Privire generala asupra cartii Leviticul

Privire generala asupra cartii Leviticul

Leviticul este, pentru unii cititori, cea mai greu de digerat carte biblica. Multimea instructiunilor cu privire la jertfele de la Sanctuar, slujbele preotesti si sarbatorile iudaice, date cu aproximativ 3500 de ani in urma, ar putea sa para invechite, anacronice si, prin urmare, neinteresante pentru cititorul Bibliei din secolul al XXI-lea.

Cu toate acestea, Leviticul are un rol important chiar si pentru cititorul modern, care poate gasi in aceasta carte indicii si simboluri ce ne conduc la marea jertfa a Mielului lui Dumnezeu si lucrarea Lui de Mare preot in Sanctuarul ceresc.

Titlul cartii provine de la tema ei principala, avandu-i in centrul atentiei pe preotii din semintia lui Levi. Acesta este motivul pentru care Talmudul numeste aceasta a treia cartea a lui Moise „Legea preotilor” sau „Legea jertfei”. Ca si Exodul, supranumit „A doua cartea a lui Moise”, Leviticul este supranumit si el „A treia carte a lui Moise”, desi acest titlu nu se regaseste in textul original ebraic.

Autorul cartii este fara nicio urma de indoiala Moise, desi exista pareri contrare aparute in timpurile moderne. Este demn de retinut faptul ca, atat iudeii din toate timpurile, cat si crestinii din timpurile primare l-au considerat intotdeauna pe Moise ca fiind autorul cartii . Insusi Mantuitorul confirma faptul ca Moise a scris despre El.

Intr-unul dintre dialogurile pe care l-a avut cu carturarii si fariseii, Iisus le-a spus: „Caci daca ati crede pe Moise, M-ati crede si pe Mine, pentru ca el a scris despre Mine. Dar daca nu credeti cele scrise de el, cum veti crede cuvintele Mele?” ( Ioan 5, 46.47 ).

Leviticul face parte din ceea ce Iisus a numit „Legea lui Moise” ( Luca 24, 44 ) in dialogul pe care l-a purtat cu ucenicii Sai dupa inviere. Daca „cele scrise de Moise” nu sunt primele cinci carti ale Bibliei ( Pentateuhul ), atunci nu stim care alte scrieri ale lui Moise pot fi incadrate in afirmatia Mantuitorului.

Perioada pe care o acopera Leviticul este de doar 30 de zile. Exodul se incheie cu raportul ridicarii Cortului Intalnirii in „ziua intai a lunii intai a anului al doilea” ( vezi Exodul 40, 17 ), in timp ce cartea Numeri incepe cu prima zi a lunii a doua al celui de-al doilea an ( vezi Numeri 1, 1 ). Intervalul dintre cele doua date este de exact o luna – timpul in care i-au fost comunicate lui Moise toate instructiunile pe care le gasim in Leviticul.

Tot in aceasta perioada de o luna au avut loc si putinele evenimente raportate in carte: moartea lui Nadab si Abihu, cei doi fii ai lui Aaron, si pedepsirea barbatului care a hulit Numele lui Dumnezeu.

Tema principala a cartii Leviticul este serviciul preotesc de la Sanctuar. Unele dintre instructiunile date de Dumnezeu cu privire la slujbele preotilor sunt prezente in Leviticul, in timp ce altele apar in cartea Numeri.

In ciuda aparentelor, Leviticul are o importanta majora pentru spiritualitatea crestina, aceasta carte fiind o pre-evanghelie, o descoperire anticipata a viitoarei lucrari rascumparatoare a lui Mesia. Desi sistemul jertfelor a fost instituit inca de la portile Edenului, imediat dupa caderea omului in pacat, el a fost dezvoltat abia in timpul Exodului odata cu instructiunile date de Dumnezeu in cartile Leviticul si Numeri. Acest sistem al jertfelor avea menirea sa educe poporul cu privire la cateva aspecte foarte importante:

1) Folosirea sangelui jertfelor si punerea lui pe coarnele altarului sau stropirea lui pe perdeaua despartitoare din interiorul Sanctuarului era o lectie permanenta cu privire la legatura stransa dintre pacat si jertfa. Fiecare jertfa le aducea aminte oamenilor ca pacatul costa, iar plata lui este moartea. Fiindca plata pacatului este moartea, dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Iisus Christos, Domnul nostru” ( Romani 6, 23 ).

2) O alta lectie importanta invatata in cadrul ceremoniilor de la Sanctuar era aceea a transferului vinovatiei omului pacatos asupra Sancuarului. Acest transfer se facea fie direct, prin stropirea sangelui jertfelor in fatza chivotului aflat in Sfanta Sfintelor, fie prin consumul carnii jertfei de catre preot, care se incarca in mod simbolic cu pacatele marturisite ale poporului. In final, prin jertfele aduse de preoti pentru ei insisi si prin stropirea sangelui inaintea chivotului, pacatele poporului ajungeau in mod simbolic tot in Sanctuar.

3) Marturisirea pacatelor era o lectie importanta pentru popor, ea fiind invatata tot in cadrul slujbelor de la Sanctuar. Aducand animalul de jertfa in curtea Sanctuarului, omul pacatos trebuia sa-si marturiseasca pacatul prin punerea mainilor sale pe capul animalului, dupa care acesta era junghiat. Omul invata in felul acesta ca iertarea dupa care tanjea sufletul sau nu se putea obtine fara marturisirea pacatului.

De asemenea, omul pacatos invata ca ispasirea de la sfarsitul anului religios, din Ziua Ispasirii, viza doar pacatele marturisite asupra animalelor al caror sange era stropit in Sanctuar. Cei care nu-si marturiseau pacatele in cursul anului prin aducerea de jertfe ramaneau in afara iertarii si a stergerii pacatelor in Ziua Ispasirii, „caci fara varsare de sange nu este iertare” ( Evrei 9, 22 up. ). Pacatele nemarturisite ramaneau asupra lor.

4) Jertfele aduse la Sanctuar transmiteau poporului un mesaj solemn cu privire la sfintenia Legii lui Dumnezeu. Ascultarea de Lege nu era optionala, ci o datorie a omului fatza de Dumnezeul sau care i-a dat viata, care il sustine si il binecuvanteaza. Omul trebuia sa invete ca exista consecinte grave pentru cel care sfideaza, minimalizeaza sau neglijeaza cerintele voiei lui Dumnezeu, exprimate in Legea Sa.

5) Jertfele si ceremoniile de la Sanctuar, oricat ar parea de sangeroase, aveau menirea sa aduca lumina si speranta. Pentru cel cazut in pacat se deschidea usa mantuirii. Daca omul isi marturisea pacatul si indeplinea cerintele prevazute in Legea lui Moise, el putea sa plece acasa eliberat de vinovatia pacatului, iertat si despovarat.

6) In final, toate jertfele si ceremoniile de la Sanctuar prefigurau jertfa mantuitoare a lui Christos. Aceste jertfe nu aveau valoare in ele insele, fapt afirmat cu claritate de autorul Epistolei catre evrei: „Caci este cu neputinta ca sangele taurilor si al tapilor sa stearga pacatele” ( Evrei 10, 4 ). Valoarea lor consta in faptul ca ele aratau spre adevaratul Miel al lui Dumnezeu „care ridica pacatul lumii” ( Ioan 1, 29 ).

7) Probabil ca cea mai importanta lectie pe care o invata omul din tot ceea ce se intampla la Sanctuar era cea a sfinteniei. Tot ce exista in Sanctuar, toate ceremoniile si jertfele aduse erau sfinte. Preotii erau sfintiti, vietile lor trebuiau sa fie fara repros, hrana lor trebuia sa fie curata, imbracamintea lor trebuia sa oglindeasca sfintenia, jertfele trebuiau sa fie fara cusur. Orice persoana si orice obiect din perimetrul Sanctuarului trebuiau sa fie sfinte, deoarece acolo se manifesta prezenta lui Dumnezeu.

De aceea, Dumnezeu repetase de mai multe ori porunca: „Voi sa va sfintiti si fiti sfinti, caci Eu sunt sfant!” ( Leviticul 11, 44.45; 19, 2; 20, 7.26 ). Si pentru ca sfintenia sa fie desavarsita, pe mitra purtata de marele preot se afla o placa de aur pe care era scris: „Sfant Domnului” ( Exodul 39, 30 ).

Leviticul este Evanghelia in embrion. Fara instructiunile pe care le gasim in aceasta carte, multe parti din Evanghelii si din epistole ar ramane obscure: Christos ca Miel al lui Dumnezeu, Christos ca Mare Preot, Christos ca Paine coborata din cer, Christos ca Lumina a lumii. Toate acestea si inca multe altele ar ramane in obscuritate fara lumina adusa de cartea Leviticul.

Multimea jertfelor despre care vorbesc instructiunile din Leviticul ar putea sa-i nedumereasca pe unii cititori ai Bibliei. De ce a stabilit Dumnezeu atatea jertfe? De ce atata sange nevinovat varsat in perimetrul sfant al Sanctuarului? Nu putea Dumnezeu sa-i invete pe oameni altfel, fara atata varsare de sange? Desigur, Dumnezeu ar fi putut apela la alte mijloace educative. Insa efectele ar fi fost minime.

Dumnezeu uraste pacatul cel putin in aceeasi masura in care iubeste neprihanirea. „Tu ai iubit neprihanirea si ai urat nelegiuirea…” ( Evrei 1, 9 ). De aceea, poporul Sau trebuia sa ajunga la acelasi standard moral, urand ceea ce uraste Dumnezeu si iubind ceea ce iubeste El. Prin sistemul jertfelor si varsarea de sange cauzata de pacatele oamenilor, poporul Israel trebuia ajutat sa urasca pacatul, sa-l evite, sa se departeze de el.

Fiecare animal nevinovat jertfit pentru pacatele omului trebuia sa trezeasca in acesta din urma nu doar sentimente de mila fatza de acel animal, ci si sentimente de ura fatza de pacatul pe care l-a comis si care a atras astfel de consecinte. Fiecare jertfa era o demonstratie vizuala a consecintelor pacatului, care ar fi trebuit sa lase o impresie adanca asupra pacatosului, atragand o hotarare ferma de renuntare la pacat. Orice jertfa era o ilustrare a legaturii dintre cauza si efect.

Din nefericire, poporul Israel, in marea sa majoritate, a pierdut semnificatia jertfelor aduse la Sanctuar. Jertfele au devenit o rutina dincolo de care oamenii nu mai vedeau lucrarea viitoare de rascumparare a Mielului lui Dumnezeu. Multi evrei au perceput jertfele ca pe o moneda prin care Ii plateau lui Dumnezeu libertatea lor de a pacatui si posibilitatea de a fi mantuiti. Jertfele devenisera o formalitate fara esenta, fapt care L-a determninat pe Dumnezeu sa exclame: „Ce-Mi trebuie Mie multimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt satul de arderile de tot ale berbecilor si de grasimea viteilor; nu-Mi place sangele taurilor, oilor si tapilor” ( Isaia 1, 11 ).

Iar prin pana profetului Amos, Dumnezeu continua sa-Si exprime durerea la vederea decaderii spirituale a poporului Sau: „Cand Imi aduceti arderi de tot si daruri de mancare, n-am nicio placere de ele; si viteii ingrasati pe care-i aduceti ca jertfe de multumire, nici nu Ma uit la ei” ( Amos 5, 22 ).

La randul sau, profetul Mica intreaba: „Cu ce voi intampina pe Domnul si cu ce ma voi pleca inaintea Dumnezeului Celui Prea Inalt? Il voi intampina oare cu arderi de tot, cu vitei de un an? Dar primeste Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de rauri de untdelemn? Sa dau eu pentru faradelegile mele pe intaiul meu nascut, rodul trupului meu pentru pacatul sufletului meu? Ti s-a aratat, omule, ce este bine si ce alta cere Domnul de la tine decat sa faci dreptate, sa iubesti mila si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau?” ( Mica 6, 6-8 ).

Astazi, cand ne aflam la doua milenii distanta de marea jertfa de pe Calvar, studiul cartii Leviticul, corelat cu cele implinite in viata si moartea Fiului lui Dumnezeu, ne poate imbogati cunostintele cu privire la marele plan al mantuirii. Avem privilegiul de a vedea cum simbolul s-a intalnit cu realitatea, tipul s-a intalnit cu antitipul. Chiar daca sistemul jertfelor din Vechiul Testament a devenit nul ca importanta, el fiind implinit in mod desavarsit in viata, moartea si mijlocirea Fiului lui Dumnezeu, lectiile pe care ni le transmite cartea Leviticul raman la fel de actuale, indemnandu-ne la o vietuire plina de sfintenie.

     „Ci, dupa cum Cel ce v-a chemat este sfant, fiti si voi sfinti in toata purtarea voastra. Caci este scris: „Fiti sfinti, caci Eu sunt sfant!” ( 1 Petru 1, 15.16 ).

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Isagogie și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Spam protection by WP Captcha-Free