„Si eu sunt om !” ( III ) – E. G. White – omul din spatele profetului

„Si eu sunt om !” ( III )

E. G. White – omul din spatele profetului

„Dar Petru l-a ridicat si i-a zis: „Scoala-te, si eu sunt om !”

Fapte 10, 26 up.

 

Imaginea de ansamblu

     Dupa disparitia lor de pe scena istoriei, in jurul marilor personalitati care si-au lasat amprenta asupra posteritatii, de obicei se creeaza o aura legendara. Unele din faptele si trasaturile lor de caracter sunt exagerate, in timp ce altele sunt ignorate sau prezentate tendentios. In felul acesta, imaginea pe care o avem despre aceste personalitati este una deformata, ireala.

Cine nu stie astazi ca Adolf Hitler a fost un monstru al umanitatii, responsabil de moartea a milioane de oameni nevinovati in Cel De-al Doilea Razboi Mondial ? In calitatea sa de lider al Partidului Muncitoresc German si apoi de conducator suprem al Germaniei, Hitler a reusit sa distruga munca a generatii de oameni din intreaga lume, iar consecintele maleficei sale filosofii de viata inca se mai simt dupa atatea decenii.

Putini stiu insa ca monstrul cu chip de om a fost un pictor talentat, care ar fi putut sa faca o cariera frumoasa in urma talentului sau. Se presupune ca Hitler a realizat in jur de 720 de tablouri si schite in perioada in care el se afla la Viena, aspirand sa devina artist. Insa Scoala de Arte din Viena i-a refuzat inscrierea, fapt care l-a impins pe Hitler spre lumea politica, unde a facut ceea ce stie o lume intreaga.

Cu totii il admiram pe Luther pentru curajul de a se fi ridicat singur impotriva coruptiei existente in Biserica Romano-Catolica din vremea lui, provocand o reforma care a schimbat definitiv lumea de atunci incoace. Dar cati dintre noi stim ca acelasi Luther, care s-a ridicat impotriva indulgentelor vandute de biserica, a fost intolerant fatza de evrei ?

La varsta de 60 de ani, Luther le cerea credinciosilor sa incendieze sinagogile si scolile evreiesti, sa distruga casele evreilor si sa le arda cartile religioase. Teologul Margot Kassmann, care a condus pentru a scurta perioada de timp Consiliul Bisericilor Evanghelice ( EKD ), il descrie pe Luther ca pe un „exemplu inspaimantator de antisemitism crestin” ( 1 ) De ce a avut Luther o atitudine atat de ostila fatza de evrei ?  Pentru simplul motiv ca, desi a incercat sa-i atraga pe evrei la Evanghelie, acestia L-au respins pe Christos.

Pentru cei care iubesc adevarul mai mult decat orice si doresc sa cunoasca adevarata fatza a unei personalitati istorice este important sa renunte la cliseele si tiparele care le prezinta fie numai in nuantele de alb, fie numai in cele de negru. In cei mai buni oameni care au trait pe pamant au existat si umbre si in cei mai rai oameni pot fi gasite si scantei de lumina. Doar Iisus Christos, Fiul cel Sfant al lui Dumnezeu, a fost Lumina lumii in adevaratul sens al cuvantului. In rest, noi oamenii, avem acelasi numitor comun: „Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” ( Romani 3, 23 ).

Cand vorbim despre Ellen G. White, unul dintre cei trei fondatori ai Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea ( alaturi de Joseph Bates si James White ), pericolul de a o privi si intelege prin intermediul cliseelor este cat se poate de real. Criticii si detractorii vad in persoana si lucrarea ei un fel de monstru care a dus in ratacire o intreaga biserica, ignorand in mod voit imensele sacrificii si lucruri bune pe care ea le-a facut pentru biserica si societatea in care a trait.

De cealalta parte, unii dintre sustinatorii si admiratorii lui E. G. White au cazut in extrema opusa, ridicand-o in slavi ca pe un supraom, ale carui scrieri sunt mai apreciate si citite decat Biblia insasi. Cine a fost in realitate E. White ? A fost un om infailibil, cu care cu greu s-ar putea identifica un credincios de rand, sau, dimpotriva, a fost un om obisnuit ca oricare dintre noi, dar care a fost chemat de Dumnezeu la o lucrare speciala ?

Intr-un articol anterior am incercat sa o privim pe E. White ca pe o persoana sociabila, cu un spirit al umorului sanatos, un om iubitor de frumos, de flori si de natura in general, un om timid din fire, dar si foarte combativ atunci cand era vorba de onoarea lui Dumnezeu. Am incercat sa o privim pe E. White ca sotie, mama, vecina si prietena, in mijlocul problemelor si greutatilor inerente vietii. In toate aceste aspecte ale existentei sale, au existat si lumini, dar si umbre, au existat si biruinte, dar si dezamagiri, au existat emotii, sentimente si trairi comune oricarei fiinte nascute pe acest pamant.

E. White insasi a recunoscut ca nu este infailibila, caci ea insasi a comis unele greseli pe care le-a regretat si pentru care si-a cerut iertare, facand tot posibilul sa le indrepte. Latinul Terentius spunea: „Homo sum, humani nihil a me alienum puto” ( „Sunt om si nimic din ce este omenesc nu-mi este strain” ), iar E. White nu a facut exceptie.

E. White a fost un om obisnuit, cu trairi si experiente cu care ne putem identifica oricare dintre noi. Si daca profetii canonici ai Scripturii, ale caror lucrari inspirate de Duhul lui Dumnezeu au ramas repere ale moralitatii pentru omenire, nu au fost nici ei lipsiti de slabiciuni si defecte ( vezi Ioacov 5, 17 ), de ce i-am pretinde lui E. White sa fie fara greseala ? Nu ar fi corect, nu-i asa?

 

O zi obisnuita in gospodarie

     In cei 70 de ani de activitate, E. White a scris in jur de 100 000 de pagini pe care le gasim in carti, articole, manuscrise si corespondenta. Arhivele contin nu mai putin de 5 000 de articole, peste 8 000 de scrisori ( unele destul de lungi ), pagini de jurnal intim, precum si multe manuscrise, continand predici si mesaje pentru persoane particulare sau grupuri de persoane.

In tot acest timp, E. White a dat nastere la patru copii ( din care doi au decedat ), a crescut alti copii nevoiasi, a intretinut o gospodarie mare, cu multi oaspeti la masa, si a calatorit enorm de mult in conditiile grele ale timpului, pentru a participa la diferitele intruniri si lucrari ale bisericii. Cum a putut ea sa faca fatza la atatea responsabilitati ? Iata cum descrie ea insasi o zi obisnuita din viata ei intr-o nota de jurnal, datata 28 ianuarie 1868:

     „Fratele Corliss ( un tanar convertit ) m-a ajutat sa pregatesc micul dejun. Tot ce luam in mana era inghetat. Toate lucrurile din pivnita erau inghetate. Am pregatit napi si cartofi inghetati… Am copt opt tavi de painisoare, am facut curat in camere, am spalat vasele, l-am ajutat pe Willie ( fiul sau in varsta de 13 ani ) sa puna zapada in boiler, care are nevoie de multe butoaie cu apa. Nu avem fantana sau bazin. Mi-am aranjat dulapul de haine. M-am simtit obosita, m-am odihnit cateva minute. Am luat cina impreuna cu Willie. Tocmai cand terminaseram, au sosit sotul meu si fratele Andrews. Ei nu mancasera de seara. Am inceput sa gatesc din nou. Curand, le-am pus sa manance. Aproape toata ziua mi-am petrecut-o astfel. Niciun rand n-am scris. Ma intristeaza lucrul acesta. Sunt excesiv de istovita. Capul mi-e obosit” ( 2 )

Cu un astfel de program incarcat, E. White nu avea alta solutie decat sa sacrifice din orele de somn, trezindu-se dis-de-dimineata ca sa scrie. Fiul sau Willie isi aminteste programul familiei White cand toti membrii familiei erau acasa.

La ora sase dimineata, toti erau treji. E. White deja scria de doua sau trei ore. Micul dejun era servit la sase si jumatate, in timp ce E. White le prezenta pe scurt unele idei din ceea ce scrisese. La ora sapte avea loc serviciul de inchinare condus de James White, in cursul caruia toti cantau o cantare de lauda si inaltau rugaciunea de dimineata. Willie isi aminteste ca tatal sau, James, nu rostea o simpla rugaciune, ci se ruga cu ardoare, cerand binecuvantarile cerului pentru intreaga familie si pentru calauzire in lucrarea lui Dumnezeu.

Dupa momentele de inchinare, James White pleca la biroul editurii Review and Herald, in timp ce E. White petrecea timp cu copiii, mai ales in gradina plina cu flori. In restul zilei, era ocupata cu cusutul si reparatul hainelor, impletitul ( o pasiona ), cumparaturile si vizitarea bolnavilor. La opt seara, familia se intalnea din nou pentru inchinare. E. White citea ceva instructiv, sotul ei citea ceva din Biblie si apoi se rugau.

Zilele de Sabat erau speciale in familia White. Ellen cauta mereu sa faca ceva deosebit pentru copiii ei, pentru ca ei sa simta ca era o zi deosebita si placuta. Cand vremea era neprielnica, E. White le citea copiilor din numeroasele povestiri pe care le adunase de-a lungul vietii si care contineau invataturi moral-religioase. Cand vremea era buna, familia iesea in natura sau facea vizite misionare.

Obiceiul de a iesi in natura in dupa-amiezile de Sabat a fost pastrat in familie si in momentul in care au aparut nepotii. Mergeau in locuri linistite, luau masa impreuna, iar Ellen le povestea nepotilor tot felul de povestiri instructive. Dupa ce termina de povestit, Ellen ii trimitea pe copii sa caute tot felul de lucruri interesante in natura, ii timp ce ii spunea nurorii sale: „Acum sa ne intindem cu totii si sa tragem un pui de somn cat timp sunt ei plecati, ca sa nu le deranjam Sabatul” ( 3 ).

 

Administrarea finantelor

     Din punct de vedere al administrarii banilor, E. White a fost foarte cumpatata de-a lungul vietii. In primul an de casnicie, lipsurile erau foarte mari, caci familia nu avea un venit regulat. In biserica nu exista inca un sistem de sustinere financiara regulata a lucrarii. De fapt, Biserica Adventista de Ziua a Saptea inca nici nu exista. De aceea, in primii ani de dupa Marea Dezamagire din toamna anului 1844, sotii White au lucrat din greu nu doar pentru intretinerea familiei lor, dar si pentru sprijinirea financiara a lucrarii lui Dumnezeu.

La un an dupa casatorie ( august 1847 ), sotii White inca locuiau intr-o locuinta inchiriata si cu mobila imprumutata. Pentru a-si intretine familia si a sprijini lucrarea lui Dumnezeu, James White cara piatra pentru calea ferata. Deoarece nu si-a putut incasa banii pentru munca depusa, James s-a reprofilat pe taiat cherestea, lucrand din zori pana seara pentru doar 50 de centi.

La doi ani dupa casatorie, James White scria ca „tot ce avem, inclusiv haine, asternuturi si mobila, incape intr-un cufar lung de un metru, si acela pe jumatate plin, pe care il caram cu noi. Nu avem altceva de facut decat sa-L slujim pe Dumnezeu si sa mergem acolo unde El ne deschide calea.” ( 4 )

Referindu-se la acei ani plini de lipsuri si sacrificii pentru cauza lui Dumnezeu, E. White scria: „Ati zambi daca ati putea vedea mobila pe care o folosim. Am cumparat doua paturi vechi cu 25 de centi fiecare. Sotul meu mi-a adus acasa sase scaune vechi, pentru care a platit 1 $, insa nu sunt doua la fel. La scurt timp dupa aceea, a venit cu alte patru scaune vechi, fara fund, pentru care a platit 62 de centi…. Untul era atat de scump, incat nu-l puteam cumpara; nu ne puteam permite sa cumparam nici macar cartofi. Folosim sos in loc de unt si napi in loc de cartofi. Am servit prima noastra masa pe o tabla asezata pe doua butoaie de faina goale. Dar suntem dispusi sa suportam lipsurile, daca prin aceasta putem ajuta la inaintarea lucrarii lui Dumnezeu” ( 5 ).

E. White a stiut sa economiseasca bani in toate aspectele vietii. Despre hainele sotului sau, ea scria ca le reparase si carpise cu petice asa incat nu se mai cunostea stofa originala. In mare parte din viata, ea a cusut haine atat pentru familia ei, cat si pentru cei nevoiasi. Avea o adevarata pasiune pentru impletituri, pasiune care nu a parasit-o nici in ultimii ani de viata cand inca mai impletea sosete pentru fiul ei Willie si altii. Atunci cand oferea haine celor nevoiasi, nu le dadea niciodata haine vechi, uzate, ci facea tot posibilul ca acestea sa fie intr-o stare cat mai buna.

Putinul castig obtinut de ea si James White era investit in lucrarea lui Dumnezeu. Timp de multi ani, nici ea, nici sotul ei nu au primit niciun salariu pentru munca depusa in mijlocul bisericii, dar, scrie ea, „eram bucurosi sa purtam haine second hand, iar uneori abia daca aveam suficienta mancare pentru a ne intretine puterile. Totul era pus in lucrare” ( 6 ).

Astfel, pana in 1885, sotii White investisera in lucrarea lui Dumnezeu suma de 30 000 $, o suma uriasa pentru acele timpuri, tinand seama de faptul ca 1 $ era plata pentru o zi de munca. De unde acesti bani? Din economiile facute de intreaga familie, ducand o viata austera, si din talentul antreprenorial al lui James White, care, in timp, reusise sa faca afaceri curate, cinstite si binecuvantate de Dumnezeu.

Sotii White erau primii care donau sume considerabile atunci cand apareau proiecte noi ale bisericii si se deschideau campuri noi misionare. In 1900, E. White si-a donat toate drepturile de autor si profiturile realizate din vanzarea cartii Parabolele Domnului Christos pentru reducerea datoriilor institutiilor adventiste de educatie.

Filosofia sa de viata in privinta finantelor poate fi rezumata in cele declarate de ea intr-o scrisoare din 1894: „Eu nu pretind ca sunt proprietara banilor care imi intra pe mana. Ii privesc ca fiind banii Domnului pentru care trebuie sa dau socoteala” ( 7 ). E. White nu doar a afirmat aceste lucruri, ci le-a si trait pana la sfarsitul vietii.

 

Viata spirituala

     In centrul vietii spirituale a lui E. White a fost Persoana si lucrarea Mantuitorului, caruia I-a dedicat intreaga sa viata. Credinta ei nu era doar o teorie frumoasa, dar lipsita de viata, ci o putere transformatoare care ii dadea putere sa infrunte cele mai mari piedici si greutati ale vietii. Ceea ce multi nu credeau ca se poate face, ea a crezut si a reusit.

Un exemplu de credinta si vointa il avem in curajul lui E. White de a trece peste fluviul Mississippi in noiembrie 1856, cand peste gheata nesigura ce acoperea apa curgeau deja 30 cm de apa. A riscat si a reusit sa salveze prin gestul ei doi pastori adventisti sabatarieni de la apostazie: J. N. Loughbourough si J. N. Andrews.

Aceeasi E. White a fost cea care a crezut imposibilul atunci cand s-a pus problema achizitionarii proprietatii Loma Linda pentru biserica. A crezut si a luptat pentru acest obiectiv, pentru ca era convinsa ca aceasta era voia lui Dumnezeu. Insa credinta iese in evidenta nu doar in faptele iesite din comun, ci mai ales in mijlocul suferintelor si necazurilor vietii.

Cea mai grea suferinta de care a avut parte a fost in perioada in care a locuit in Australia. Chiar in primul an de sedere acolo, timp de 11 luni, E. White a suferit de malarie si reumatism inflamator. Totusi, in ciuda suferintelor greu de descris, ea a reusit sa vada partea luminoasa a lucrurilor, marturisind: „In toate acestea era si o latura placuta. Mantuitorul meu parea sa-mi fie foarte aproape. I-am simtit prezenta sfanta in inima si am fost recunoscatoare. Aceste luni de suferinta au fost cele mai fericite din viata mea, datorita tovarasiei Mantuitorului meu… Sunt atat de recunoscatoare ca am avut aceasta experienta, pentru ca Il cunosc mai bine pe Domnul si Mantuitorul meu scump. Dragostea Lui mi-a umplut inima. Pe tot parcursul suferintei mele, dragostea Lui, compasiunea Lui blanda au fost alinarea mea, consolarea mea continua” ( 8 ).

Cu tot optimismul si increderea pe care o avea in Dumnezeu, E. White a gustat uneori si din amaraciunea descurajarii. In aceeasi perioada nefasta in care suferea in Australia, ea ii scria doctorului Kellog din America: „La inceput, cand m-am aflat intr-o stare de neajutorare, am regretat profund faptul ca am traversat apele intinse. De ce nu eram in America? De ce ma aflam in tara aceasta ( Australia ) platind un pret atat de mare? De nenumarate ori mi-am ingropat fatza in asternutul patului si am plans mult. Totusi, nu mi-am ingaduit multa vreme luxul lacrimilor… Mi-am sters lacrimile cat mai repede cu putinta si am spus: „Destul! Nu ma voi mai uita la partea intunecata. Indiferent daca voi trai sau voi muri, Ii incredintez paza sufletului meu Aceluia care a murit pentru mine.

     Apoi am crezut ca Domnul va face toate lucrurile bine si, in timpul acestor opt luni de neajutorare, nu am mai avut nicio descurajare sau indoiala… In orele obositoare de noapte, cand somnul era in afara discutiei, am dedicat mult timp rugaciunii, iar cand fiecare nerv parea sa tipe de durere, cand, daca ma gandeam la mine insami, mi se parea ca o sa-mi pierd mintile, pacea lui Christos a venit in inima mea intr-o asemenea masura, incat am fost umpluta de recunostinta si multumire. Stiu ca Iisus ma iubeste, iar eu Il iubesc pe Iisus” ( 9 ).

E. White a fost confruntata nu doar cu suferinta fizica, ci si cu moartea celor dragi. A fost nevoita sa-i conduca la mormant pe doi dintre cei patru fii ai ei, precum si pe sotul sau, James White, decedat la doar 60 de ani. A plans ca oricare dintre muritori la despartirea de cei dragi, dar nu a cazut in disperare, ci a ridicat ochii, ducand mai departe lupta vietii.

Referitor la moartea care i-a rapit unele din cele mai dragi fiinte, ea scria: „Nu voi vizita mormintele celor dragi pentru a plange si a ma vaicari. Nu ma voi gandi si nu voi vorbi despre intunericul mormantului, ci le voi prezenta prietenilor mei dimineata fericita a invierii, cand Datatorul vietii va rupe lanturile captivilor si ii va chema la o nemurire glorioasa. Iisus Insusi a trecut prin mormant ca noi sa putem privi cu bucurie spre dimineata invierii. Imi continui singura lucrarea de o viata in deplina incredere ca Rascumparatorul meu va fi cu mine” ( 10 ).

Cand s-a apropiat ea insasi de momentul plecarii din aceasta viata, E. White a dat dovada de aceeasi pace sufleteasca si incredere neclintita in Mantuitorul sau. Cu mai putin de doua luni inainte de moarte, ii spunea fiului sau Willie: „Sunt foarte slabita. Sunt sigura ca asta este ultima mea boala. Nu sunt ingrijorata de gandul mortii. Ma simt mangaiata in orice clipa, Domnul este atat de aproape de mine. Nu sunt nelinistita. Inestimabila valoare a Mantuitorului meu mi-e foarte clara. Mi-a fost si imi este Prieten” ( 11 ). Ultimele sale cuvinte, rostite in prezenta fiul sau Willie, au fost: „Stiu in Cine am crezut” ( 12 ).

Rugaciunile personale ale lui E. White erau convorbiri cu un prieten. Cei care au ascultat-o rugandu-se in public, au recunoscut puterea rugaciunilor sale si s-au convins ca era un adevarat mesager al lui Dumnezeu.

La varsta de 81 de ani, E. White inca predica cu putere. Apoi, la sfarsitul predicii, ingenunchia si se ruga fierbinte, astfel incat audienta era profund miscata. In public, nu se ruga mai mult de 5-6 minute, insa cand se ruga, uita cu totul de ceea ce era in jurul sau si vorbea doar lui Dumnezeu, pe care Il numea nu „Tatal nostru”, ci „Tatal meu”. Toti cei care o ascultau predicand, dar mai ales cei care o ascultau rugandu-se, erau convinsi ca ea era un adevarat mesager al lui Dumnezeu pentru biserica Lui.

Lori Balogh

 

 

Referinte:

( 1 ) Margot Kassmann, „A fost Luther un antisemit?”, Societate si Cultura/ DW / 27.05.2013

https://m.dw.com/ a fost Luther un antisemit ?

( 2 ) Manuscris 12, 1868

( 3 ) Adventist Review, 7 iulie 1893

( 4 ) James White catre familia Hasting, 27 aprilie 1848

( 5 ) E. G. White, Schite din viata mea, p. 142

( 6 ) 1891, General Coference Bulletin 184

( 7 ) Scrisoarea 46a, 1894

( 8 ) Manuscris 75, 1893

( 9 ) E. G. White, „Solii alese”, vol. 2, p. 233.234

( 10 ) In Memoriam: A Skeetch of the Last Sickness and Death of Elder James White, p. 55.56

( 11 ) Review and Herald, 17 iunie 1915

( 12 ) E. G. White, „Schite din viata mea”, p 449

Acest articol a fost publicat în E. White si istorie adventa și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free