Al doilea paradis pierdut

Al doilea paradis pierdut

Probabil că atunci când citiți acest titlu, vă gândiți la pierderea mântuirii, a vieții veșnice, a Edenului ceresc. Nu e vorba de așa ceva… Edenul ceresc este cel de-al treilea paradis pe care-l vor pierde, din nefericire, mulți oameni. Mult prea mulți… Dar care este atunci cel de-al doilea paradis pierdut deja de mulți dintre noi?

Conform unor statistici recente, în Uniunea Europeană aproape jumătate dintre căsătoriile încheiate sfârșesc prin divorț, iar unul din trei copii se naște în afara căsătoriei. Există însă țări în care rata divorțurilor este mult mai mare. În Belgia, de exemplu, 71 % din cuplurile căsătorite au divorțat, iar în Suedia, 55 % din copii se nasc în afara căsătoriei. Dacă în 1980, în Uniunea Europeană existau 670 000 de cupluri divorțate, în 2005, erau peste un milion de asemenea cupluri (1).

În România, situația este (încă) ceva mai bună: în 2004 rata divorțurilor era de 24,6 %, conform Anuarului Statistic Român, însă numărul divorțurilor este în creștere de la un an la altul. Acum, cu siguranță că v-ați dat seama la care paradis pierdut m-am referit. Cineva însă, care tocmai a trecut prin experiența unui divorț, ar putea obiecta, spunând: „Eu nu am pierdut un al doilea paradis, ci am scăpat de primul iad. Căsnicia mea nu mai era demult un paradis, ci un adevărat infern.”

Are dreptate un astfel de om? Dintr-un punct de vedere, da, așa este. Dintr-un alt punct de vedere, el a pierdut un paradis, în momentul în care în căminul lui s-au produs niște metamorfoze malefice, transformându-l dintr-un colț de cer, într-un colț de iad. Dar care a fost planul lui Dumnezeu cu privire la căminul nostru pământesc?

„Căminul ar trebui să fie ceea ce implică acest cuvânt. Ar trebui să fie un colț de cer pe pământ, un loc în care sentimentele să fie cultivate cu grijă, nu înăbușite.”

„Dumnezeu dorește ca familia să fie locul cel mai fericit de pe pământ, însuși simbolul căminului din ceruri.”

„Căminul, dacă Duhul lui Dumnezeu domnește în el, este un tip al cerului”(2).

Așadar, voia lui Dumnezeu cu privire la căminele noastre este ca ele să fie un colț de cer, o oază de liniște și fericire, o pregustare a Edenului ceresc pe care îl vor moșteni cei mântuiți. Dacă vreți, căminul ar trebui să fie o haltă între Edenul pierdut de părinții noștri și Edenul ceresc moștenit de cei mântuiți.

Se poate pierde și acest al doilea paradis? Viața o dovedește cu prisosință… Este interesant de urmărit dinamica eșecurilor în căsătorie de-a lungul secolului al 20‑lea. Potrivit unor statistici pentru SUA, dar la fel de valabile și pentru alte zone ale pământului în care a pătruns influența Occidentului, lucrurile sunt din ce în ce mai îngrijorătoare:

– În 1900, dintre 700 000 de căsătorii încheiate, 55 000 au eșuat în divorț, ceea ce înseamnă 7,8%.

– În 1950, dintre 1 700 000 de căsătorii încheiate, 400 000 au eșuat, adică 23%. Deja în decurs de 50 de ani, numărul divorțurilor s-a triplat.

– În 1989, la 2 400 000 de căsătorii încheiate, 1 160 000 au eșuat, adică un procent de 48,3 %.

Aceasta înseamnă că în primii 89 de ani ai secolului trecut, numărul divorțurilor a crescut de șase ori. Astăzi, rata divorțurilor a trecut deja de 50% din numărul căsătoriilor.

Cauze ale eșecului în căsnicie:

1. Căsătorii timpurii, încheiate la vârste prea tinere, în care cei doi nu sunt suficient de maturi și responsabili. Cei care încheie astfel de căsătorii timpurii se trezesc în aceeași barcă a vieții, în mijlocul mării plină de primejdii, fără să știe nici să vâslească, nici încotro să se îndrepte.

„Căsătoriile timpurii nu trebuie încurajate. Într-o relație atât de importantă și cu efecte atât de îndelungate cum este căsătoria, nu trebuie pășit cu grabă, fără pregătire suficientă și înainte ca puterile mintale și fizice să fie bine dezvoltate” (3).

Un sfat bun al părinților, dat cu tact și înțelepciune, ar putea înlătura această cauză a eșecului multor căsnicii.

2. Căsătorii pripite (după stilul: „văzut, plăcut, căsătorit!”), făcute după o perioadă prea scurtă de cunoaștere reciprocă. Uneori se scurtează la maximum perioada logodnei (în cazul că ea a mai avut loc!) și se sare peste romantica perioadă a curteniei. Rezultatele sunt dezastruoase: cei doi se trezesc în cămin ca doi străini, care încă nu se cunosc suficient, având obiceiuri și înclinații uneori opuse și constatând că nu pot trage la același jug al responsabilităților, în aceeași direcție.

Se spune că dragostea e oarbă. Dacă este adevărat lucrul acesta, atunci căsătoria este cel mai bun mijloc de vindecare – după căsătorie se deschid ochii și vezi ceea ce n-ai văzut până atunci.

Rolul perioadei de curtenie și de logodnă este tocmai cunoașterea reciprocă. Or cunoașterea cere timp. Înțelepciunea populară spune că nu-l poți cunoaște bine pe un om înainte de a mânca cu el un sac de sare. Măcar un kilogram de sare și tot ar fi ceva… Dacă în această perioadă de cunoaștere reciprocă cei doi constată nepotriviri insurmontabile de caracter, obiceiuri, planuri, aspirații, dorințe etc., este mai de dorit ruperea relației în faza incipientă, decât continuarea ei spre un dezastru garantat în căsnicie.

„Aveți grijă ce angajamente faceți, însă este mai bine, mult mai bine să desfaceți un angajament înainte de căsătorie, decât să vă despărțiți după căsătorie, așa cum fac mulți” (4).

Remediul unor astfel de posibile eșecuri este, firește, o mai îndelungată perioadă de cunoaștere, până când cei doi devin convinși că sunt făcuți unul pentru celălalt.

3. Căsătorii din interes. Anunțurile matrimoniale sunt pline de cereri și oferte de genul: „caut soț cu casă și mașină”, sau „caut soție, ofer casă la țară, gospodărie mare, posibilități materiale deosebite.” Cel care se căsătorește pentru bani ar fi bine să știe că un împrumut la bancă este mult mai ieftin decât o căsătorie din interes.

Căsnicia este asemenea unei clădiri vii care se înalță zilnic. Pentru ca această clădire să reziste vicisitudinilor vieții, ea trebuie să aibă o temelie sigură, dar și un liant care să lege cărămizile. Dacă temelia unei căsnicii este Însuși Christos – „căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Iisus Christos” (1 Corinteni 3:11) – atunci liantul care-i leagă pe cei doi este dragostea, cea care „acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul” (1 Corinteni 13:7).

O sinceră cercetare a motivelor care îi îndeamnă pe cei doi să se căsătorească ar elimina din start o mulțime de eșecuri în căsnicie. Este Domnul Christos temelia acestei uniri? Este dragostea curată și dezinteresată liantul ei? Atunci se poate merge înainte fără teamă și cu încredere. Dacă există alte motive, oricare ar fi acestea, stop! Mai bine la început, decât atunci când va fi prea târziu.

Mila poate fi un sentiment și o atitudine de apreciat la un om. Când e vorba însă de o căsnicie întemeiată pe milă, lucrurile nu mai sunt de apreciat. Am văzut căsnicii ruinate, pentru că ele n-au avut liantul unei iubiri adevărate, ci doar un sentiment de milă al unuia față de celălalt. Și când sentimentul a pierdut din intensitate, totul s-a prăbușit, asemenea unei clădiri în care s-a folosit un mortar de proastă calitate.

4. Căsnicii cu amestec din afară. Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă clar voința lui Dumnezeu cu privire la intimitatea căminului. După ce i-a unit pe primii noștri părinți în sfântul legământ al căsătoriei, în Edenul curat și desăvârșit, Creatorul a stabilit un principiu care funcționează asemenea unui gard ocrotitor al căsniciei: „De aceea va lăsa omul pe mama sa și pe tatăl său și se va lipi de nevasta sa și cei doi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24).

Într-o discuție purtată între Mântuitorul și farisei pe marginea divorțului, Domnul întărește acest principiu, stabilit încă din Eden (vezi Matei 19:3‑6). Nicăieri nu se spune că cei trei sau cei cinci etc. vor face un singur trup, ci cei doi. Există un hotar sfânt trasat de Creator în jurul oricărui cămin, peste care nu au dreptul să treacă nici părinții, nici prietenii, nici vecinii, nici membrii bisericii.

Remediul pentru o asemenea situație este vigilența permanentă din partea ambilor soți de a nu permite nimănui, în afara Mântuitorului, să se amestece în intimitatea căminului. Desigur, există o mulțime de alte cauze ce pot fi amintite în legătură cu eșecul unor căsnicii, însă mă voi referi doar la încă o cauză – una de esență – din care pot decurge alte cauze secundare.

S-a întâmplat în ziua de 24 august 2001. O cursă a companiei canadiene Transat, cu peste 300 de oameni la bord, decolează de pe un aeroport canadian cu destinația Lisabona. Deasupra Atlanticului, la 10 000 m altitudine, uriașa aeronava Boeing rămâne fără combustibil. Întâi cedează unul dintre motoare… Pilotul și copilotul sunt nevoiți să suprasolicite cel de-al doilea motor, care face față un timp însă, în cele din urmă, cedează și acesta.

La început, piloții cred că e vorba de o simplă eroare de calculator (avionul era echipat cu cea mai sofisticată tehnologie de bord), dar sunt nevoiți să constate cu groază că pierduseră tot combustibilul deasupra Atlanticului. Întâmplarea are totuși un deznodământ fericit: cei doi piloți, aflați la 10 000 m deasupra Atlanticului, în colaborare cu controlorii de trafic aerian de la sol, reușesc, după eforturi supraomenești, să piloteze avionul uriaș, fără motoare, fără energie electrică, asemenea unui planor, spre un aeroport din Insulele Azore, unde aterizează fără nicio pierdere.

Întâmplarea a fost unică în istoria aviației. Totuși, cum a fost posibil ca un avion transatlantic să rămână fără combustibil în mijlocul oceanului? Investigațiile făcute ulterior au dus la concluzia că niște conducte vechi, ce trebuiau schimbate la ultima revizie, s-au frecat una de alta până s-au fisurat, fapt ce a dus la pierderea treptată a combustibilului.

Când am aflat de tragedia ce se putea întâmpla, m-am gândit că același lucru se întâmplă în multe căsnicii. Se pleacă cu entuziasm în călătoria unei căsnicii promițătoare, se fac planuri de viitor, există optimism, există și „combustibil” în rezervoare – dragostea. Pe drumul nu tocmai neted al vieții apar însă mici frecușuri între „conductele” vechi ale firii noastre pământești. Dacă aceste frecușuri – discuții, certuri, neînțelegeri – nu sunt aduse înaintea Marelui Medic, ele pot duce la fisuri din ce în ce mai mari, prin care întregul combustibil al iubirii celor doi se poate pierde.

Cedează la început doar unul, în timp ce celălalt caută să preia întreaga sarcina, încercând să mențină nava căsniciei pe linia de plutire. În cele din urmă însă, cedează și el, iar acel cămin, care promisese atât de mult, devine un simplu „planor”, fără combustibilul iubirii, cu cele două motoare oprite și gata oricând să se prăbușească. Doar înțelepciunea de ultimă clipă a celor doi de a preda cârma căminului lor în mâna lui Dumnezeu ar mai putea salva situația.

Am înțeles, cred, care este cauza primară, de esență, a prăbușirii celor mai multe căsnicii: firea pământească a celor doi, netransformată de Duhul lui Dumnezeu. Remediul: o nevoie arzătoare a celor doi după prezența Duhului Sfânt, care va realiza două lucruri esențiale pentru reușita unei căsnicii:

1. El va „răstigni” firea pământească a celor doi soți, înlocuind-o cu o fire nouă, duhovnicească.
2. El va alimenta permanent rezervoarele căminului cu dragoste, astfel încât cei doi nu vor rămâne niciodată fără „combustibil”. Căci – spune apostolul Pavel – „dragostea a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5:5).

Încheind acest capitol al cauzelor eșecurilor în căsnicie, trebuie să fim conștienți că în spatele oricărei cauze se află marele vrăjmaș al fericirii omului – Satana, Diavolul, Împotrivitorul. Când primii noștri părinți au căzut în păcat și au fost izgoniți din Eden, Dumnezeu nu i-a lăsat pe oameni să plece din Paradis cu mâna goală. Sunt cel puțin trei lucruri (binecuvântări) care i-au fost permise omului să le ia din Eden: Sabatul, căsătoria și munca creatoare. Dacă acestea ar fi fost păstrate neîntinate de către oameni, altfel ar fi arătat fața lumii noastre.

Satana a știut acest lucru, de aceea și-a concentrat toată puterea de amăgire pentru a răpi omului cele trei binecuvântări de origine edenică. Și, în mare parte, el a reușit… Sabatul a fost uitat de o mare parte a lumii, fapt ce a avut drept consecință apariția idolatriei, a păgânismului și a creștinismului apostaziat.

Căsătoria a fost lovită și pervertită în așa mod, încât e privită de mulți că ceva perimat și inutil. Munca a ajuns să fie privită că ceva de nedorit și de ocolit. Așa s-a ajuns la toate necazurile societății omenești din veacul în care trăim…

Care este poziția lui Dumnezeu față de problema divorțului? Ea este clar exprimată pe paginile Bibliei și doar reaua voință a omului o poate răstălmăci: „Eu urăsc despărțirea în căsătorie, zice Domnul” (Maleahi 2:15.16). Am putea noi, care ne considerăm copii ai lui Dumnezeu, să iubim ceea ce urăște Tatăl nostru ceresc? Nu există decât două posibilități: fie suntem copii ai Săi și atunci vom iubi ceea ce iubește El și vom urî ceea ce urăște El, fie nu suntem copiii Lui. Și dacă nu suntem copiii Lui, atunci ai cui copii suntem? Vă las pe dvs. să răspundeți.

„Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:3‑9). În pasajul amintit, Mântuitorul pune un diagnostic clar în cazul oricărei despărțiri în căsătorie: „împietrirea inimii”. În concepția biblică, nu există decât un singur motiv natural care îi poate despărți pe cei doi – moartea unuia dintre soți, precum și un singur motiv nenatural, păcătos, dar acceptat de Dumnezeu – infidelitatea unuia dintre soți față de celălalt (vezi Matei 19:9; 5:32).

Chiar și în cazuri de infidelitate, este recomandabil ca soțul nevinovat să-l ierte pe cel vinovat, dacă e cu putință, pentru a salva căsnicia. Poate că unii se întreabă dacă nu cumva Dumnezeu nu este prea aspru și neînțelegător atunci când interzice divorțul fără motivele amintite mai devreme.

Îi place oare lui Dumnezeu să-i vadă pe cei doi chinuindu-se unul lângă celălalt? Îi place să-i audă zilnic certându-se pentru cele mai mici lucruri și comportându-se ca și când ar face parte din două lumi total diferite? Cu siguranță că lui Dumnezeu nu-i fac plăcere aceste scene! Dimpotrivă, inima Sa de Tată suferă cum noi nu ne putem imagina. Însă este ceva care-I displace lui Dumnezeu mai mult decât orice: călcarea unui cuvânt dat în care Numele Său este luat că martor.

Cei doi ar fi putut prelungi perioada de prietenie, curtenie și logodnă până ce ajungeau să se cunoască suficient de bine pentru a vâsli împreună până pe țărmul celălalt. Nimeni nu i-a obligat să vină în fața altarului, nimeni nu i-a forțat să zică da! la întrebarea: „Liber și nesilit de nimeni iei de soț (soție) pe…?” Nimeni nu i-a forțat să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu asupra căsniciei lor și nimeni nu i-a obligat să promită înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu că vor sta alături și la bine și la rău, până la moarte. Și toate acestea făcute în casa lui Dumnezeu, în prezența Lui și a multor martori văzuți și nevăzuți…

„Iată ce poruncește Domnul: Când un om va face o juruință Domnului sau un jurământ prin care se va lega printr-o făgăduință, să nu-și calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieșit din gură” (Numeri 30:1‑2).

Dacă cineva nu este încă convins de gravitatea păcatului unui cuvânt călcat, să citească cu atenție Psalmul 15 și va înțelege că în Împărăția lui Dumnezeu nu vor ajunge oameni care își calcă promisiunile, care nu respectă cuvântul dat, fie oamenilor, fie lui Dumnezeu.

În concluzie, permiteți-mi să mă folosesc, nu de cuvintele mele, ci de cele pe care le cred inspirate de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu:

„Legământului căsătoriei trebuie să i se acorde toată atenția deoarece căsătoria este un pas făcut pentru o viață întreagă. Atât bărbatul, cât și femeia trebuie să chibzuiască cu seriozitate dacă se pot alipi unul de celălalt și pot trece toate vicisitudinile vieții atât timp cât vor trăi.”

„O femeie poate fi divorțată legal de soțul ei și totuși să nu fie divorțată înaintea lui Dumnezeu și în conformitate cu Legea Sa care este mai presus de cea omenească. Există un singur păcat – și acesta este adulterul – care îl poate situa pe soț sau pe soție în poziția de a fi dezlegat în fața lui Dumnezeu. Deși legile țării pot acorda divorțul, totuși ei sunt încă soț și soție în lumina Bibliei, conform Legii lui Dumnezeu.”

„Soțul și soția trebuie să cultive fiecare respectul și iubirea față de celălalt. Ei trebuie să vegheze asupra spiritului, cuvintelor și faptelor lor, astfel ca nimic din ceea ce spun sau fac să nu-l enerveze sau să-l supere pe celălalt, făcând tot ce-i stă în putere pentru a spori afecțiunea lor reciprocă… Folosirea unor metode blânde, docile, vor avea un efect surprinzător în viața voastră” (5).

Primul paradis a fost pierdut de primii noștri părinți și nu mai putem întoarce timpul înapoi. Al treilea paradis este în perspectivă, fiind făgăduit tuturor celor ce vor fi găsiți vrednici. De ce atunci să nu ne bucurăm de acest al doilea paradis, lăsat de Tatăl ceresc ca o oază de liniște, de pace și armonie?

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) cf. www.catholica.ro

(2) E. G. White, „Căminul Adventist”, pag.13; 91;107

(3) Idem, pag. 69

(4) Idem, pag. 41

(5) Idem, pag. 314, 318, 319