Decalogul – Cele Zece Cuvinte

Decalogul – Cele Zece Cuvinte

„Porunca a șaptea: Fură ceva mai puțin!”

 

Cu mai mult timp în urmă, trecând pe lângă Teatrul Dramatic din Brașov, privirea mi-a fost atrasă de un afiș ce conținea o invitație la teatru. Piesa se intitula: „Porunca a șaptea: Fură ceva mai puțin!”

     Citind anunțul, eram deosebit de contrariat. În primul rând, știam din Biblia mea că porunca a șaptea nu se referă la furt, ci la adulter. Pe de altă parte, știam că poruncile Decalogului, cu o singură excepție ( Porunca a 5‑a ), sunt enunțate sub forma unor interdicții, nu sub formă de îndemnuri. Și, în final, știam că poruncile Decalogului sunt radicale, neadmițând compromisuri. Ori sunt păzite în totalitate ( și în literă, și în spirit ), ori, dacă nu, cel ce le ignoră, este considerat un călcător al Legii.

În Decalog nu găsim jumătăți de măsură de genul: „Fură ceva mai puțin!”, căci singurul procent admis în legătură cu respectarea Legii este cel de 100 % ( Iacov 2, 10‑11 ). Am încercat să înțeleg de ce dramaturgul ( al cărui nume nu mi-l amintesc! ) a ales un astfel de titlu pentru piesa sa. O parte dintre nedumeririle mele au dispărut atunci când am citit cele zece porunci enunțate într-un catehism catolic. (1)

Modificările de fond făcute în structura Decalogului de către biserică, prin reprezentanții ei, sunt evidente: eliminându-se porunca a doua, referitoare la „chipurile cioplite” ( textul ei prescurtat este inclus în prima poruncă! ), toate poruncile următoare au coborât câte o poziție. Astfel, porunca a 3‑a a devenit a 2‑a, porunca a 4‑a a devenit a 3‑a… porunca a 8‑a ( referitoare la furt ) a devenit a 7‑a, etc. Și, pentru că numărul 10 să fie respectat, reprezentanții bisericii au făcut o „incizie” ingenioasă ( și argumentată! ) în conținutul poruncii a 10‑a, care a fost împărțită în două.

Iată o adevărată „inginerie” omenească în materie de morală ! Asemenea ucenicului vrăjitor din poemul lui Goethe, omul și-a permis să umble într-o zonă interzisă, iar consecințele le trăim cu toții.

O altă parte dintre nedumeririle mele legate de straniul titlu al piesei de teatru au dispărut pentru că viața însăși mi-a dovedit în nenumărate ocazii cu câtă relativitate e privită Legea Morală în societatea în care trăim. Nu odată mi-a fost dat să aud afirmații de genul: „Dacă nu minți, nu poți supraviețui”, sau: „Nu e important să ții ziua a șaptea; important e să ții o zi pe săptămână”, sau: „Nu trebuie să fim corecți față de stat în privința impozitelor și taxelor, căci și statul ne fură pe noi” etc.

Pe măsură ce înaintăm în timp, de la o generație la alta, criteriile morale devin tot mai flexibile, tot mai estompate, tot mai diluate… Libertinismul devine o modă, în timp ce moralitatea devine tot mai anacronică. Într-o astfel de societate, având astfel de tendințe, mai este oportun să vorbim despre Decalog?

Mântuitorul avea o expresie preferată, cu care încheia multe dintre învățăturile Sale: „Cine are urechi de auzit, să audă!” ( Matei 11, 15; 13, 9.43; Marcu 4,9.23; 7,16; Luca 8, 8 etc. ). Acestea nu sunt cuvinte de umplutură, așa cum ar părea. Iisus știa prea bine că, de-a lungul secolelor, oamenii își vor folosi urechile cu care au fost înzestrați într-un mod diferit decât a plănuit Creatorul. Urechi închise față de adevăr, urechi insensibile la nevoile semenilor, urechi larg deschise spre zvonuri și lucruri de nimic… urechi pline de tot felul de podoabe, însă surde la apelurile călduroase ale Spiritului Sfânt.

Într-o astfel de lume, cu urechile spiritului închise față de adevăr, mai este nevoie să ne aplecăm asupra Legii Morale? Răspunsul Bibliei la această întrebare este cât se poate de categoric: „La Lege și la mărturie ! Căci dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile peste poporul acesta.” ( Isaia 8, 20 )

Ce să înțelegem din aceste cuvinte inspirate ale profetului Isaia, evanghelistul Vechiului Testament, decât că omul, ca individ, și omenirea, în general, nu au niciun viitor dacă nu va avea loc o schimbare radicală de mentalitate față de Legea lui Dumnezeu. În Decalog, supranumit și „Marea Cartă a Omenirii”, se regăsesc toate principiile morale fundamentale care garantează supraviețuirea și prosperitatea societății omenești. Dacă tendințele actuale de negare a moralității descoperită în Decalog vor continua, nu ne va fi greu să știm încă de pe acum deznodământul: sfârșitul civilizației.

Și, pentru caă cineva să nu rămână cu impresia că acestea nu sunt decât „cântece de cucuvea” alarmiste, menite să ne inducă o stare de panică, este suficient să privim în istorie ca să înțelegem ce se poate întâmpla cu societatea omenească atunci când Legea lui Dumnezeu este ignorată. Dintre toate paginile de istorie, cea legată de Revoluția franceză este cea mai elocventă în acest sens.

Când oamenii se revoltă împotriva lui Dumnezeu

     Într-o carte despre educație scrisă în 1762, J.J.Rousseau afirmă că educația ar trebui să se bazeze în întregime pe instinctele naturale ale omului, fiind complet lipsită de orice influențe concurente ale societății, mai ales de cele ale bisericii. Rațiunea trebuie să devină regina în orice aspect al vieții, spunea el.

Nesocotind revelația și orice religie revelată, J.J.Rousseau credea într-un fel de religie naturală ce se baza pe sentimente, denunțând orice crez într-o revelație supranaturală. În faimoasa lui carte intitulată „Contractul social” afirmă că legile statului nu sunt orânduite divin și de origine divină, că acestea nu ar trebui să se bazeze pe Legea Divină ci pe „voința oamenilor (populară) „.

Ideile lui J.J.Rousseau au fost continuate de Voltaire, însă cu mult mai multă violență. Fiind un puternic anticatolic și potrivnic oricăror dogme creștine, Voltaire a lansat ideea „suveranității poporului”, idee care a stat la baza Revoluției franceze. „Creștinismul – spunea Voltaire – este cea mai ridicolă, cea mai absurdă și cea mai sângeroasă religie care a infectat vreodată pământul”.

Pe fondul acestei gândiri iluministe, în 1789 a izbucnit Revoluția franceză, care, deși se numește „franceză”, a marcat istoria întregii Europe și a gândirii ei. Lozinca „Libertate, egalitate, fraternitate! ” promitea mult și trezea speranțele ivirii unei societăți mai bune. Revoluționarii au crezut cu adevărat că vedeau zorii unei noi ere. Oamenii trebuiau să fie eliberați de toate constrângerile și limitările, apoi o măreață lume nouă urma să apară. Însă aceasta nu a durat foarte mult. Acești oameni s-au deziluzionat foarte curând. „Domnia terorii”, instalată în Franța sub Danton și Robespierre, a scos la iveală adevărata față a Revoluției.

În 20 noiembrie 1793, la zece luni după ce capul regelui Ludovic al 16‑lea a căzut sub cuțitul ghilotinei, în catedrala Notre Dame din Paris, a fost întronată printr-o ceremonie solemnă „zeița rațiunii”. O dansatoare de la Operă – o femeie de moravuri ușoare – era cea care o simboliza pe zeița rațiunii. După ce a fost îmbrățișată de președinte, zeița a fost urcată pe un altar înalt, primind adorarea tuturor celor prezenți. Ceremonia acestei întronări a fost repetată în toată Franța, în mijlocul unui entuziasm general.

„Când zeițaă a fost adusă înaintea Convenției, președintele a luat-o de mână și, îndreptându-se către adunare, a spus: „Muritori, încetați să mai tremurați înaintea tunetelor neputincioase ale unui Dumnezeu pe care temerile voastre L-au creat. De azi înainte să nu mai recunoașteți nicio divinitate în afară de rațiune. Vă prezint aici icoana cea mai nobilă și cea mai curată a ei; dacă trebuie să aveți idoli, jertfiți numai unora ca aceasta…” (2)

Dar Revoluția franceză nu s-a oprit aici. O serie de măsuri anticreștine au urmat în anii domniei terorii. Legământul sfânt al căsătoriei a fost desființat, fiind înlocuit cu un simplu contract civil ce se putea rupe oricând. Adunarea Națională a interzis închinarea la Dumnezeu. Iisus Christos a fost declarat înșelător și pretutindeni în țară se putea auzi strigătul necredincioșilor francezi: „Să zdrobim infamul!”, adică pe Christos.

Bibliile au fost adunate și arse în piețele publice, într-o atmosferă de dispreț total. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare, iar ziua săptămânală de odihnă a fost desființată, în locul ei fiind hotărâtă fiecare a zecea zi. Botezul și Cina Domnului au fost interzise, iar în cimitire se găseau anunțuri care declarau ca moartea este un somn veșnic. Teama de Dumnezeu a fost declarată ca fiind nu începutul înțelepciunii, cum afirmă Biblia, ci începutul nebuniei. Cultele au fost desființate, singurul cult admis fiind cel al libertății și al rațiunii.

Acestea au fost, pe scurt, faptele Revoluției franceze. Dar care au fost urmările lepădării Legii lui Dumnezeu? „Respingând Evanghelia care i-ar fi adus vindecare, Franța a deschis ușa pentru necredință și ruină. Când restricțiile Legii lui Dumnezeu au fost înlăturate, s-a văzut că legile omului erau neînstare să țină în frâu valurile puternice ale patimii omenești, iar națiunea s-a prăbușit în revoltă și anarhie. Războiul împotriva Bibliei a inaugurat o eră care este cunoscută în istoria lumii sub numele de „domnia terorii”. Pacea și fericirea au fost alungate din căminele și inimile oamenilor. Nimeni nu mai era în siguranță. Acela care învingea astăzi era suspectat și condamnat mâine. Violenta și desfrâul nu mai cunoșteau margini.” (3)

Poporul a devenit nestăpânit și setos de răzbunare. Un măcel general a fost pus la cale împotriva tuturor celor care erau bănuiți de ostilitate față de Revoluție. Canalele Senei curgeau înroșite de sângele celor uciși, iar ghilotina nu mai făcea fața numărului mare de execuții. Închisorile ajusesera să numere la un moment dat peste 200 000 de prizonieri. În Paris, răscoalele urmau una după alta, iar diferitele partide revoluționare nu urmăreau decât să se extermine unul pe altul. Și, ca o încoronare a nenorocirilor abătute asupra Franței revoluționare, națiunea a fost implicată într-un război lung și costisitor cu marile puteri ale Europei. Rezultatul a fost o ruină generală, o prăbușire în anarhie și imoralitate.

Mai lipsește ceva acestui tablou înfiorător? Legea universală a cauzei și efectului și-a făcut simțită prezența și în cazul Revoluției franceze. „Franța a fost zguduită ca de cutremur. Religia, ordinea socială, familia, statul și biserica – toate au fost doborâte la pământ de către mâna nelegiuită care se ridicase împotriva Legii lui Dumnezeu.” (4)

Atrocitățile produse în timpul Revoluției s-au datorat ignorării unui mare adevăr: că libertatea se poate găsi doar în respectarea principiilor Legii lui Dumnezeu. Montesquieu spunea: „Libertatea este dreptul de a face ceea ce ne permit legile.”

A fost nevoie doar de trei ani și jumătate de teroare, pentru ca tristul experiment al Revoluției să convingă întreaga lume de consecințele teribile ale îndepărtării și ignorării principiilor morale, așa cum sunt ele redate în „Cele zece cuvinte” ( „deka logoi”- l.greacă ) ale lui Dumnezeu. Dacă în 1793 Convenția Națională a Franței dăduse decretul care desființa religia creștină și respingea Biblia ca fiind manifestarea revelației divine, după numai trei ani și jumătate, aceeași instituție a fost nevoită să repare ( dacă se mai putea repara ceva! ) greșeala făcută.

O rezoluție a Convenției Naționale a anulat decretul din 1793, acordând libertate creștinismului și Bibliei. Oamenii s-au convins curând că la baza moralității, păcii sociale și prosperității se află respectarea principiilor lăsate de un Dumnezeu Atotînțelept și iubitor, pe paginile Bibliei.

Când Biblia este luată în serios

     Ce se întâmplă însă atunci când principiile morale ale Legii divine sunt luate în serios și tratate cu cel mai mare respect? Să lăsăm și de data aceasta să vorbească faptele istoriei.

În timp ce Franța gusta din plin din amărăciunea Revoluției, iar Europa era bântuită de un duh de nemulțumire și revoltă, pe una dintre insulele din Pacific se întâmpla ceva ieșit din comun. În zorii zilei de 27 aprilie 1789, o parte din echipajul vasului „Bounty”, care se afla de doi ani într-o misiune în Pacific, se revoltă împotriva căpitanului Blight și a personalului care era de partea lui. Aceștia sunt urcați cu forța într-o șalupă și apoi sunt lăsați să plutească în derivă pe apele Pacificului.

Răzvrătiții, aflați sub comanda ofițerului Christian Fletcher, se îndreaptă cu corabia spre insula Tahiti, unde șasesprezece dintre ei rămân, refuzând să meargă mai departe. Ceilalți nouă, temându-se că vor fi găsiți de vasele englezești, pleacă cu corabia, împreună cu câțiva băștinași, bărbați și femei. Căutând o insulă ferită de vasele englezești, ei ajung pe insula Pitcairn, unde acostează.

Odată ajunși pe țărm, marinarii revoltați de pe Bounty dau foc corabiei și o scufundă pentru a sterge orice urmă a prezenței lor pe acea insulă. O viață nouă, fără legi și restricții, le stă înainte. Urmează patru ani în care lucrurile par să meargă bine. Cu toate acestea, Christian Fletcher, torturat de propria conștiință, devine tot mai posac și începe să se poarte ca un dictator, copiindu-l pe căpitanul de care tocmai scăpaseră.

Viața pe insula începe să devină un mic infern din momentul în care moare soția unuia dintre revoltați – Williams. Șeful grupului, Fletcher, îl obligă pe un tahitian să-i cedeze soția lui Williams și de aici micul grup se divizează, mai întâi în albi și tahitieni, apoi între albi și albi. Singura lor preocupare era de a-și elimina adversarii.

La zece ani de la revolta de pe „Bounty”, pe Pitcairn nu mai rămăseseră decât doi bărbați, amândoi englezi. Toți ceilalți fuseseră uciși. Unul dintre ei, Edward Young, bolnav de plămâni, găsește în cufărul căpitanului Blight o Biblie, pe care începe să o studieze cu fervoare. În cele din urmă el moare și astfel, Alexander Smith rămâne singurul bărbat de pe insulă, împreună cu 11 mame și 23 de copii orfani. Povara de pe umerii săi îl determină să caute și el ceva.

Smith începe și el să citească Biblia. Găsește în ea Cele Zece Porunci pe care le călcase toată viața; dar tot în Biblie Îl găsește pe Mielul lui Dumnezeu care putea să-l ierte și pe un păcătos ca el. În inima lui Smith se trezește dorința după o viață nouă. Dorința aceasta este atât de puternică încât Smith își schimbă chiar și numele, devenind John Adams, un nou Adam.

Viața întregului trib se schimbă radical. Tot ceea ce se întâmplă din acel moment înainte se va baza pe principiile Bibliei, pe „Stă scris!”. În fiecare dimineață și seară, „patriarhul” își cheamă tribul la închinare prin cântare și rugăciune. Adams îi învață pe membrii coloniei să cânte, le citește din Biblie, îi învață Cele Zece Porunci, iar în ziua a șaptea, ziua de odihnă specificată în Decalog, întreaga colonie se adună pentru închinare. Ura dispare dintre membrii tribului; nicio nelegiuire nu se mai comite; oamenii sunt cu totul schimbați în bine. John Adams devine pastorul lor, el oficiind și înmormântările și nunțile…

În 1808, vasul englezesc Topaz îi descoperă pe locuitorii insulei Pitcairn. O lume cu totul deosebită de restul lumii: oameni nevinovați, care nu se certau, care se iubeau, și care trăiau într-o armonie deplină, ca într-un mic paradis. Pitcairn a devenit un loc de pelerinaj pentru oamenii sătui de răutatea civilizației și doritori după o viață trăită după alte norme decât cele ale lumii.

Iată două exemple, luate din aceeași perioadă a istoriei, care ilustrează, pe de o parte, unde poate ajunge societatea omenească atunci când principiile Legii divine sunt călcate în picioare, iar pe de altă parte, ce forță de transformare se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu și în ascultarea de Cele Zece Porunci divine.

Este uimitor să constatăm cum în doar „zece cuvinte” ( Cele Zece Porunci ) Dumnezeu a reușit să cuprindă întreaga paletă de păcate pe care le poate săvârși un om. De când există omul, s-au dat mii și mii de legi, decrete, hotărâri, norme de tot felul, legiuitorii încercând să acopere pe cât posibil cât mai mult din zona morală a existenței. Cu toate acestea, mereu se constată lipsuri, breșe și imperfecțiuni de tot felul în legislațiile popoarelor.

Decalogul însă, deși este enunțat în doar câteva propoziții scurte, acoperă intreaga gamă de aspecte morale cu care se confruntă un om în viață. Pe drept cuvânt, Decalogul poate fi considerat Marea Carta a omenirii, Constituția rasei umane.

O Lege veche pentru un mileniu nou

     Dar astăzi, care e atitudinea generală a omenirii față de Legea lui Dumnezeu? A învățat ceva omenirea din experimentul nefericit al Revoluției franceze? Ce se predică de la amvoanele celor mai multe biserici creștine în legătură cu Legea lui Dumnezeu? Cum sunt învățați oamenii să privească la Decalog și, în general, la adevărurile Vechiului Testament? Ce se „predică” în emisiunile TV cu privire la moralitate? În ce atmosferă cresc și sunt educați copiii veacului nostru? Care sunt tendințele actuale?

Dacă privim în doctrinele și în mărturisirile de credință ale bisericilor creștine, vom observa că toate au cuvinte de profund respect față de Legea Morală ( Decalogul ). Iată doar câteva exemple:

     „Aceeași lege care a fost scrisă la început în inima omului, a continuat să fie o regulă perfectă a neprihănirii și după cădere, și a fost dată de Dumnezeu pe Muntele Sinai, în zece porunci, scrisă pe două table, primele patru conținând îndatoririle noastre față de Dumnezeu, iar celelalte șase îndatoririle față de oameni” (5)

     „Legea naturală, înscrisă de Creator în inima fiecărui om, constă într-o participare la înțelepciunea și la bunătatea lui Dumnezeu și exprimă simțul moral originar, care îi permite omului să discearnă, prin rațiune, binele și răul. Ea este universală și neschimbătoare și pune bazele obligațiilor și drepturilor fundamentale ale persoanei, ca și ale comunității umane și chiar ale legii civile.” (6)

„Pentru aceasta, Dumnezeu „a scris pe tablele Legii ceea ce oamenii nu reușeau să citească în inimile lor” ( Sfântul Augustin ). (7)

 „Fidelă Scripturii și exemplului lui Isus, Biserica recunoaște Decalogului o importanță și o semnificație fundamentale. Creștinii sunt obligați să-l respecte” (8)

     „Cele Zece Porunci constituie un ansamblu organic și de nedespărțit, pentru că fiecare poruncă trimite la celelalte și la tot Decalogul. De aceea, a încălca o poruncă înseamnă a încălca întreaga Lege.” (9)

„Decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament și, totodată, cea mai înaltă lege morală dată până la Domnul nostru Iisus Christos. Ea rămâne valabilă pentru toate timpurile, fiindcă Cele Zece Porunci sunt poruncile legii firești, pe care Dumnezeu le aduce la cunoștință credincioșilor într-un chip mai limpede și mai hotărât.” (10)

     „Legea lui Dumnezeu trebuie împlinită în întregime, căci ea este una și toate poruncile ei sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie să aleagă ce i se pare lui mai însemnat sau mai folositor din ea, căci atunci ar înlocui Legea lui Dumnezeu cu o lege a sa. Sfânta Scriptură spune: „Cine va păzi toată legea, dar va greși într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat față de toate poruncile” ( Iacov 2, 10 ). Pentru o singură vină, Moise a fost pedepsit să nu intre în pământul făgăduit. Pentru o singură minciună, Anania și Safira au fost pedepsiți cu moartea ( Fapte 5, 1‑10 ). Legea lui Dumnezeu trebuie, apoi, împlinită necontenit, adică în toate împrejurările vieții, fiindcă numai așa își dovedește credinciosul dragostea sa puternică față de Dumnezeu, binefăcătorul său cel mai mare. Și, în sfârșit, ea trebuie împlinită cu toată bucuria. Fapta, oricât de bună ar fi, dacă e făcută împotriva inimii și cu cârteală, nu are niciun preț.” (11)

Mărturisirile de credință ale bisericilor creștine, referitoare le Decalog, sunt cât se poate de corecte. Există însă un mare „DAR…” Deși se recunoaște că Decalogul este o lege „universală și neschimbătoare”, „o regulă perfectă a neprihănirii”, „cea mai înaltă lege morală”, că „ea rămâne valabilă pentru toate timpurile” și că „trebuie împlinită în întregime”, în practică, bisericile creștine au făcut breșe și au creat fisuri în structura de monolit a Legii divine: Porunca a doua – desființată, Porunca a zecea – împărțită în două, Porunca a patra – redusă la o scurtă formulare generală și interpretată tendențios…

Oare cum privește Dumnezeul cel mare și înfricoșat această „inginerie” omenească, aceasta „chirurgie estetică” în Legea Sa, făcută de oamenii care doresc o lege după chipul și asemănarea lor?

„Oamenii nu pot călca Cuvântul lui Dumnezeu fără să fie pedepsiți. Înțelesul acestei declarații grozave este arătat în ultimul capitol al Apocalipsei: „Mărturisesc oricui aude cuvintele cărții prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” ( Apocalipsa 22, 18‑19 ).

     Așa sună avertizările pe care Dumnezeu le-a dat pentru a-i apăra pe oameni împotriva oricăror schimbări, de orice natură ar fi ele, cu privire la ceea ce El a descoperit și poruncit. Aceste avertizări solemne se aplică tuturor acelora care, prin influența lor, îi fac pe oameni să privească cu ușurință Legea lui Dumnezeu. Ele vor trebui să-i facă să se teamă și să tremure pe aceia care socotesc cu ușurătate că este o problemă lipsită de importanță a asculta sau nu de Legea lui Dumnezeu.

     Toți aceia care-și înaltă părerile lor mai presus de descoperirea divină, toți aceia care vor schimba înțelesul clar al Scripturii pentru a urma propria comoditate sau pentru a se conforma lumii își asumă o răspundere înfricoșată. Cuvântul scris, Legea lui Dumnezeu, vă măsura caracterul oricărui om și îi va condamna pe toți aceia pe care această judecată fără greș îi va găsi cu lipsa.” (12)

De pe paginile Scripturii, răzbate durerea intensă, pe care niciun om muritor nu o va putea cuprinde vreodată, a unui Tată ceresc ce privește la creaturile Sale răzvrătite: „Oh ! De ai fi luat aminte la poruncile Mele ! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu și fericirea ta că valurile mării.” ( Isaia 48, 18 )

În „cele zece cuvinte” divine nu găsim doar restricții. În ele găsim și promisiuni prețioase. Și, poate cea mai de preț făgăduință ascunsă în litera și spiritul lor este fericirea. Și cine nu are nevoie de fericire? Cu toții o căutăm, zi de zi, în mii de feluri, pe mii de căi posibile. O caută și bețivul căzut în șanț, și drogatul de la marginea societății, și desfrânatul, și politicianul setos de putere, și săracul, și bogatul… Și tu o cauți… Și eu o caut…

Iată izvorul ei adevărat ! E atât de aproape de fiecare dintre noi! De ce să nu bem pe săturate din el?

Lori Balogh

 

Referințe:

1) http://www.vatican.va/archive/compendium_ccc/documents/archive_2005_compendium-ccc_ro.html

2) E. G. White, „Tragedia Veacurilor „, pag. 241, Ed. „Viața și Sănătate”, 2002

3) Idem, pag. 247

4) Idem, pag. 250

5) Mărturisirea Baptistă de la Londra din 1689, cap.12, Despre Legea lui Dumnezeu

6) Catehismul catolic, 416. În ce constă legea morală naturală? Disponibil pe www.vatican.va (1)

7) Idem, 417 (1)

8) Idem, 438. Ce importanță dă Biserica Decalogului? (1)

9) Idem, 439. De ce decalogul constituie o unitate organică (1)

10) Catehismul ortodox, cap. 20. Disponibil pe http://www.crestinortodox.ro/legea_morala_-c298-p33-new.html

11) Idem, cap. 25

12) E.G.White, „Tragedia Veacurilor”, pag. 235