruinte asupra pacatului ? Ar fi un semn ca ceva nu este in regula in relatia noastra cu Dumnezeu.

Prima porunca pe care Creatorul a dat-o primilor nostri parinti, chiar inainte de restrictia privitoare la fructele pomului cunostintei binelui si raului, a fost: „Cresteti !” ( Geneza 1,28 ). Oare nu erau Adam si Eva „bine crescuti” ? Nu erau ei desavarsiti din punct de vedere fizic, moral si spiritual ? Desigur ! Insa viata vesnica pentru care au fost creati trebuia sa constea mereu in lucruri noi, experiente noi cu Creatorul, cunostinte noi legate de Univers si o cunoastere tot mai profunda a caracterului, a planurilor si a intentiilor lui Dumnezeu.

Da, Dumnezeu doreste ca sfintii Sai sa-si reinnoiasca zilnic experienta spirituala. Daca crucea trebuie purtata zilnic, potrivit indemnului Mantuitorului ( vezi Luca 9, 23 ), si experientele rezultate ca urmare a purtarii crucii trebuie sa fie mereu noi. Caci, spune apostolul Pavel, „chiar daca omul nostru de afara se trece, omul nostru dinauntru se innoieste din zi in zi” ( 2 Corinteni 4,16 ).

Fiecare experienta noua cu Dumnezeu si fiecare consacrare noua ar trebui sa dea nastere unei laude noi la adresa lui Dumnezeu, unor cantari noi. Daca binecuvantarile cerului sunt mereu proaspete, de ce atunci recunostinta si lauda noastra sa nu fie la fel de proaspete ?

Insa la indemnul clar al psalmistului de a canta Domnului o cantare noua, el mai adauga unul la fel de important: „Cantati laudele Lui in adunarea credinciosilor Lui !” ( vers. 1 up. ). Este frumos sa-L  laudam pe Dumnezeu in duhul nostru, in rugaciunea personala si in familiile noastre. Este frumos, dar nu suficient. De ce ? Pentru ca si altii au nevoie sa cunoasca experienta noastra cu Dumnezeu si interventiile Sale in viata noastra.

Si cei din Biserica au nevoie de experienta noastra, nu doar noi. Si ei au nevoie sa creasca spiritual prin ceea ce a facut Dumnezeu in viata noastra. De aceea, laudele aduse lui Dumnezeu in „adunarea credinciosilor Lui” il vor zidi nu doar pe cel care isi exprima recunostinta in mod public, ci va imbogati spiritual intreaga comunitate de credinciosi.

Urmarea ? Poporul lui Dumnezeu se va bucura nu doar de ceea ce a facut Domnul si Imparatul sau, ci se va bucura de Insasi Persoana Sa. Iar cand ajungi sa te bucuri de Dumnezeu mai mult decat de binecuvantarile Sale, atunci relatia cu El a ajuns la deplina maturitate spirituala, omul fiind pregatit sa intre pe portile Imparatiei ceresti.

 

Tobe, jocuri si inchinare

     Ultimii doi psalmi ai Cartii de Laude a poporului Israel dau nastere o dilema in legatura cu unele forme de inchinare: Este permis dansul in inchinare ? Au ce cauta in inchinarea adevarata unele instrumente muzicale ( de ex. tobele ) ?

Indemnul psalmistului este fara echivoc in aceasta privinta: „Sa laude Numele Tau cu jocuri, sa-L laude cu toba si harpa ! Caci Domnul are placere de poporul Sau si slaveste pe cei nenorociti, mantuindu-i” ( vers. 3.4 ).

Ne place sau nu acest lucru, trebuie sa recunoastem ca in poporul Israel, mai ales in perioada de tinerete a sa, dansul era folosit in inchinare ca o exprimare fizica a bucuriei inaintea lui Dumnezeu. De asemenea, alaturi de dans, in laudele adresate lui Dumnezeu prin cantare erau folosite si unele instrumente muzicale, care astazi cu greu ar fi acceptate in Biserica: tobele si tamburinele.

Exemple in acest sens sunt numeroase. Astfel, Laban ii reproseaza ginerelui sau Iacov ca daca nu ar fi plecat pe ascuns, l-ar fi lasat sa plece in mijlocul cantecelor, in sunet de timpane si alauta ( vezi Geneza 31,27 ). Dupa trecerea Marii Rosii, Maria, sora lui Moise si a lui Aaron, „a luat in mana o timpana, si toate femeile au venit cu timpane, jucand” ( Exodul 15,20 ).

Pentru a celebra biruinta militara a lui Iefta, fiica lui „i-a iesit inainte cu timpane si jocuri” ( Judecatori 11,34 ). De asemenea, la intoarcerea victorioasa a lui David dupa uciderea lui Goliat, „femeile au iesit din toate cetatile lui Israel inaintea imparatului Saul, cantand si jucand in sunetul timpanelor si alautelor, si scotand strigate de bucurie” ( 1 Samuel 18,6 ). Insusi David este surprins de inspiratia biblica dansand „din rasputeri inaintea Domnului” cu ocazia mutarii chivotului la Ierusalim ( 2 Samuel 6,14 ).

Asadar, este cert faptul ca in tineretea poporului Israel dansul ritmat era folosit in inchinare ca o manifestare a bucuriei debordante, pricinuite fie de o victorie militara, fie de o alta interventie a lui Dumnezeu in favoarea poporului Sau.

Insa lucrurile nu au ramas mereu asa. Ceva s-a intamplat inca din timpul domniei lui David in privinta inchinarii, aceasta devenind mai sobra prin eliminarea dansului si a unor instrumente muzicale considerate nepotrivite.

Dupa manifestarea dispretului lui Mical, sotia lui David, dupa ce il vazuse pe acesta jucand inaintea slujnicelor lui „ca un om de nimic” ( vezi 2 Samuel 6,20 ), David nu a mai fost vazut niciodata  dansand in public, si nici sa autorizeze o asemenea forma de inchinare. In secolele care au urmat, inchinarea a devenit mai sobra. Tamburinele au fost eliminate din inchinarea publica, locul lor fiind luat de chimvale, instrumente mai sobre si mai potrivite pentru inchinarea la tabernacol.

In Noul Testament nu se aminteste nimic cu privire la o eventuala folosire a dansului in inchinarea credinciosilor. Indemnurile apostolului Pavel adresate Bisericii se refera doar la cantarile de lauda, fara sa aminteasca nimic despre dans ( vezi Efeseni 5,19 ). Cu timpul, dansul a disparut din manifestarile cultice, probabil din cauza ascocierii lui cu paganismul si secularismul.

Biblia ne invata ca, desi la inceput dansul era preazent in inchinarea poporului Israel, a existat tendinta de eliminare a lui din spatiul liturgic si sacru. In Evanghelii, nu gasim nicio interdictie explicita a Mantuitorului cu privire la dans, acelasi lucru putand fi observat si in dreptul apostolilor. In acelasi timp, dansul nici nu este incurajat ca o manifestare necesara intr-o spiritualitate autentica. Ca forma de inchinare, dansul este irelevant pentru spiritualitatea crestina.

Daca in vechime prin dansul ritmat erau celebrate victoriile militare ale poporului Israel, astazi biruintele spirituale ale crestinilor consacrati nu mai au nevoie de o asemenea manifestare. In trecut erau celebrate victoriile fizice, in timp ce astazi sunt celebrate biruintele spirituale. Or biruintele spirituale trebuie celebrate in duh, nu in trup, iar jubilarea trebuie sa fie a duhului, nu a trupului.

 

Jihad sau proiect de dragoste si dreptate ?

     Finalul Psalmului 149 pare sa insemne un indemn la „jihad” sionist. Cu laudele lui Dumnezeu pe buze si cu sabia cu doua taisuri in mana, credinciosii sunt chemati sa aduca pedeapsa asupra popoarelor in urma judecatii ( vers. 6-9 ).

Lucrurile ar putea fi privite si din aceasta perspectiva, daca nu am tine seama de conceptul „Marii Lupte”, care se duce de milenii intre fortele binelui si cele ale raului. Acest conflict cosmic, inceput in cer prin rebeliunea lui Lucifer, si continuat pe pamant prin caderea primilor nostri parinti, presupune existenta a doua tabere adverse, avand principii, metode si scopuri  total diferite.

Deoarece „frontul” acestui razboi milenar se afla pe pamant, trecand prin inimile si constiintele oamenilor, nimeni nu poate ramane neutru. Orice fiinta omeneasca trebuie sa aleaga in deplina cunostinta de cauza si sa treaca de o parte sau alta a baricadei.

Din aceasta perspectiva, finalul Psalmului 149 este o invitatie facuta tuturor oamenilor de a trece de partea fortelor binelui in marele proiect  de dragoste si dreptate al lui Dumnezeu – acela de a salva cat mai multe suflete pierdute, dupa care sa nimiceasca raul cu „radacina si ramura” ( Maleahi 4,1 ).

Iar in final, o noua Creatie: „ceruri noi si un pamant nou, in care va domni neprihanirea” ( 2 Petru 3,13 ). Acesta este proiectul pentru care Dumnezeu a trebuit sa plateasca cel mai scump pret posibil: moartea pe cruce a singurului Sau Fiu.

La acest proiect suntem chemati sa ne alaturam cu totii. Cu „sabia cu doua taisuri” a Cuvantului lui Dumnezeu ( vezi Evrei 4,12 ) in mana, avem privilegiul sa luptam pentru inaintarea Imparatiei lui Dumnezeu. Caci „aceasta este o cinste pentru toti credinciosii Lui. Laudati pe Domnul !” ( vers. 9 ).

Lori Balogh

 

Acest articol a fost publicat în Psalmii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free