„Și ne iartă nouă greșelile… „
După asasinarea președintelui Lincoln, în anul 1865, de către un actor în timpul unui spectacol la care asista și președintele american, doamna Lincoln l-a chemat pe Parker, omul însărcinat cu paza personală a soțului său, spunându-i:
„De ce, Parker, n-ai avut grijă de soțul meu? Unde ai fost? Ce ai făcut? Ce s-a întâmplat de nu i-ai ocrotit viața?” Parker, zguduit în conștiința lui, a răspuns:
„Nu-mi pot ierta asta niciodată. Nu m-am gândit că ar fi cineva care să poată ucide un om așa de bun și nobil ca președintele. Și de aceea, în loc să-l păzesc, m-am uitat la spectacol. Nu-mi voi ierta niciodată acest lucru…”
– „Bine, Parker! Pe tine te iert, dar pe criminal n-am să-l iert niciodată.”
Ted, fiul președintelui asasinat, după ce a asistat la această discuție, s-a retras în biroul tatălui său și a meditat întreaga noapte. I-au trecut prin fața ochilor tot felul de scene și momente din viața tatălui său, apoi a tras concluzia: „Dacă tata ar trăi, el l-ar fi iertat pe criminal.”
Iată unul dintre nenumăratele evenimente dramatice consemnate de istorie care ne demonstrează încă odată (dacă mai era necesar!) că lumea noastră se împarte în două mari categorii de oameni: unii care știu și vor să ierte și alții care nu știu și nu vor să ierte. Ce credeți: aceste două clase de oameni se găsesc doar în afara bisericii sau ele există și în interiorul ei?
Mi-a fost dat să aud creștini spunând: „Nu-l voi ierta chiar dacă voi ajunge la pușcărie.” Am auzit de asemenea creștini plângându-se de faptul că nu pot găsi iertare și înțelegere din partea unei persoane față de care au greșit. Există și în Biserica lui Christos creștini care nu știu și nu vor să ierte? Dacă ei există, atunci avem de-a face cu niște „creștini” cărora le lipsește o cunoștință esențială: „cunoștința mântuirii care stă în iertarea păcatelor lui” (vezi Luca 1:77).
Așadar, cunoștința mântuirii nu se găsește în studii teologice, nici în universitățile și bibliotecile lumii; ea nu poate fi găsită nici în predici sau librării. Acestea doar vin în atingere cu ea. „Cunoștința mântuirii” poate fi dobândită doar pe o singură cale: cea a iertării. Orice cunoștințe am avea, din orice domeniu, dacă nu am înțeles și dacă nu am trăit experiența iertării (cea oferită de Dumnezeu și cea pe care noi înșine suntem datori să o oferim semenilor noștri), nu am înțeles încă nimic din teologia mântuirii și, prin urmare, mântuirea propriului suflet este încă departe.
În toți anii pe i-am petrecut în biserică, nu am auzit pe nimeni, niciodată, rugându-se: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6:12). Veți zice: „Bine, dar rugăciunea aceasta o știu până și copiii. O rostim mereu, la tot pasul. Cine nu știe rugăciunea „Tatăl nostru”?
E adevărat că se recită des această rugăciune. Când e vorba de a recita un pasaj biblic, unii dintre noi suntem experți. I-am auzit, într-o ocazie, pe studenții dintr-un mare oraș din țară recitând cunoscuta rugăciune „Tatăl nostru”. Știți ce au făcut după ce au terminat recitarea ei în parcul din centrul orașului? S-au năpustit asupra prefecturii cu pietre și bâte.
Desigur, ne pricepem la recitat pasaje biblice. Dar câți creștini se roagă în intimitatea locuinței lor: „Doamne, am greșit și astăzi. Te rog, iartă-mă exact așa cum l-am iertat și eu pe semenul meu care mi-a greșit.”?
Acest fragment din cunoscuta rugăciune-model este de fapt esența ei. Este aspectul căruia Mântuitorul îi acordă cea mai mare importanță. După ce Iisus încheie rugăciunea, El revine asupra ideii, dezvoltând-o: „Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc va va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:14‑15).
În timpul unei evanghelizări ținute undeva la țară, pastorul obișnuia să rostească în fiecare seară, împreună cu participanții, rugăciunea „Tatăl nostru”. După câteva seri, un bărbat îl contactează pe pastor, spunându-i:
„Vă rog frumos, nu mai rostiți această rugăciune. Nu se poate așa ceva! Vă rog mult…”
„Dar care este problema?” – întreabă pastorul.
„Pentru că nu se poate. Cine va fi mântuit? Nimeni nu poate împlini ceea ce spune această rugăciune.”
Omul se referea exact la acest pasaj din rugăciunea-model care este cel mai greu de înțeles și cel mai greu de trăit: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”
Este uimitor să constatăm cât de mult este dispus un om să piardă pe toate planurile, numai să nu fie obligat să-l ierte pe semenul care i-a greșit. Expresiile: „iartă-mă, te rog” și „te iert” sunt cele mai greu de rostit. Decât să le rostească, omul e dispus la cele mai mari pierderi și sacrificii.
Și acum un adevăr incomod: iertarea pe care ne-o oferă Dumnezeu atunci când regretăm păcatul, îl mărturisim și îl părăsim este o iertare provizorie. Ea nu este definitivă, ci reversibilă. Căci stă scris:
„Dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, dacă se ia după toate urăciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată pentru că s-a dat la nelegiuire și la păcat; de aceea va muri în ele” (Ezechiel 18:24).
„Și tu, fiul omului, spune copiilor poporului tău: „Neprihănirea celui neprihănit nu-l va mântui în ziua fărădelegii lui și cel rău nu va cădea lovit de răutatea lui în ziua în care se va întoarce de la ea, după cum nici cel neprihănit nu va putea să trăiască prin neprihănirea lui în ziua când va săvârși o fărădelege” (Ezechiel 33:12).
Biblia nu susține în niciun loc de pe paginile sale populara, dar falsa teorie: „odată mântuit, pentru totdeauna mântuit!”. Aceasta este una dintre cele mai subtile amăgiri ale Diavolului. Neprihănirea este o experiență zilnică. Sfințirea este o experiență zilnică. Iertarea este și ea o experiență zilnică. Dacă părăsim zona acestor experiențe, întorcându-ne la viața cea veche, pierdem binecuvântările primite, inclusiv iertarea.
Una dintre cele mai clare ilustrări ale acestui adevăr se află în Parabola celor doi datornici, relatată în Matei 18:23‑35. Câteva observații pe marginea acestei parabole:
1) Datoria de 10 000 de talanți era o datorie imposibilă. Suma era atât de mare încât un om nu ar fi putut să o achite nici dacă ar fi avut zece vieți. După unele calcule, un talant de argint valora aproximativ 3 000 $, ceea ce face ca întreaga datorie să se ridice la uriașa sumă de circa 30 000 000 $.
Să fii iertat de creditorul tău cu o astfel de sumă este incredibil. În relațiile dintre oameni, un astfel de gest este rarisim, dacă nu imposibil. Cu toate acestea, împăratul din parabolă își iartă slujitorul de întreaga sumă, demonstrând infinita capacitate și disponibilitate a lui Dumnezeu de a ne ierta de păcatele noastre, indiferent de numărul și de gravitatea lor.
2) Este interesant de observat că tovarășul de slujbă al celui iertat de imensa datorie i se adresează acestuia cu aceleași cuvinte pe care le-a folosit și el în fața împăratului: „Mai îngăduiește-mă și-ți voi plăti” (vers. 29). Duhul Sfânt l-a inspirat pe cel ce datora 100 de lei să rostească exact aceleași cuvinte, doar-doar se va trezi conștiința tovarășului său, amintindu-și că și el fusese iertat, însă de o datorie infinit mai mare.
3) Robul ce datora 10 000 de talanți nu a vrut sau nu a putut să-și ierte tovarășul? Unii se scuză, spunând: „Vreau să iert, dar nu pot!” Care este însă omul care vrea să-l ierte pe semenul lui și Dumnezeu să nu-i dea putere să ierte? Care este omul care să urmărească din toată inima lui împăcarea și Dumnezeu să nu-i dea o altă inimă?
Adevărata problemă nu stă în lipsa puterii de a ierta, ci în lipsa voinței de a ierta. Nicolae Iorga spunea că nu e greu să găsești adevărul; e greu să ai voința de a-l căuta. La fel stau lucrurile și în privința iertării: e o problemă de voință.
Simți că nu-l poți ierta pe un om care ți-a făcut un mare rău? Roagă-te: „Doamne, vreau să-l iert pe semenul meu, dar nu pot să o fac singur. Dă-mi Tu puterea să o fac. Dă-mi o altă inimă sensibilă, bună și iertătoare, în care dragostea Ta să fie ca un izvor nesecat.” La o astfel de cerere sinceră, este imposibil ca Dumnezeu să nu răspundă.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, familia unui ceasornicar olandez – Ten Boom – a salvat de la moarte peste 400 de evrei pe care i-a adăpostit, hrănit și ajutat să emigreze spre locuri mai sigure pentru viața lor. A fost suficient să existe un trădător și întreaga familie Ten Boom a fost arestată și trimisă în lagărele de concentrare.
Rând pe rând, membrii familiei pier din cauza condițiilor inumane de detenție. Mai rămân în viață cele două surori: Corrie și Elizabeth, internate în lagărul de la Ravensbruk. În cele din urmă, Elizabeth moare cu puțin timp înainte de încheierea războiului, singura supraviețuitoare fiind Corrrie Ten Boom. În 1971, ea a scris o carte despre tragedia pe care a trăit-o în acei ani și, printre altele, povestește o întâmplare pe care a trăit-o în timpul unei vizite făcută în Germania.
În timp ce vorbea unei biserici despre iubirea lui Dumnezeu, Corrie zărește în primele rânduri pe un bărbat care asculta predica foarte atent. Îl recunoaște într-o clipă: era unul dintre călăii de la fostul lagăr nazist. Corrie se cutremură în adâncul sufletului său, apoi își ia privirea de la el și continuă să predice.
La sfârșitul predicii, bărbatul se îndreaptă spre ea cu o față luminoasă și îi întinde fericit mâna. Era fericit că aflase despre un Dumnezeu gata să ierte și pe cel mai mare păcătos. Instinctiv, Corrie își trage mâna înapoi. Bărbatul nu știe ce se întâmplă. Venise atât de fericit la cea care îi adusese vestea iertării, iar acum zâmbetul îi înghețase pe buze.
Timp de câteva secunde, în inima femeii se duce o luptă teribilă. Corrie vrea să-l ierte pe acest om care i-a ucis sora, dar simte că nu poate. În clipa următoare, ea strigă la Dumnezeu în adâncul ființei ei: „Doamne, vreau să iert, dar nu pot. Dă-mi Tu iertarea Ta!” Apoi lasă capul în jos. Bărbatul nu știe ce să mai creadă. Însă în clipa următoare femeia simte că întreaga ființă îi este străbătută ca de un curent și inima i se umple de o iubire fără margini față de acest criminal nenorocit ce se afla în fața ei. Și Corrie Ten Boom îi întinde criminalului mâna iertării.
Dacă cineva nu iartă, aceasta se întâmplă nu pentru că nu poate ierta, ci pentru că nu vrea să ierte.
4) „Până va plăti tot ce datora” (vers. 34).
O nedumerire: ce mai datora robul? Nu îl iertase împăratul de întreaga datorie? Așa procedează Dumnezeu cu noi: ne iartă, apoi ne cere banii înapoi? De fapt, ce datora robul nemilostiv? Milă! „Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău cum am avut și eu milă de tine” (vers. 33)?
Mila și iertarea sunt două noțiuni inseparabile. Nu pot exista una fără cealaltă. Dacă ești milostiv, vei fi mereu dispus să ierți pe cel greșit și nu poți ierta cu adevărat dacă nu simți o milă profundă față de el. Fiecare om incapabil de iertare este victima unei mari amăgiri: El speră ca Dumnezeu să facă cu el o excepție de la regulă, iertându-l chiar dacă el nu îi iartă pe semenii lui. Nimic mai greșit! De asemenea stă scris: „Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (Mica 6:8)?
Nimeni să nu creadă că Dumnezeu va face o excepție în dreptul lui! Omul care a intrat la ospăț fără haina de nuntă (Pilda nunții fiului de împărat – Matei 22:1- 14) a crezut că împăratul va face o excepție cu el. S-a înșelat însă amarnic. Rezultatul aroganței lui? A fost aruncat afară, în întunericul nemântuirii veșnice.
Oricare ar fi numele și reputația noastră, orice vechime am avea în biserică, orice responsabilități s-ar afla pe umerii noștri, Dumnezeu ne cere tuturor să manifestăm spiritul iertării, același spirit pe care El l-a manifestat față de omenirea păcătoasă. „Dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:15).
Problema iertării este una de viață și de moarte. Ea este însăși esența cunoștinței mântuirii. Nimeni nu spune că e ușor să ierți. Dumnezeu știe acest lucru și ne înțelege. Dar acest lucru nu ne absolvă de datoria de a ierta pe cel greșit.
Ceea ce este important pentru noi este să avem bunăvoința de a ierta, să dorim, să vrem. Puterea ne va fi dată de sus, coborând în inimile noastre din izvorul Marelui Iertător care Și-a dat propria viață pentru ca noi să gustăm pe deplin bucuria și pacea iertării.
Crede lucrul acesta!
Lori Balogh
