„Ferice de cei impaciuitori…”

„Ferice de cei impaciuitori…”

„Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu”

( Matei 5, 9 )

 

Gandurile lui Dumnezeu

     Predica de pe Munte trebuie sa fi sunat foarte straniu in urechile contemporanilor lui Iisus. Iar Fericirile, rostite chiar la inceputul predicii, probabil ca pe unii dintre ascultatori i-a lasat fara replica, in timp ce pe altii i-a calcat pe nervi.

Motivul este simplu de inteles. Daca avem in vedere statutul evreilor pe vremea Mantuitorului – acela de popor subjugat puterii romane – nu ne va fi greu sa intelegem de ce a predica despre blandete, mila, pace si alte virtuti unui popor oprimat, nu era deloc un gest binevenit. Dimpotriva, a vorbi despre aceste virtuti unui popor care tanjea dupa libertate sociala si politica suna a jignire.

Probabil ca cei mai multi dintre noi, crestini ai secolului al XXI-lea, nu suntem oprimati asemenea poporului evreu din primul secol. Cu toate acestea, Fericirile, daca sunt bine intelese in profunzimea lor, nu sunt nici astazi mai bine primite decat acum doua milenii, cand au fost rostite. De ce ? Din cauza conditiei umane, a naturii noastre decazute, careia nu-i sunt pe plac virtuti precum blandetea, milostivirea, spiritul impaciuitor sau rabdarea in suferinta.

Prin natura noastra decazuta, suntem inclinati spre razbunare, violenta, mandrie si conflict si, ori de cate ori auzim indemnuri de genul celor intalnite in Predica de pe Munte, simtim ca ni se cere ceva foarte greu. Este ca si cum ni s-ar cere sa inotam toata viata pe firul unui fluviu, insa nu dinspre izvoare spre mare, ci invers, contra curentului. Predica de pe Munte, in general, si Fericirile, in special, ne arata cat de uriasa este prapastia existenta intre valorile cerului si cele ale pamantului, intre gandurile lui Dumnezeu si cele ale omului.

Cu aproximativ sapte secole inainte de rostirea Predicii de pe Munte, profetul Isaia deja sesizase aceasta diferenta intre mentalitati: „Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre si caile voastre nu sunt caile Mele”, zice Domnul, „ci cat sunt de sus cerurile fatza de pamant, atat sunt de sus caile Mele fatza de caile voastre si gandurile Mele fatza de gandurile voastre” ( Isaia 55, 8.9 ).

Da, Fericirile oglindesc gandurile lui Dumnezeu ajunse intr-o lume dominata de gandurile omului, de filosofii si conceptii de viata total opuse. Putem sa le consideram un fel de Constitutie a Imparatiei cerurilor, un proiect divin care are menirea de a-l schimba din temelii pe omul firesc. Bineinteles, daca acesta doreste schimbarea si se lasa transformat de harul lui Dumnezeu.

Oare cati din cei peste doua miliarde de crestini, care traiesc astazi pe pamant, iau in serios acest proiect spiritual divin ? Cati dintre ei sunt dispusi sa renunte la propriile ganduri si mentalitati, pentru a imbratisa gandirea divina si optica cerului asupra vietii ?

     „Sa aveti in voi gandul acesta, care era si in Christos Iisus !” ( Filipeni 2, 5 )

 

Ambasadorii pacii

     Cel de-al saptelea enunt din debutul Predicii de pe Munte ii fericeste pe ambasadorii pacii: „Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu” ( Matei 5, 9 ). Cine sunt acestia ? Poate ca gandul nostru se indreapta spre acele personalitati ale vietii publice ( VIP –uri ) care se lupta sa duca mesajul pacii intre popoare. Poate ne gandim la nominalizatii pentru premiul Nobel pentru pace sau la participantii la diferite mitinguri si manifestatii in favoarea pacii in lume.

Desigur, toti oamenii care lupta pentru pace fac o lucrare in deplina armonie cu voia lui Dumnezeu si cu principiile guvernarii Sale. Cea de-a saptea Fericire, insa, are un inteles mult mai larg decat cel amintit mai sus. „Impaciuitori”, adica facatorii de pace sau pacificatorii, nu sunt doar cei care militeaza pentru pacea sociala sau cea dintre natiuni. Sensul biblic al cuvantului „impaciuitor” este mult mai cuprinzator, referindu-se la toate tipurile de relatii existente: relatia omului cu sinele, relatia lui cu semenii si relatia lui cu Dumnezeu.

In lumea noastra sunt atatia oameni care nu sunt impacati cu sinele ! Ei nu-si pot ierta pana la mormant greseli facute in trecut, pe care nu le mai pot indrepta. In lumea noastra sunt atatia oameni care sunt in conflict cu semenii lor, purtandu-le dusmanie si cautand orice prilej sa se razbune ! In lumea noastra sunt atatia oameni care nu sunt impacati cu Dumnezeu, intorcandu-I spatele si refuzand orice relatie cu El !

A fi impaciuitor inseamna a lucra in toate cele trei directii, ajutandu-i pe oameni sa se impace cu ei insisi, cu semenii lor cu care sunt in conflict si cu Dumnezeu. Dar pentru a putea face o asemenea lucrare, facatorul de pace trebuie ca mai intai el insusi sa fie impacat cu sine, cu semenii sai si cu Dumnezeu. In caz contrar, el nu este decat un ipocrit, un impostor vrednic de compatimit.

In conceptia biblica, a fi impaciuitor nu inseamna doar a fi iubitor de pace, ci mult mai mult: a fi un facator de pace. Iubitori de pace suntem cei mai multi dintre noi ( cu unele exceptii nefericite ! ). Si nu este deloc rau acest lucru ! Insa, doar a iubi pacea, fara a face ceva in sensul acesta, fara a sacrifica sau a te sacrifica pentru ea, fara a lupta si a consuma din resursele proprii, nu califica pe nimeni pentru titlul de „impaciuitor” din predica Mantuitorului.

Termenul „impaciuitor”, folosit de Iisus in cea de-a saptea Fericire, indica el insusi spre o atitudine activa si constructiva in favoarea pacii, nu una pasiva si lipsita de initiativa. Daca Domnul ar fi fost pasiv in relatia cu omul dupa caderea primilor nostri parinti si daca El nu ar fi avut initiativa impacarii, astazi am fi fost pierduti cu totii, fara nicio speranta. Si aceasta doar in cazul in care am mai fi existat pe pamant…

Insa multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru faptul ca El nu a privit cu indiferenta si pasivitate spre drama in care ne-am afundat prin neascultare de vointa Sa, ci a facut totul pentru a restabili pacea in Univers:

„Dar Dumnezeu Isi arata dragostea fatza de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Christos a murit pentru noi” ( Romani 5, 8 ).

„Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Iisus Christos si ne-a incredintat slujba impacarii: ca adica, Dumnezeu era in Christos, impacand lumea cu Sine, netinandu-le in socoteala pacatele lor, si ne-a incredintat noua propovaduirea acestei impacari” ( 2 Corinteni 5, 18.19 ).

Insa, pentru a ajunge sa semanam lui Dumnezeu in aceasta privinta, devenind niste facatori de pace, activi si plini de initiativa, trebuie sa urcam toate cele sase trepte ale „scarii” amintite in enuntul Fericirilor:

1) constienta saraciei noastre spirituale

2) agonia lacrimilor pocaintei

3) imblanzirea firii noastre pacatoase cu ajutorul Duhului Sfant

4) foamea si setea dupa neprihanire

5) atitudinea de mila fatza de cei care nu au gasit calea impacarii cu Dumnezeu

6) o inima curata inaintea cerului si a oamenilor

Orice treapta lipsa, sarita sau neglijata inseamna un examen pierdut. Si orice examen pierdut in acest domeniu ne indeparteaza de bucuria si satisfactia de a primi diploma de licenta, pe care este scris cu litere de aur: „Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu.”

 

Pace cu orice pret ?

     Robert Oppenheimer, fizicianul care a conceput prima bomba atomica, a fost intrebat odata  daca exista mijloace de aparare impotriva ei. Raspunsul sau a fost simplu: „Pacea !” Daca pacea poate dezamorsa chiar si o bomba nucleara, cate alte minuni nu poate face ea in conflictele zilnice de pe planeta noastra !

Pe pamant avem tot felul de razboaie: intre soti, intre parinti si copii, intre vecini si colegii de scoala sau de munca, intre patroni si angajati, intre firme, intre partide politice, intre etnii, culturi  si civilizatii, intre oameni si Dumnezeu. Zilnic ne intalnim cu oameni debusolati, anxiosi si insingurati, angrenati in tot felul de conflicte cu sinele, cu semenii si cu Dumnezeu. Oamenii acestia au nevoie de pace. Iar pacea este una dintre valorile cel mai greu de gasit. Suntem oare chemati sa cautam si sa facem pacea cu orice pret ?

Orice „impaciuitor” se confrunta inevitabil cu problema compromisului. Trebuie facute unele compromisuri pentru realizarea pacii sau nu ? Si daca trebuie facute anumite compromisuri, pana unde pot ajunge acestea ?

De dragul pacii, se poate ajunge foarte usor, aproape pe neobservate, in doua extreme nedorite: fie la o toleranta nejustificata fatza de nedreptatile observate ( „inchiderea ochilor” ), fie la compromisuri care presupun calcarea unor principii morale. Insa o pace astfel obtinuta nu vine in urma unei virtuti, ci a unei slabiciuni. Daca se cer facute unele compromisuri, acestea nu trebuie facute in domeniul principiilor, ci al prejudecatilor.

Si daca nu suntem convinsi de acest lucru, sa privim la exemplul Mantuitorului. Desi este supranumit „Domn al pacii” ( Isaia 9, 6 ) si „pacea noastra” ( Efeseni 2, 14; Mica 5, 5 ), Domnul Iisus nu a putut sa cada la pace cu oricine. Si primii cu care nu a putut sa cada la pace au fost Lucifer si ingerii sai razvratiti, pe care a fost nevoit sa-i alunge din cer, in urma unui razboi universal – primul razboi inregistrat in vasta Creatie a lui Dumnezeu:

„Si in cer s-a facut un razboi. Mihail si ingerii Lui s-au luptat cu balaurul. Si balaurul cu ingerii lui s-au luptat si ei, dar n-au putut birui; si locul lor nu s-a mai gasit in cer. Si balaurul cel mare, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume, a fost aruncat pe pamant; si impreuna cu el au fost aruncati si ingerii lui” ( Apocalipsa 12, 7-9 ).

Priviti cu atentie si analizati dialogul purtat intre Iisus si farisei pe marginea smulgerii catorva spice de grau de catre ucenicii infometati, intr-o zi de Sabat ( vezi Matei 12, 1-8 ). Sau urmariti polemica dintre Iisus si aceiasi farisei si carturari pe marginea datinei batranilor si a obiceiului de a se spala pe maini inainte de servirea mesei ( vezi Matei 15, 1-9 ). Dar, mai ales, ascultati cu atentie mustrarile insotite de vaiuri, adresate de Iisus carturarilor si fariseilor cu putin timp inainte de patimile si moartea Sa ( vezi Matei 23 ).

Aproape ca nu ne putem imagina cum un „Domn al pacii” poate rosti niste acuze atat de grave la adresa liderilor religiosi ai natiunii Sale. Expresii ca: „farisei fatarnici”, „povatuitori orbi”, „nebuni si orbi”, „serpi”, „pui de naparci” si „morminte varuite”, folosite in dreptul unor oameni pe care societatea ii considera modele de spiritualitate, ne arata ca a fi pacificator nu inseamna a fi un om molatic, fricos, complexat sau comod.

Ambasadorii pacii sunt oameni cu coloana vertebrala, maturi din punct de vedere psihologic si emotional, oameni care judeca dupa adevar si dreptate, si nu dupa starile emotionale de moment. Un om impaciuitor vede lucrurile realist, asa cum le vede Insusi Dumnezeu. El renunta la luptele inutile in favoarea celor importante, care trebuie duse pentru binele comun si pentru largirea Imparatiei lui Dumnezeu. El rosteste adevarul cu blandete si intelepciune, dar il spune chiar daca acesta doare si raneste. Insa o face ferindu-se sa provoace pierderi colaterale inutile.

Acolo unde majoritatea vede doar contradictii, omul impaciuitor sesizeaza punctele comune care pot duce la unire si pace. Un astfel de om stie cand sa vorbeasca, dar si cand sa taca; cand sa actioneze, dar si cand sa stea in asteptare. Niciodata el nu va face rabat de la adevar, dar se va lupta sa mentina echilibrul intre iubire si dreptate, intre principii si sentimente, intre un spirit altruist si instinctul de conservare. Intr-un cuvant, omul impaciuitor este un om al pacii, dar nu cu orice pret.

 

Testul paternitatii

     Intr-o discutie contradictorie dintre Iisus si iudei pe tema libertatii, cei din urma au replicat nervos: „Tatal nostru este Avraam.” Raspunsul Mantuitorului a fost pe cat de simplu, pe atat de adevarat: „Daca ati fi copii ai lui Avraam, ati face faptele lui Avraam” ( Ioan 8, 39 ).

De fapt, in cuvintele lui Iisus se afla adevaratul test al paternitatii noastre spirituale. In discutia care a urmat, Mantuitorul aminteste de doi tati spirituali pe care ii poate avea un om: fie Dumnezeu, fie Diavolul ( vezi Ioan 8, 42.44). Care este testul paternitatii noastre spirituale ? Faptele pe care le savarsim.

Din punct de vedere al pacii, oamenii se impart in doua categorii: oameni conflictuali si oameni pacificatori. Pe primii ii intalnim pretutindeni: in familie, in Biserica, in politica, in intreaga societate. Acesti oameni sunt generatori de conflicte, iar daca nu reusesc sa provoace unul, nu se simt bine, ba chiar se simt inutili. Cand reusesc sa se certe cu cineva, indiferent cine este acesta: un membru al familiei, un frate de credinta, un functionar public sau oricine altcineva, ei se simt in largul lor, ca niste adevarate vedete.

Ai cui fii sunt acestia ? Testul paternitatii arata clar: faptele lor demonstreaza ca sunt fii ai Diavolului, pentru ca el este izvorul tuturor conflictelor de orice natura si vrajmasul armoniei. „Voi aveti de tata pe Diavolul si vreti sa impliniti poftele tatalui vostru. El de la inceput a fost ucigas si nu sta in adevar, pentru ca in el nu este adevar” ( Ioan 8, 44 ).

Din fericire, in lume exista si oameni care au in ei spiritul pacii. Simpla lor prezenta intr-un anumit anturaj detensioneaza relatiile, alungand norii negri ai urii si conflictului. Ei sunt adevarati specialisti in dezamorsarea conflictelor si gasesc placere in restabilirea relatiilor armonioase, fie in cadrul familiei sau al Bisericii, fie in societate, in general.

Ai cui fii sunt acestia ? Cea de-a saptea Fericire ne raspunde: „Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu” ( Matei 5, 9 ). De ce vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu ? Pentru ca prin faptele si atitudinea lor pacifista, ei dovedesc faptul ca seamana in caracter cu Tatal ceresc. Asadar, testul paternitatii noastre spirituale se afla chiar in aceasta a saptea Fericire, in prezenta sau absenta spiritului de impacare.

Si acum sa folosim acest test al paternitatii in dreptul nostru, intrebandu-ne in forul nostru interior: Ce se intampla atunci cand tu apari in mijlocul unui grup de oameni ? Apar conflicte noi ? Sunt reaprinse conflictele vechi ? Sau, dimpotriva, sunt dezamorsate conflictele prezente, aducand pacea si armonia ?

Raspunsul la aceste intrebari sunt mai importante decat toate cunostintele noastre teologice ( de altfel, Satana este el insusi un mare teolog ! ). Ceea ce conteaza cu adevarat inaintea cerului este raspunsul la intrebarea: Cu cine ne asemanam: cu Domnul pacii sau cu Printul intunericului ? Suntem oameni ai pacii sau ai scandalului ?

 

„Slujba impacarii”

     Pentru ca un om sa devina impaciuitor ( reconciliant, pacificator, facator de pace ) in relatiile dintre oameni sau dintre om si Dumnezeu, el trebuie mai intai sa-si rezolve problemele in propria „ograda”. Totul incepe cu impacarea sa cu Dumnezeu, din care decurge, in mod natural, impacarea pe alte doua paliere: cu sinele si cu semenii.

Insa aceasta nu este totul. Dumnezeu asteapta mult mai mult de la copiii Sai. Un om impacat cu sine, cu Dumnezeu si cu semenii sai este cu adevarat un om iubitor de pace si cumsecade. Este bun de apreciat si de pus in „rama”. Insa un astfel de om a ajuns doar la jumatatea drumului. Si, e bine stiut ca lui Dumnezeu nu-I plac jumatatile de masura.

Ca sa devina un adevarat copil al lui Dumnezeu cu „acte” in regula, omul trebuie sa paseasca dincolo de zona lui de confort ( caci este foarte confortabil sa fii impacat cu tine insuti, cu semenii si cu Dumnezeu ), dand o mana de ajutor la vindecarea relatiilor conflictuale care sunt din abundenta in jurul sau.

Cum se poate face lucrul acesta ? Solomon ne ofera o reteta simpla, dar eficienta:

– Prin rabdare: „Un om iute la manie starneste certuri, dar cine este incet la manie potoleste neintelegerile” ( Proverbe 15, 18 ).

– Prin stapanire de sine: „Cel incet la manie pretuieste mai mult decat un viteaz, si cine este stapan pe sine pretuieste mai mult decat cine cucereste cetati” ( Proverbe 16, 32 ).

– Prin intelepciune: „Intelepciunea face pe om rabdator si este o cinste pentru el sa uite greselile” ( Proverbe 19, 11 ).

A detensiona relatiile dintre membrii unei familii, ai unei biserici sau ai unei comunitati oarecare, este un lucru benefic si de dorit. Insa a detensiona relatia unui om cu Dumnezeu, reprezinta lucrarea cea mai nobila si mai inalta la care poate fi chemat un om. Lucrarea aceasta ( numiti-o cum doriti: lucrare misionara, salvare de suflete, etc. ) este, in acelasi timp, o datorie, o misiune, dar si un mare privilegiu. Biblia o numeste „slujba impacarii”, incredintata de Insusi Dumnezeu copiilor Sai de pe pamant.

„Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Iisus Christos si ne-a incredintat slujba impacarii; ca adica, Dumnezeu era in Christos, impacand lumea cu Sine, netinandu-le in socoteala pacatele lor, si ne-a incredintat noua propovaduirea acestei impacari. Noi dar, suntem trimisi imputerniciti ai lui Chistos; si, ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte, in Numele lui Christos: Impacati-va cu Dumnezeu !” ( 2 Corinteni 5, 18-20 ).

A fi impaciuitor inseamna, de fapt, a continua lucrarea Mantuitorului inceputa in timpul vietii Sale pe pamant, contribuind astfel la implinirea Planului de Mantuire si la largirea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Iar rezultatul unei astfel de colaborari nu poate fi decat asemanarea tot mai evidenta cu Dumnezeu in caracter.

Intr-adevar, „ce frumoase sunt pe munti picioarele celui ce aduce vesti bune, care vesteste mantuirea ! Picioarele celui ce zice Sionului: „Dumnezeul tau imparateste !” ( Isaia 52, 7 ).

De ce aceasta misiune este cea mai inalta si mai nobila manifestare a spiritului pacificator ? Sunt cel putin doua motive:

1) Oamenii impacati cu Dumnezeu vor fi impacati si intre ei. Asemenea spitelor unei roti, pe masura ce ne apropiem de centru, de Dumnezeu, ne vom apropia in mod natural si unii de altii.

2) Impacarea dintre oameni are efecte pe durata vietii lor sau pe durata mai multor generatii, in functie de influenta lor in societate. Impacarea cu Dumnezeu, insa, are efecte pe durata existentei lui Dumnezeu. Adica are efecte vesnice, atat pentru facatorul de pace, cat si pentru cel ce se impaca cu Dumnezeul sau.

Traim intr-o lume tot mai materialista si mai secularizata, rupta de Dumnezeu, Izvorul pacii si al fericirii. Oamenii cauta pacea si fericirea, insa nu acolo unde trebuie. De cele mai multe ori o cauta in ei insisi, devenind asemenea unor boaste testoase inchise in propria lor carapace. Cand e liniste, sanatate si belsug, totul e bine. Insa in viata vin si furtuni neprevazute, care ne bulverseaza intreaga existenta.

Ati vazut vreodata o broasca testoasa rasturnata cu susul in jos ? In zadar da ea din cap si din picioare, caci nu are nicio sansa sa revina pe picioarele ei. Am vazut insa un clip video care m-a miscat profund. Langa o astfel de broasca rasturnata cu picioarele in sus si care incerca zadarnic sa revina in pozitia normala, apare o alta broasca. Aceasta, dupa ce „evalueaza” situatia, se apropie de surata ei si, cu eforturi uriase, reuseste sa o intoarca si sa o puna din nou pe picioare. Apoi pleaca impreuna in aceeasi directie, „fericite”.

Dar ce poti sa le spui unor oameni inchisi in „carapacea” propriei lor existente pentru a-i impaca cu Dumnezeu si a-i conduce la izvorul fericirii ? Cartea lui Iov ne ofera o „schita” de predica simpla, dar miscatoare, pe care fiecare dintre noi o putem adapta in functie de imprejurari:

„Imprieteneste-te dar cu Dumnezeu si vei avea pace; te vei bucura astfel iarasi de fericire. Primeste invatatura din gura Lui si puneti la inima cuvintele Lui. Vei fi asezat iarasi la locul tau, daca te vei intoarce la Cel Atotputernic, daca departezi faradelegea din cortul tau. Arunca dar aurul din tarana, arunca aurul din Ofir in prundul paraielor ! Si atunci Cel Atotputernic va fi aurul tau, argintul tau, bogatia ta. Atunci Cel Atotputernic va fi desfatarea ta si iti vei ridica fatza spre Dumnezeu. Il vei ruga si te va asculta si iti vei putea implini juruintele. Pe ce vei pune mana iti va izbuti, pe cararile tale va straluci lumina” ( Iov 22, 21-28 ).

Si, in final, o intrebare: Suntem fii ai lui Dumnezeu pentru ca suntem impaciuitori sau suntem impaciuitori pentru ca suntem fii ai lui Dumnezeu ?

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Fericirile și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free