Rolul lui E. G. White in stabilirea doctrinelor Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea

Rolul lui E. G. White in stabilirea doctrinelor Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea

 

„Dar, printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt si printr-un proroc a fost pazit Israel.”

( Osea 12, 13 )

 

Rolul profetilor in istoria poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament este incontestabil. Aproape ca nu ne putem imagina istoria vechiului Israel fara existenta profetilor adevarati, trimisi de Dumnezeu sa conduca, sa mustre, sa indrepte, sa aduca speranta, dar si sa avertizeze cu privire la consecintele neascultarii de voia Sa.

Datoram profetilor insasi existenta Bibliei. V-ati intrebat vreodata ce ar mai ramane din Scripturi daca am scoate din ea cartile scrise de profeti? Unde ar mai fi cartile lui Moise din care aflam despre originile noastre? Unde ar mai fi Psalmii cu profetiile lor mesianice? Unde ar mai fi cartile lui Ieremia, Isaia, Iona, Habacuc si multe altele? Unde ar mai fi marile carti Daniel si Apocalipsa, continand profetii escatologice din care putem intelege drumul pe care-l mai avem de parcurs pana la portile Imparatiei lui Dumnezeu?

In istoria poporului Israel autoritatea profetului era maxima. Un profet, fiind port-vocea lui Dumnezeu, il putea mustra si chema la ordine atat pe regele aflat pe tronul sau ( autoritatea civila ), cat si pe preotul care slujea la sanctuar ( autoritatea religioasa ). Ce sa mai vorbim despre autoritatea unui profet fatza de oamenii de rand?

Scriind despre rolul major pe care l-au avut profetii in nasterea si pastrarea identitatii poporului lui Dumnezeu din vechime, profetul Osea afirma: „Dar, printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt si printr-un proroc a fost pazit Israel.” ( Osea 12, 13 ).

Daca poporul evreu, un popor se sclavi oprimati, aflat in situatia de a-si pierde chiar identitatea nationala, a fost eliberat de Dumnezeu prin mana unui profet ( Moise ), acelasi popor si-a pastrat identitatea de popor ales timp de aproximativ 1500 de ani datorita acelorasi profeti ai lui Dumnezeu. Soliile lor, uneori dure si pline de avertismente, dar aducatoare si de speranta si mangaiere, au pastrat acest popor unic in istoria lumii pe „linia de plutire”, incercand sa-i fereasca pe evrei de scufundarea in idolatrie si inexistenta.

Insa darul profetic nu s-a limitat doar la timpurile Vechiului Testament. Chiar trecerea de la Vechiul la Noul Testament a fost marcata de viata si lucrarea celui despre care Mantuitorul  a afirmat ca este cel mai mare dintre profeti, Ioan Botezatorul: „Adevarat va spun ca dintre cei nascuti din femei nu s-a sculat niciunul mai mare decat Ioan Botezatorul” ( Matei 11,11 ).

Intr-o lume ostila Evangheliei, dominata de Roma pagana cu legiunile ei de soldati bine instruiti, este de neconceput nasterea, supravietuirea si chiar dezvoltarea Bisericii crestine fara manifestarea darului profetic in mijlocul ei. Daca Israelul din vechime s-a nascut si apoi si-a pastrat identitatea nationala si religioasa datorita profetilor, in mod asemanator, Biserica crestina a luat nastere, a supravietuit si s-a dezvoltat datorita prezentei aceluiasi dar profetic.

Darul profetic nu este un dar oarecare al Duhului Sfant. Scriindu-le credinciosilor din Corint, apostolul Pavel spune ca „Dumnezeu a randuit in biserica intai apostoli, al doilea, proroci, al treilea, invatatori…” ( 1 Corinteni 12, 28 ). In enumerarea unora dintre darurile spirituale cu care Dumnezeu a inzestrat biserica Sa, facuta de Pavel in Epistola catre romani, darul profetic este amintit primul:

     „Cine are darul prorociei, sa-l intrebuinteze dupa masura credintei lui. Cine este chemat la o slujba, sa se tina de slujba lui. Cine invata pe altii, sa se tina de invatatura. Cine imbarbateaza pe altii, sa se tina de imbarbatare. Cine da, sa dea cu inima larga. Cine carmuieste, sa carmuiasca cu ravna. Cine face milostenie, s-o faca cu bucurie” ( Romani 12, 6-8 ).

Daca darul profetic a avut un rol atat de important in istoria poporului Israel, precum si in aparitia si dezvoltarea Bisericii crestine, pe ce se bazeaza afirmatiile celor care contesta perpetuitatea darului profetic in secolele care au urmat nasterii Bisericii crestine?

Apocalipsa a fost scrisa de apostolul Ioan in ultima decada a primului secol dupa Christos.  Si totusi, ingerul calauzitor al batranului Ioan ii vorbeste acestuia despre „fratii tai, prorocii”, si „fratii tai care pastreaza marturia lui Iisus” ( Apocalipsa 19,10; 22,8 ). Cuvintele ingerului reprezinta ultima dovada scripturistica a faptului ca darul profetic nu disparuse din Biserica crestina nici la acea data. Si aceasta pentru simplul motiv ca acest dar este oferit de Dumnezeu pentru a ocroti biserica Sa din toate timpurile de nenumaratele pericole, rataciri, curse si extreme cu care Satana incearca sa o amageasca.

Daca profetii au avut un rol atat de evident in pastrarea curatiei credintei si a adevarului in mijlocul poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, oare biserica din timpul sfarsitului – „Ramasita” – catre care Satana se indreapta cu toata mania lui pentru a o nimici ( vezi Apocalipsa 12,17 ), sa fie lipsita de acest dar al Duhului Sfant? Greu de crezut! Si mai ales, greu de dovedit!

Ca biserica a timpului sfarsitului, aparuta la sfarsitul unui timp profetic bine precizat in profetia din Daniel 8,14 si avand o misiune speciala intr-o lume care se indreapta spre o pieire vesnica, Biserica Adventista de Ziua a Saptea recunoaste prezenta darului profetic in viata si lucrarea lui Ellen G. White. Insa, asemenea oricarui profet adevarat din vechime, care a suportat critici, refuz, impotrivire si chiar prigoana pana la moarte, nici Ellen White nu a fost straina de toate acestea.

Atat in timpul vietii sale, cat si astazi, criticii nu au contenit sa submineze lucrarea pe care a facut-o si rolul pe care l-a avut in aparitia si dezvoltarea Bisericii Adventiste. Unii au asemuit-o pe Ellen White cu Joseph Smith, profetul mormonilor, altii au acuzat-o de frauda si plagiat. Criticii si detractorii sai nu contenesc sa afirme despre persoana sa ca a fost legalista, aspra, excentrica, razbunatoare, inselatoare si in contradictie cu sine insasi. Mai mult decat atat, a fost acuzata de raspandirea unor idei teologice aberante, neevanghelice.

Insa toate aceste critici gratuite si lipsite de temei, nascute in laboratoarele marelui vrajmas al adevarului, dispar ca o ceata atunci cand privim cu atentie roadele vietii si lucrarii ei, dupa cum Insusi Mantuitorul ne-a indemnat sa facem: „Ii veti cunoaste dupa roadele lor” ( Matei 7, 16.20 ).

Iar roadele lucrarii lui Ellen White sunt vizibile, atat in vietile a mii de oameni care s-au apropiat mai mult de Biblie si de Dumnezeu in urma citirii lucrarilor sale, cat si in cresterea si dezvoltarea Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Chiar si detractorii sai cei mai de temut au fost nevoiti sa recunoasca faptul ca Ellen White a fost un om special, un crestin adevarat, un om al lui Dumnezeu. Cu o mana pe sicriul in care se afla trupul neinsufletit al Ellenei White, cel mai mare critic din timpul vietii, dar si dupa moartea ei – Dudley Canright – era nevoit sa recunoasca: „A plecat dintre noi o femeie crestina nobila” ( 1 )

Care a fot rolul pe care l-a avut Ellen White in formarea si dezvoltarea doctrinelor Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea? Criticii Bisericii Adventiste nu contenesc sa sustina ca doctrinele acestei biserici au fost stabilite de Ellen White. Au fost aceste doctrine intr-adevar stabilite de Ellen White si apoi impuse bisericii? Care a fost rolul profetului in aceasta chestiune?

Rememorand anii de inceput ai miscarii advente, Ellen White noteaza: „In vremea aceea ( dupa dezamagirea de la 1844 n.n. ), o eroare dupa alta ne apasau; pastori si cercetatori veneau cu noi doctrine. Cercetau Scripturile cu multa rugaciune si Duhul Sfant aducea adevarul in mintile noastre. Cateodata petreceam nopti intregi cercetand Scriptura si cerand in mod staruitor calauzirea lui Dumnezeu. Grupuri de oameni consacrati se adunau in acest scop. Puterea lui Dumnezeu venea asupra mea si eram in stare sa definesc in mod clar care era adevarul si care era eroarea.” ( 2 )

Asadar, doctrinele Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea nu au fost inovatii ale Ellenei White  impuse bisericii, ci rodul multor ore de studiu colectiv al Scripturii si rugaciune staruitoare pentru calauzirea Duhului Sfant ale pionierilor miscarii advente. Rolul profetului Ellen White devenea evident doar atunci cand grupele de studiu ale credinciosilor se aflau in impas, nestiind care era adevarata cale de urmat din mai multe posibilitati care li se deschideau inainte.

In aceste momente de inceput ale miscarii advente, cand erezii si idei fanatice incercau sa-si faca loc intre membrii bisericii, Dumnezeu oferea lumina celor care o cautau prin intermediul viziunilor si apoi al scrierilor lui Ellen White. Un exemplu concret in aceasta privinta il ofera chiar Ellen White in lucrarea „Schite din viata mea”:

     „Prima noastra intalnire generala din vestul statului New York, incepand cu 18 august, a fost tinuta la Volney, in sura fratelui David Arnold. In jur de 35 de persoane erau prezente – toti prietenii care puteau fi adunati din aceasta parte a statului. Desi acest numar era mic, foarte greu reuseau doi sa fie de aceeasi parere. Unii sustineau erori grave si fiecare se lupta pentru parerile lui, sustinand ca erau in acord cu Scripturile. Un frate a spus ca cei 1000 de ani din capitolul 20 din Apocalipsa au fost in trecut si ca cei 144000 mentionati in capitolele 7 si 14 din Apocalipsa erau cei care au inviat odata cu Christos. Cum aveam in fatza simbolurile mortii lui Christos si ne pregateam sa comemoram suferintele Sale, un frate s-a ridicat si a spus ca nu crede ca e bine ceea ce eram pe punctul de a incepe, pentru ca Cina Domnului era o continuare a Pastelui si ar trebui sa fie luata o singura data pe an”.

In urma unei viziuni primite, Ellen White a identificat erorile celor care sustineau astfel de invataturi: „Ingerul meu insotitor”, scria ea, „mi-a prezentat cateva din greselile celor prezenti si adevarul in contrast cu ratacirile lor. Aceste idei discordante, despre care ei pretindeau ca sunt in armonie cu Scripturile, erau in armonie numai cu parerile lor privind Scriptura. Eu am fost manata sa le spun ca trebuie sa renunte la erori fiecare si sa se uneasca in adevarurile intreitei solii ingeresti. Intalnirea noastra s-a incheiat cu succes. Adevarul a iesit invingator. Fratii nostri au renuntat la greselile lor si s-au unit in solia ingerului al treilea, iar Dumnezeu i-a binecuvantat in mod imbelsugat, adaugand multi la numarul lor”. ( 3 )

In acest mod a functionat calauzirea profetica prin lucrarea lui Ellen White cel putin in primii ani de existenta ai Bisericii Adventiste. Indrumarile sale, departe de a-i indeparta pe pionierii miscarii advente de la adevarurile biblice si esenta Evangheliei, dimpotriva, i-a apropiat mai mult de Biblie, ferindu-i de erezii si invataturi gresite.

In mod deosebit in anii de inceput ai existentei sale, Biserica Adventista s-a confruntat cu tot felul de idei teologice straine de spiritul si litera Evangheliei. Fara ajutorul divin oferit prin lucrarea lui Ellen White, biserica nu ar putut face fatza tuturor ideilor nebiblice si erorilor teologice, riscand sa porneasca pe un drum primejdios.

In vremea aceea, circulau tot felul de idei ciudate cu privire la cei 144 000, cu privire la mileniu sau natura Domnului Christos, idei panteiste raspandite de doctorul Kellog, precum si idei legaliste si cu totul straine de Scriptura, cum a fost teoria „holy flesh” ( „trup sfant” ). In lipsa lucrarii profetice a lui Ellen White, astfel de idei ar fi invadat biserica si ar fi pus in pericol nu doar misiunea ei, ci insasi identitatea si existenta ei.

Iata cateva exemple de idei teologice gresite pe care Ellen White le-a combatut, ocrotind biserica de contaminare:

Cei mai multi pionieri ai miscarii advente au intrat in Biserica Adventista de pe pozitii ariene sau semiariene cu privire la persoana Domnului Iisus Christos, asa cum mostenisera de la confesiunile din care proveneau. Ellen White a avut un rol important in clarificarea acestui subiect, prezentandu-L pe Domnul Christos ca pe Fiul lui Dumnezeu „in care este viata originara, neimprumutata si nederivata”, egal cu Tatal si de aceeasi natura cu El.

Pozitia lui Ellen White cu privire la natura si Persoana lui Iisus Christos i-a determinat pe liderii adventisti sa studieze Biblia mai aprofundat, ajungand la doctrina trinitariana pe care Biserica Adventista o sustine in prezent.

Au existat perioade in istoria de inceput a Bisericii Adventiste in care a predominat legalismul. Intre anii 1870-1880, Ellen White i-a mustrat pe liderii bisericii pentru legalismul lor extrem, indemnandu-i sa priveasca la Christos si meritele Sale, nu la meritele si eforturile omului. In timpul Conferintei Generale de la Minneapolis din 1888, Ellen White s-a asezat categoric de partea soliilor transmise de cei doi pastori adventisti A.T.Jones si E.J.Waggoner, care au prezentat mesajul neprihanirii prin credinta. Facand acest lucru, Ellen White a ocrotit biserica de capcana unui legalism nimicitor de Evanghelie, prin folosirea necuvenita a Legii si interpretarea incorecta a faptelor bune.

Cu privire la acest subiect, Ellen White scria: „Lasati Legea sa-si poarte singura de grija! Noi am lucrat asa de mult asupra Legii, pana cand am devenit uscati asemenea dealurilor din Ghilboa… Haideti sa ne punem increderea in meritele Domnului Iisus” ( 4 )

In jurul anului 1900, bisericile adventiste din Conferinta Indiana erau confruntate cu miscarea „holy flesh” ( „trup sfant” ). Chiar si lideri ai bisericii din acea conferinta fusesera prinsi in aceasta erezie. In ce consta ea?

Serviciile divine din cadrul acestei miscari erau foarte zgomotoase, cu muzica multa, aplauze, strigate si topaieli. Toate acestea aveau drept scop, asa cum afirmau promotorii acestei miscari, coborarea Duhului Sfant peste credinciosi. Foarte adesea, participantii la astfel de intruniri cadeau la pamant ca secerati, acest lucru fiind interpretat ca fiind lucrarea Duhului Sfant care i-a luat in stapanire. Se credea ca acele persoane erau nascute din nou si eliberate de puterea mortii, deoarece ar fi primit un trup sfant care nu mai putea muri si nici nu mai putea pacatui.

Cum a intervenit darul profetic manifestat in lucrarea lui Ellen White pentru a salva biserica de aceasta erezie primejdioasa? La deschiderea Sesiunii Conferintei Generale din 1901, in seara anterioara deschiderii lucrarilor, Ellen White a tinut un discurs in care s-a pronuntat categoric impotriva miscarii „holly flesh”. Printre altele, ea a spus: „Celor care au incercat din greu sa obtina prin credinta asa-numitul trup sfant, eu le spun ca nu-l pot obtine. Niciun suflet dintre voi nu are trup sfant acum. Nicio fiinta umana de pe pamant nu are trup sfant. Aceasta este o imposibilitate.” ( 5 )

Ellen White a aratat ca aceasta invatatura este de origine satanica, indemnandu-i pe cei care cautau o astfel de sfintenie sa „se tina strans de Biblie.” Ca urmare a interventiei sale pe aceasta tema, conducerea Conferintei a abandonat teoria „holy flesh”, iar miscarea a incetat sa mai fie un pericol pentru biserica.

O alta criza ideologica in care Biserica Adventista de Ziua a Saptea a fost ocrotita de erezie a fost legata de raspandirea ideilor panteiste ale doctorului John Harvey Kellog. In cartea sa „The Living Temple” ( „Templul viu” ), medicul se ocupa de fiziologia corpului omenesc, insa, cu abilitate, el a strecurat si idei panteiste, contrare adevarului biblic. Doctorul Kellog afirma ca Dumnezeu nu este in afara naturii, ci o parte a ei, manifestandu-se in toate obiectele, fiintele si fenomenele naturii. Tot el afirma ca „Dumnezeu intra in trupuri odata cu consumarea hranei.” ( 6 )

Ideile doctorului Kellog au reprezentat o reala provocare pentru Biserica Adventista de la acea data, caci ele au fost impartasite treptat de numerosi medici, asistenti medicali, pastori si membri ai bisericii din Battle Creek. Fatza de pericolul patrunderii ideilor panteiste in randurile membrilor Bisericii Adventiste, Ellen White a reactionat prompt, cerandu-le conducatorilor bisericii „sa le infrunte cu fermitate si fara nicio intarziere.” ( 7 )

In ceea ce o priveste pe ea personal, Ellen White a grabit publicarea volumului 8 al Marturiilor pentru biserica, in care a dedicat un capitol special acestui subiect ( „Cunoasterea fundamentala” ). In acest capitol ea vorbeste despre Dumnezeul Bibliei ca fiind un Dumnezeu personal si separat de Creatia Sa. Acelasi capitol a fost inclus apoi in lucrarea „Divina vindecare”, transmitand generatiilor viitoare de credinciosi avertismentul cu privire la pericolul ideilor panteiste.

Acestea sunt doar cateva exemple de situatii in care Biserica Adventista a fost ocrotita de invazia unor idei straine de Scriptura, prin lucrarea lui Ellen White ca profet al timpului sfarsitului. Afirmatia profetului Osea: „Dar, printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt si printr-un proroc a fost pazit Israel” este perfect valabila si in dreptul Bisericii Adventiste si a lucrarii lui Ellen White ca profet. Aceasta biserica nu ar fi existat fara lucrarea lui Ellen White, afara de cazul in care Dumnezeu ar fi gasit o alta persoana pe care sa o inzestreze cu darul profetic.

Este important sa retinem ce faceau pionierii si liderii miscarii advente inainte si dupa primirea unei viziuni de catre Ellen White. Ei studiau Biblia. Toate doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea au fost descoperite doar prin studiul Bibliei, insotit de multa rugaciune. Aceste doctrine nu au pornit de la vreuna din viziunile Ellenei White. Rolul viziunilor a fost exclusiv acela de a confirma un adevar deja descoperit in urma studiului Scripturii sau de a reforma si corecta o eroare in intelegerea Bibliei.

Insusi James White, cel care a condus Biserica Adventista timp de zece ani, avand functia de presedinte al Conferintei Generale, a afirmat cu claritate: „Biblia este o descoperire completa si desavarsita. Ea este regula noastra de credinta si practica. Adevaratele viziuni sunt date de Dumnezeu ca sa ne conduca la Sine si la Cuvantul Sau scris, iar cele care ne-ar da o noua regula de credinta si practica, aparte de Biblie, nu pot fi de la Dumnezeu si trebuie respinse.” ( 8 )

Lucrarea profetica a Ellenei White in cadrul Bisericii Adventiste poate fi comparata cu cea a unei busole care indica directia corecta in care trebuie cautat adevarul. Insa toate concluziile finale si toate argumentele in favoarea unor doctrine se gasesc doar in Scriptura. In esenta, lucrarea lui Ellen White poate fi concentrata in cel patru cuvinte pe care le-a rostit inaintea unei adunari mari de credinciosi. Avand Biblia in mana si ridicand-o deasupra capului, ea a spus multimii adunate:

„Va recomand aceasta carte.”

Lori Balogh

 

 

Referinte:

( 1 ) Jasper B. Canright catre S. E. Wight, 24 februarie 1931

( 2 ) E. G. White, Solii alese, cartea 3, pag. 31.32

( 3 ) E. G. White, Schite din viata mea, pag. 110.111

( 4 ) E. G. White, Manuscrisul 10, 1890. G. R. Knight, In cautarea identitatii, ed. Viata si Sanatate, Pantelimon, 2013, pag. 90-127

( 5 ) E. G. White, Solii alese, cartea 2, pag. 32.33

( 6 ) J. H. Kellog, The Living Temple, Good Health Publishing Co., Battle Creek, Michigan, 1903, pag. 28.88

( 7 ) E.G. White, Solii alese, cartea 1, pag. 200

( 8 ) James White, The Gyfts of the Gospel Church, Review and Herald, 21 aprilie 1851, pag. 70

 

Acest articol a fost publicat în E. White si istorie adventa și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free