Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?

Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?

-Trei întrebări fundamentale ale existenței-

 

„Nu știți? N-ați auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea pământului?”

Isaia 40,21

Aceste cuvinte, scrise cu peste 2700 de ani în urmă, ne vorbesc despre ignoranță. Despre un anumit fel de ignoranță…

Cineva spunea că „fiecare dintre noi este un ignorant, însă în domenii diferite”. Și trebuie să recunoaștem că nimeni dintre muritori nu le știe pe toate. Dacă am face raportul între ceea ce știm și ceea ce rămâne să învățăm, am ajunge la concluzia lui William James care spunea că „știința noastră este o picătură, în timp ce ignoranța noastră este o mare”.

Când Biblia ne „ceartă” pentru ignoranța noastră, ea nu o face cu scopul de a ne induce un sentiment de inferioritate pentru faptul că nu știm unele lucruri. Într-o lume ca a noastră, în care nonvaloarea este promovată drept valoare, în care inesteticul este prezentat ca frumos și imoralitatea este înveșmântată în hainele moralității, nici nu ne-ar folosi să le știm pe toate. Ce pierdem dacă nu știm câte tablouri a pictat Picasso, câte vase are flota engleză, care este cel mai scump automobil de lux sau cine a participat la carnavalul de la Rio?

Nimic! Sau aproape nimic! În multe domenii ale vieții, ignoranța nu face rău, dimpotrivă. Unele lucruri este mai bine să nu le știm. Există însă un gen de ignoranță care ne poate duce la pierderi enorme, cu caracter definitiv, veșnic.

La o astfel de ignoranța se referea Francois Rabelais când afirma că „ignoranța este mama tuturor nenorocirilor”. O nenorocire voluntară…

În textul citat din cartea profetului Isaia găsim patru întrebări succesive, prima dintre ele fiind mai mult o constatare: „Nu știți”. Urmează apoi trei întrebări prin care se caută cauza ignoranței oamenilor cu privire la un subiect atât de important cum este originea vieții și a Universului. Unde apare vinovăția omului? La care dintre cele trei întrebări omul nu mai poate răspunde căutând scuze?

Prima întrebare: „N-ați auzit?” La această primă întrebare, omul poate da din umeri, scuzându-se: „Nu, nu am avut niciodată ocazia să aud lucrurile acestea”. Ignoranța lui este scuzabilă. Niciodată nu a avut ocazia de a le cunoaște.

A doua întrebare: „Nu vi s-a făcut cunoscut?” Și la această întrebare omul se poate scuza: „Nu, nimeni nu și-a luat timp să-mi explice lucrurile acestea”. Iată din nou o ignoranță scuzabilă. Omul nu e vinovat, pentru că nimeni nu și-a luat timp să-l educe, sa-l instruiască.

A treia întrebare: „Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea pământului (originea vieții n.n.)?”

De data acesta vinovăția este evidentă. Dacă te poți scuza că nu ai avut ocazia să cunoști aceste lucruri și nu s-a găsit nimeni să te instruiască, nu te mai poți scuza pentru că nu te-ai gândit la ele. Dacă niciodată în viață nu te-ai gândit în intimitatea ființei tale cine ești, de unde vii și încotro mergi, atunci neștiința ta își are izvorul în propria ta voință și alegere.

Prima datorie a omului, în calitatea sa de ființă rațională, este să gândească, să se întrebe și să întrebe. Dacă citim raportul Genezei, observăm că prima poruncă dată omului tocmai ieșit din mâinile Creatorului a fost una, pe cât de concisă, pe atât de cuprinzătoare: „Creșteți!” (Geneza 1,28). Este evident faptul că această creștere nu se referea la latura fizică (omul fusese creat în deplină maturitate!), ci la latura sa spirituală și intelectuală. Or, această creștere nu este posibilă fără gândire.

Dacă astăzi sunt o mulțime de oameni ignoranți în ceea ce privește problemele vitale ale existenței, aceasta se întâmplă din cauza faptului că ei nu gândesc, nu întreabă, nu caută, nu se frământa, nu se consumă și nu sunt dispuși să se sacrifice pentru aflarea adevărului.

Înțeleptul Solomon înțelegea prea bine menirea omului, atunci când scria în cartea Eclesiastului: „Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc în înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri. Iată o îndeletnicire plină de trudă la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor” (Eclesiastul 1,13).

Desigur, „homo sapiens” poate să-și pună o mulțime de întrebări. Însă din mulțimea acestora, există trei întrebări pe care trebuie să și le pună orice om, orice filozofie și orice religie: „Cine suntem?” „De unde venim?” și  „Încotro mergem?”

Acestea sunt cele trei întrebări fundamentale ale existenței. Dacă o religie sau o filozofie nu sunt capabile să dea un răspuns satisfăcător la aceste întrebări, acea religie și filozofie nu își merită numele.

Răspunsurile care se pot da la aceste întrebări merg, în general, pe două direcții total opuse. La întrebarea: „Cine suntem?”, manualele școlare, literatura de specialitate și documentarele TV răspund: Suntem animale superioare (dar fără coadă!), veri cu maimuțele, strănepoți ai australopitecilor și pitecantropilor, urmași mai îndepărtați ai viermilor și stridiilor, ultimele vlăstare ale amibei.

La aceeași întrebare, Biblia răspunde: Suntem fii de Dumnezeu, coroana Creației divine, ființe create după Chipul și asemănarea Lui; suntem ființe de viță împărătească, ieșite desăvârșite din mâna Celui ce ne-a adus la existență.

La întrebarea: „De unde venim?”, unii oameni de știință afirmă că venim din elementele chimice primare care, cu miliarde de ani în urmă, sub acțiunea radiațiilor și a descărcărilor electrice, în condițiile de atunci s-au combinat în apa oceanului planetar, formând un fel de „gel” la suprafața lui. În urma unor combinații la voia întâmplării, în acest „gel” ar fi luat naștere primele molecule de proteine, din care, după milioane de ani, ar fi luat naștere primele forme ale materiei vii.

La aceeași întrebare Biblia răspunde: Venim din miracolul Genezei, din Edenul lui Dumnezeu; venim din mâinile Creatorului nostru, din mâinile unui Dumnezeu atotputernic, desăvârșit, veșnic, sfânt, drept și plin de dragoste.

La întrebarea: „Încotro mergem?”, manualele școlare nu mai spun nimic. Știința nu ne poate oferi decât niște ipoteze, multe dintre ele pesimiste, privind viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.

Unele ipoteze susțin că ne îndreptăm spre o iarnă nucleară, cauzată de izbucnirea unui război mondial nuclear, în care va dispărea orice formă de viață de pe planetă. Alte ipoteze, lansate de astronomi, susțin că soarele nostru se va răci treptat, pe parcursul a câtorva milioane de ani, devenind o stea mică, albastră și rece. Și, odată cu el va pieri și viața din sistemul nostru solar, instaurându-se iarna cosmică veșnică.

Alte ipoteze ne înspăimântă la gândul ciocnirii planetei noastre cu o cometă sau cu un asteroid, fapt ce ar reprezenta un cataclism mondial. Exploziile solare petrecute spre planeta noastră ar putea distruge viața dintr-un continent întreg. În 2004 o astfel de explozie solară, de pe partea opusă pământului, ar fi putut distruge viața dintr-un continent întreg, dacă ea ar fi avut loc pe partea în care se află pământul.

Ce să mai spunem de pericolul încălzirii globale, care nu mai este o ipoteză, ci o realitate adânc intrată în viețile și conștiințele oamenilor?

La întrebarea „Încotro mergem?” Biblia nu ezită să ne răspundă. Ea nu ne împinge pe panta unor ipoteze, ci ea merge la sigur. Încotro mergem? Ne îndreptăm spre clipa reînnoirii tuturor lucrurilor, spre momentul restabilirii armoniei universale, spre un cer nou și un pământ nou în care vor locui neprihănirea, armonia, dreptatea și pacea. Ne îndreptăm cu pași repezi spre punctul culminant al istoriei lumii noastre efemere – revenirea în glorie a Domnului și Mântuitorului Iisus Christos, Creatorul celor văzute și nevăzute. Ne îndreptăm spre viața veșnică, o viață cât viața lui Dumnezeu…

„Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?” Întrebările sunt pe deplin justificate. Orice om care gândește este dator să-și pună aceste întrebări. Și nu numai atât: orice om este dator să caute răspunsuri la aceste întrebări, răspunsuri care se vor materializa printr-o atitudine față de lume, față de viață și față de Dumnezeu.

Purtăm în noi, în cei 70‑80 de ani de viață, destinul unui animal evoluat, sau pe cel al unei ființe de origine regească, cu drept la viață veșnică? Locuim în acest sistem superorganizat – Cosmosul – în care totul este întemeiat pe logică și finalitate, doar ca să atingem supremul absurd – moartea?

De fapt, cine suntem, de unde venim și încotro mergem?

Să căutăm răspunsurile adevărate la aceste întrebări fundamentale ale existenței noastre efemere! Și, pentru că trăim la începutul mileniului al treilea, să căutăm niște răspunsuri demne de începutul acestui mileniu!

Poate că cineva se va întreba de ce nu lăsăm acest subiect pe seama școlilor, universităților și oamenilor de știință. Dacă în mediul educațional creaționismul și evoluționismul ar fi prezentate în mod echitabil, cu argumentele științifice de care dispune fiecare dintre cele două teorii, atunci materialul care urmează ar fi de prisos. Deoarece în școală se predă doar evoluționismul, ca singură teorie științifică acceptată, fără să se menționeze lanțul nesfârșit al presupunerilor, al contradicțiilor, toate cercurile vicioase și toate evidențele care combat această teorie, este necesar și un alt punct de vedere. O cere dragostea de adevăr…

Atâta vreme cât în cercurile științifice, educaționale și chiar politice evoluționismul este privit ca o știință, iar creaționismul ca o religie, ele fiind într-un conflict pe viață și pe moarte, este necesar să pătrundem mai adânc în inima celor două teorii pentru o analiza cât mai obiectivă.

Recent, o hotărâre a Consiliului Europei (octombrie 2007) recomandă tuturor țărilor membre să nu admită ca în școli să fie predat creaționismul ca disciplină științifică (1). Iată un motiv în plus ca să abordăm un astfel de subiect atât de complex.

Seria de studii pe care le începem este departe de a fi completă, exhaustivă. Scopul nu este de a trece în revistă absolut tot ce se cunoaște în materie de religie și știință. Cei mai mulți dintre noi nu suntem nici teologi, nici oameni de știință. Suntem simpli oameni care gândesc și care au nevoie de cunoașterea adevărului cel puțin la fel de mult precum avem nevoie de soare, de apă și oxigen.

Scopul acestei serii de prelegeri este acela de a ne feri de falsa știință, pe care apostolul Pavel o numește „o știință pe nedrept numită astfel” (vezi 1 Timotei 6, 20‑21); de a ne convinge, dacă mai e cazul, că adevărata știință și adevărata religie, având originea în Același Dumnezeu, sunt perfect compatibile; și de a ne trezi apetitul pentru o cunoaștere tot mai aprofundată a tot ce este drept, frumos, bun și adevărat, atât în știința contemporană, cât și în Biblia mereu actuală.

Albert Einstein spunea că „religia fără știință este schiloadă și neconvingătoare, iar știința fără religie este oarbă”. Și pentru că nu-mi doresc nici mie, nici celor ce citesc aceste rânduri să fim niște oameni neconvingători în cele religioase sau orbi în cele legate de știință, vă invit să ne înarmăm cu câteva cunoștințe utile din ambele domenii, aparent atât de deosebite, dar având aceeași mare Sursă: Dumnezeu.

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) Ziarul „Gândul”, Robert Veress, 6.10.2007